Archive for February, 2009

Nervi

La mine în birou pute. Acru, constant, brutal. E un damf neomenesc, greu, ca o lespede. Emanatoarea urgiei îl întreţine cu grijă, ocolind sistematic orice urmă de apă şi săpun. Îl cultivă în schimb cu acid de portocale şi colonie bulgărească. Cu simţurile anihilate de ucigania subraţelor animalei, încerc să trec în revistă toate specimenele care îmi strivesc nervii:

-Inşii care nu trag apa după,

-Ăia care au pacheţele cu mezel,

-Necunoscuţii care dau add pe messenger fără să spună nimic pe urmă,

-Vacile de 40 care nu-şi vopsesc coama albă,

-Vacile de 60 cu chica pictată mov,

-Vacile cu păr pe mână,

-Vacile care reclamă,

-Toate vacile în general.

Pentru toţi aceştia, şi pentru mulţi alţii, am găsit scăparea. Iar dacă auziţi la televizor de un shooting sângeros în zonă, să staţi liniştiţi. După ce-mi fac dreptate, mă predau. Poate la puşcărie măcar nu pute.

Front-Back

Pentru ursoaicele purtătoarele de gogoşari, designerii de la Paris aduc o nouă jignire: femeia slabă cu ţinută porno.

Nani

Devin tot mai convins că ivirea prostiei în lume se face concomitent cu procesul zămislirii. Adică, odată cu pruncii, printre picioarele femeii, se revarsă pe dinafară şuvoaie de stupiditate. Să mă explic. Nici nu s-a ridicat progenitura în două picioare şi boii dimprejurul lui încep să-şi dea idiot cu părerea: “Vai ce om o să fie ăsta! Mare de tot. Ia uite, se cunoaşte de la o poştă. După cum face căcuţa. Deşteptu lu’ mama, deştept!”. Semnele excelenţei intelectuale a pruncului devin tot mai evidente cu cât rubedenia e mai apropiată de dânsul. Un unchi admite că gângania ar putea ajunge lejer avocat. Mătuşile îl văd deja arhitect, ori cel puţin aviator. Mămica şi tăticu mizează pe un post în Parlament, descoperind în răgetele creaturii indicii clare de oratorie. De departe, cele mai virulente în previziuni isterice sunt bunicile. Face bebe desene cu caca pe perete? E clar- “Carul cu boi” va fi cândva spulberat. Dă cu tractoraşul în ochiul vecinului? Doroftei are deja un demn urmaş.

În privinţa mea, speculaţiile de viitor s-au concentrat asupra unor presupuse talente muzicale. Pe la 2 ani izbeam furibund în fundul unei tigăi, apucătură care mi-a atras instant renumele de “Milucă Toboşerul”. Porecla a fost cu greu abandonat de maicămea. Mă apropiam vertiginos de vârsta buletinului, iar bateristul de ieri lăsase demult locul chiulangiului la Fizică. Numeroasele şedinţe cu părinţii au pus-o probabil pe gânduri pe femeie. Dacă ar fi căscat mai bine ochii la odraslă, poate i-ar fi citit adevărată menire pe lume: să doarmă.

Soare

Surmenat de atâtea poveri sufleteşti şi nu numai, am dat de pământ cu toate obligaţiile sociale şi m-am aruncat în mare. Într-un mare necunoscut. Drumul către fericire a fost lung, presărat cu bancomate care blochează carduri şi vizionări de răfuieli ţigăneşti cu bâte şi răngi. În plus, călătorii mi-au amintit de ce industria deodorantelor e la pământ, iar aia a ţuicii, înfloritoare. Dar apoi…Trecut, precum Harap Alb, prin atâtea încercări feroviare cu balauri puturoşi şi turmentaţi, am apucat drumul Soarelui (acum, autostradă). Limanul preabinelui m-a primit cum se cuvine. O chelneriţă, un bucătar şi o cameristă au slujit cuviincios trei zile pe singurul client al Vamei, întrebându-l grijulii dacă nu îi e fomică sau îl deranjează cumva răcoarea. În rest, un pustiu binefăcător, înfrumuseţat de gândul că amicii trudesc ca hamalii acasă. Lenea şi abandonul trupesc s-au dovedit a fi panacee minunate, pe care le recomand călduros cunoscătorilor. Aceştia s-ar mai putea cufunda în grădinile Mariei, prilej cu care ar putea simţi, oarecum cu impietate, ceva din regalitatea unei lumi trecute. Nu exageraţi însă cu reveriile. Ca orice paradis, şi acesta va fi tulburat de un porc abuziv, cu ceafa groasă care va grohăi înfundat ceva de genul: “Dozvidane. Agent Ivanov. Dokumenti, ako obichate!”.

Bluff

Era odată, demult, o prietenă cu bila de fier a castităţii legată ferm de picioare. Dama era în jurisdicţia subsemnatului. Destul de drăguţă, îmi provocase ceva palpitaţii. Amuzamentul relaţiei trena însă teribil. Prin urmare, exasperat de infinite promenade lipsite de substanţă, am cedat farmecelor. Nu ale ei, că erau ferecate. În schimb, m-am înfruptat clandestin din bunătăţile unei dive hard to get, ivită izbăvitor într-o după amiază de primăvară. Odată faptul consumat, a urmat, fireşte, momentul confruntării “all-in”. Adică: “undea-i fost, de ce n-ai sunat and shit”. Şi atunci, ca într-o încrâncenată partidă de poker, palmam doi de doi, dându-mi mari impresii de royală. Dacă mă văzuse careva cu infractoarea, adică avea măcar un jaf de qvintă, eram spart. Dar n-avea. Aşa că s-a repezit să strângă la piept cartoforul ei sentimental, trecând cu inconştienţă peste proporţiile cacealmalei. În final, m-am învăţat însă minte: porcăriile se fac cu golanii, nu cu fete mari, confuzate de “big blind”.

Paint it Black

Pictorul Caravaggio avea un talent imens, nemaivăzut.

Omul Caravaggio avea darul beţiei.

Pictorul Caravaggio a revoluţionat arta.

Omul Caravaggio s-a amorezat de o curtezană.

Artistul a pictat-o, omul a futut-o şi a omorât pentru ea.

Apoi, pictorul şi omul au fugit împreună, unul despuiat de glorie, celălalt măcinat de conştiinţă.

Pictorul a rămas în istorie, omul a murit nebun.

Despre ea, se presupune că s-a măritat cu un soldat.

Krankheit

Ştiu pe careva fatal lovit de doruri. Insomnii, rătăciri, depresii, tot tacâmul. Persoana vinovată de dezastru s-a cotit inexplicabil la mă-sa-n praznic şi nu mai e nimic de făcut. Amoru a sucombat şi gata. Pune-i cruce. De câteva luni încearcă să dea un nume pârdalnicei boli. Amigdalită nu e, că trecea cu gargarisme. Sigur nu-i vo piatră prin rinichi. Cu coada calului s-ar fi scos. Nici vreo vătămătură, că s-ar fi ţinut cu chingi. Şi atunci, ce drac-o fi beteşugu ăsta? Răspunsul l-am găsit tocmai în literatura cubaneză. Doar diagnosticul, evident nu şi tratamentul: “Sifilis sentimental”.

It Must Have Been Fuck

Povestea curvei universale. Asta e filmul cu pricina. Bun, în peliculă, curva e curvă. E cu acte. Schema e însă deştept făcută, cu bătaie mai lungă. În putoarea simpatică trebuie să se recunoască toate zdrenţele care activează în clandestinitate. Adică se dau dame serioase. Scenariul e făcut cu ştiinţă, de un nene care ştie pe de rost misterul feminin. Pe scurt, Julia e “pretty woman”. Din start, un amănunt esenţial. Întreabă toate zuzele, de la Podu Iloaiei la San Francisco, ce cred despre ele. Nu se riscă multe să se pretindă frumoase, dar toate jură că-s măcar simpatice. Motivele empatiei cu protagonista sunt livrate cu metodă. Ea dă cu curu, dar nu pentru bani. Fiind, cum altfel, un suflet de aur, are un scop nobil, salvabil moral: agoniseşte ca să vadă Disneyland. O găselniţă cam de la obraz, dar credibilă pentru turma de hohotitoare din faţa televizorului. Apoi, eroina nu e nici dusă la şcoală. Ba chiar apare ca o ţoapă ordinară. În schimb, e demnă (nu se fute cu amicii clientului) şi posedă simţul adevărului.

El e oleacă mai bătrân, chipeş cu aer de golănaş şi neapărat bogat. Din nou esenţial, a fost dezamăgit cândva. Nenea Gere e cătrănit sufleteşte şi un remediu e imposibil în lumea lui îndestulată material, dar superficială. Răspunsul e tot la femeia simplă, cu glezna groasă (sau mă rog, măcar “pretty”) care ştie să dea gospodăreşte din buci şi să-i spele o cămaşă omului. Şi în loc de un film porno pe cinste, dă-i cu amor şi arde-i romanţă. Oralul de rigoare lasă locul îndrăgostirilor greu plauzibile, dar cerute de masele păşuniste. Care mase plâng şi visează că sug afacerişti între două vârste la penthouse-ul de la Regent Wilshire. Sau chiar şi într-o garsonieră. Dragoste să fie.

Dalissim

Trăgeam şi eu ca omu de-un coniac într-o noapte neagră ca curu lui Scaraoţchi. Liniştea licorii fu tulburată de-un bou şi-o vacă. Vaca, ca vaca. Boul însă….artist. Neapărat boem. Muist cu spirit larg. Larg cât gaura budei. Din una în alta, fute o părere despre omul meu. “Ăla bă?….Ăla ştia să picteze? A fost bogat, aşa că nu se pune”. Simt firişorul de sânge cum îşi face drum la vale, prin nări. Brusc, îmi aduc aminte de Zenon când explica rataţilor schema cu aporia săgeţii. Obosit de obtuzitatea unui nătărău, l-a întrebat pentru ultima oară: “Idiotule, se mişcă sau nu se mişcă săgeata?”. Nefericitul a dat fatal din cap că da. După ciocanul de rigoare, Zenon s-a răstit la corpul inert: “Ei vito, acu mai vezi vo săgeată?”.

Renunţ totuşi la o escaladare violentă a situaţiei. Aşa că fac eterna eroare şi încerc să aplanez conflictul prin bătrâna raţiune. Explic metodic că omul meu pictase idei. Nu chinuise trei peisagii ca restul feicarilor, ci reprezentase abracadabrant cele mai absconse colţuri ale subconştientului. Apoi, avangarda ştiinţei îşi găsise expresia tocmai în vârful penelului lui…”KKT, ăsta a avut bani”, mă striveşte lapidar bivolul. Brusc, mă luminez şi-i înţeleg cretinismul. Insul suferă de aceeaşi boală ca toţi degeneraţii cu pretenţii intelectuale din cambuzele jegoase ale târgului. “Artistul adevărat” trebuie să fie neapărat falit şi abia după ce dă colţul faimos. Ăilalţi îs vânduţi, nuli prin definiţie…

Gânduri negre îmi inundă din nou mintea. Privesc cuplul dinaintea ochilor şi imaginaţia represaliilor îmi oscilează periculos. Deliberez înfrigurat dacă să arunc în ei cu un perete sau să-i altoiesc cu vreo bilă de buldozer. Din fericire, seara se încheie paşnic, într-un mod cu “adevărat artistic”. Nerecunoscut încă de ingrata contemporaneitate, boul artist constată că a rămas fără bani. Timid, îşi împunge în coastă partenera de şeptel şi o împinge domol spre grajdul conjugal. Şi totuşi, ca supremă răzbunare, mai întoarce o căutătură de final spre postura mea, iritant dandistă: “Regret, eşti o mare dezamăgire pentru mine”. Disperat de o aşa pierdere de stimă, mai apuc să-i arunc un dalissim cuvânt de adio: “Sincer? Mă doare-n p…”.

L’Uomo Senza Nome

Scena asta m-a fascinat de când eram puştan: Clint Eastwood, eroul lepădat de morală şi identitate, intră într-un bar de cretini cu o faţă de sictir şi ţigara de foi strânsă între dinţi. Un ratat îl înjura de mamă, iar el îşi goleşte flinta în beţivani. Pe urmă, cariseşte nevasta hangiului şi se cară. Cut.

Scăpat de voma campaniei, cu capul poluat de atâtea jigodii, mi-am adus aminte de titlul filmului:”Il Buono, Il Brutto, Il Cattivo”. “Bun” nu ştiu cine era, dar javre şi strâmbi am văzut cu zecile. Cum flinte nu-s nicăieri, i-am lăsat pe toţi candidaţii în viaţă şi am continuat filmul cu altă scenă. Aia cu ţigara, barul şi rataţii. Hangiii arătau a poponari, aşa că nu era rost de tăvăleli cu nevestele nimănui. În schimb, băutele erau chiar din Sergio Leone. Sticle, pahare, capete sparte. Degeneraţii târgului îşi disputau 3 putori adormite, ridicându-le fusta cu rândul. Noroc că n-aveau pistoale. Mai ales că două dintre ele se preferau reciproc. În final, pe un cadru apocaliptic, lipsit doar de cai, o amică îmi şopteşte trist: “Ştii, eu nu mai cred în oameni…”. Iar asta îi spunea unuia ca mine, care tocmai a vândut un munte de rahat la creduli. Pentru un pumn de dolari în plus…

Think Tank

Telefoane sunând obsesiv, candidaţi nervoşi, deadline-uri depăşite de o veşnicie, voluntari care o freacă prin baruri, comenzi blocate în tipografie, secretare cărora le arde de agaţamente. Strategii date peste cap, săpături în biografia inamicilor, reconfigurări de tactici, sondaje contradictorii, afişe futute la photoshopare. Ieşit pe stradă, pupat babe, înjurături de la ţigani, tromboane la gravide cu sacoşe. Şi peste tot: “Da, ne vom ocupa de problemele dumneavoastră”. Împărţire milimetrică a străzilor, planificări de timing la afişaj, corectat comunicarea door to door, scenariu pentru filmare spot şi rezervări la radio.

Ajuns la sediu spart de foame, informări despre adversari, stabilit direcţii de contra-atac. Iar când ulcerul pare inevitabil, apare EL- pensionarul la cravată scămoşată, cu petecuţul de hârtie igienică pe zgaiba de la ras. Se pune comod pe un scaun, prevestind calamitatea: “Mă ştie domnu’ candidat. Din liceu…”. Îşi roteşte binişor ochii pe pereţi, luând o mină gânditoare. Apoi susură duios: “Ştiţi, eu nu mă pricep. Daaaaaaaar, părerea mea este că….”. Mâna îmi zvâcneşte după un obiect contondent. Realizez însă că n-aş doborâ intrusul cu o simplă călimară. Vita continuă: “Afişele nu sunt bune. Trebuia altă poză. Şi nici sigla. Ce-i asta? Trebuie tăiată, să rămână numa bucata de sus. Da’ cine-a făcut sloganul? Mai bine aţi pune două. Să fie mai multe, să aibă de unde alege omul”. Crizat de mizeria situaţiei, îi dau de înţeles boului că e pe cale să revoluţioneze teoriile marketingului politic. Lovit în demnitatea lui de strateg, îmi mai aruncă doar fatalul: “Bine că ştii tu…..”.

Epuizat şi flămând, mă las pe un fotoliu, căutând putere să mă preling spre casă. Pe un perete, scris de mână, apar înregistraţi ultimii intraţi în partid: Lenuţa Bulănescu, studentă la geografie, Bulgaru Grigore-vatman….Întrevăd deja alţi consilieri de nădejde, alte opiniuni salvatoare. Ar mai trebui doar un singur exemplar, o eminenţă cenuşie care să completeze echipa. Şi ca printr-o graţie divină, apare. Pe ultimul rând, cu mina de pix pe terminate, cineva îl anunţă triumfător: Muie Maricel-detectiv particular.

Hells Bells

N-am idee de la ce se tâmpeşte lumea asta, dar cert e că se tâmpeşte. Am băgat şi eu ca tot omul un AC/DC de dimineaţă şi mi s-a făcut părul măciucă. Mi-am dat seama că toţii nenii ăia pe care îi divinizez eu îs trecuţi bine de 60 şi în spatele lor nu vine nimeni. Adică vin vreo câţiva, dar numai din ăia care parcă s-au mutilat la coaie. Şi în loc de solouri şi riffuri monstruoase, de concerte cu sute de mii de turbaţi, auzi numai sounduri din alea onaniste, gen Arctic Monkeys sau Travka. Sub libidinoasa cuşmă a “alternativului”, se freacă de zor toţi păduchioşii cu muiane guevariste, stârnind 3 aplauze blegite. Nu mai vorbesc de rataţii ascultaţi prin cluburi, porniţi să exaspereze ascultătorul cu hârşâieli monotone din platane. Dar ce zic eu aici?….Poate că peste 30 de ani, când o să-mi duc la peticit discurile cu Maiden, toţi căcănarii ăştia de-acu or să fie deja legende. Iar la Donington, unde toată suflarea metalistă se arunca în cap la Monsters of Rock, or să fie trilioane de fani care or să ragă ca scoase din minţi: “Maroon 5 forever, să moară mama!”.

Gura Raiului

Pentru cine-şi mai zdrobeşte creierii cum să facă tone de mălai frecând menta, răspunsul e stupefiant de simplu. Nu-ţi trebuie şcoli înalte, scheme la bursă, nici să sapi ca berbecul după vreo comoară ascunsă. Îţi laşi doar ca mârlanul o barbă de doi coţi, bagi o fustă neagră şi scoţi la bulevard o raclă cu-n hoit. Apoi te pui pe urlat că stârvul face miracole şi gloata o să-şi dea şuturi să te pupe-n cur. Motivele prostimii sunt infinite: pe babe le doare o coastă, mătuşile au nepoate la examene, nepoatele au rămas gravide. Apoi, unii ar vrea putere să-şi pună un gard, alţii să-şi mai cumpere o vacă, or să capete vlagă între picioare. Şi pentru toate astea, depun riguros bănuţu la “sfânta”. La final, idioţii pleacă acasă cu speranţă, iar ciumeţii trag linie şi-adună: 100.000 din iconiţe, 200 din lănţişoare şi mătănii, 800 din spovediri şi ce-o mai fi din lumânări.

Însă pentru rezultate consistente, fervoarea cretinilor trebuie întreţinută constant. Iar la chestia asta, până şi ortodocşii noştri milenari iau ceaţă de la fraţii catolici. Zilele trecute, papa Benedict a inaugurat un “maraton săptămânal” de lectură a Bibliei. Evenimentul este transmis în direct de televiziunea italiană sub denumirea: “Biblia, zi şi noapte”. Carnea de tun a boşorogului de la Vatican- evident, tinerii. Adică pe la un 11 seara, când puştanii se ung cu gel s-o radă în târg, iar părinţii le dau de grijă să nu-şi uite cuşmele de gumă, ei ar roşi de ruşine. Şi în loc de rânjete perverse, ar zice senin: “Nu la păcat ne e gândul. Citim Biblia cu creştinii din cartier tata…E maraton la versete”.

Confruntat cu un asemenea val de fervoare mistică, am fost indus chiar eu în eroare. Nopţile trecute, zeci de taxiuri se strecurau grăbite prin viermuiala de pelerini din centru. Pline ochi de femei tinere, coteau pe lângă Mitropolie, lăsându-mi impresia că dădeau spre coteţul catolicilor. Dar nu, nu căutau cheful cu rugăciuni nocturne. Au debarcat toate la Office. Erau maratonistele de la muie.

Pantene IQ

Pe brună aş fi chemat-o la un Solaris. Probabil m-ar fi pus să aştept, să-şi caute crema pentru UV.

Pe roşcată aş fi adus-o să-mi vadă Samuraiul. Ar fi răspuns pesemne că nu face prostii la prima întâlnire.

Pe blondă aş fi invitat-o la un Breakfast at Tyffany’s. Ar fi refuzat precis. Sigur avea sarmale acasă.

Gura Vacii

Are, n-are ce face, vaca reclamă. Reclamă şi bârfeşte, bârfeşte şi reclamă. Cât e ziulica de lungă, adună şi răspândeşte informaţii suculente de prin birouri. Căci în instituţia care-i serveşte de iesle, vita găseşte destule de rumegat: cutare a plecat mai devreme acasă, foloseşte telefonul de serviciu, stă pe net sau vorbeşte. Dacă vorbeşte, îl reclamă că vorbeşte, dacă tace, îl reclamă că nu zice nimic (ăsta-s eu). Apoi, dacă mai are un servici, nefericitul e considerat un fel de infractor, nesolidar cu vieţuirea trândavă a funcţionarului de stat. I se contabilizează apoi amiciţiile şi sumele trecute în fluturaş, date vitale pentru o viitoare jalbă. Că însăşi vaca chiuleşte de rupe, asta e complet irelevant pentru ea. În plus, se plânge constant că lumea este rea şi duşmănoasă, stare căreia îi supravieţuieşte eroic. Iar ca să facă asta, rezistă cu bârfe de alcov. Ăla are pe una, ălălaltu n-are. Dacă are, de ce are, că ştie ea una mai bună. Dacă n-are, de ce n-are? O fi poponar, ori poate nu i se scoală (în general nu fut bărbaţi, iar cine are dubii de putinţă să dea chiloţii jos). Apoi, investigaţiile avansează. “Poate totuşi a avut pe una, şi are un copil din flori” (e nepotul, scroafelor). În final, sătulă de atâta pâră, direcţiunea ia măsuri. Măreşte programul de lucru, taie din salarii şi monitorizează calculatoarele. Dar vaca e satisfăcută. Deşi a intrat şi ea în căcat, duşmanul ei de moarte o duce mai rău. În plus, n-are vreme de mestecat dubii. E căutată deja de doamna cu iaurt, de doamna cu săpun bulgăresc, de aia cu şosete, cu maieuri, cu furouri, cu ciocolată, cu iarbă de dat la bube, cu…Istovit şi exasperat, las cu limbă de moarte: “Muie la Avoniste!”.

Play

După amiezile tulburi de tomnă sunt date-n mă-sa. Dacă ai o ocupaţiune de cacao şi freci menta intensiv, timpu’ liber te bagă în boală. Scăpări sunt puţine şi nesatisfăcătoare. Filme am mai văzut, lecturile nu cadrează, aşa că-mi mai rămân schemele sensualiste ori trânta cu calculatorul. Dilema nu solicită însă multe cugetări. Cum nu mă văd bătând parcurile patriei, amân escapadele carnale până o da prima zăpadă. Măcar atunci se pot găsi scuze onorabile pentru scurtarea promenadelor şi trecerea directă la subiect. Rămâne, aşadar, varianta cu PC-ul. La fel ca stăpânu ei, cutia cu fire stă jalnic la memorie, aşa că gamingul se limitează la chestii din anii ’90. Dau jos un demo antic şi pornesc aventura printre purici. Preţ de o oră, resimt desfătări depline. Apoi, ca o corvetă neruşinată, instalaţia mă invită să cotizez la nişte flăcăi palmaţi dacă mai poftesc acţiune. Mălai la putori n-am dat de când mă ştiu, aşa că încerc perversiuni cu ceva crackuri. După câteva busculări neinspirate pe saituri ostile, măgăoaia sângerează a moarte. Un infinit pomelnic de troieni, wormuri, spamuri şi malware îmi bagă tehnologia în comă. Constat cu consternare dezastrul, muşcându-mi mâinile că n-am rămas la tromboanele cu Minulescu, în Copou. Şi totuşi, încă nu e totul pierdut. Trebuie numai să sun pe una şi s-o aburesc că fiinţa ei îmi trezeşte porniri lirice. Dar numai dacă are un Pentium de nădejde. De aceea, pentru a fi mai convingător, îmi exersez conştiincios intonaţia: “De ce-ţi sunt ochii verzi/Coloarea wagnerianelor motive?/ Şi părul negru ca greşeala imaculatelor fecioare?”.

Cuvinte Alese

Când nu-şi face nevoile sau mănâncă, omul scrie. Ar putea să facă şi bine omenirii. De pildă, să facă piaţa, să-şi spele closetul sau să bată persanul. Dar nu, un foc aprins îi mistuie cumplit lăuntrul, clamând eternitatea. Gânduri năprasnice se adună claie în mintea-i neostenită, gata să se deşarte pe hârtie. Din păcate, boul (sau vaca scriitoreasă, după caz) nu-şi încearcă puterile într-un domeniu mai periculos. Aş recomanda, de pildă, manipularea unui joagăr. Eşti idiot? Scula te simte şi harşti, îţi beleşte mâinile. Rataţii zac însă liniştiţi acasă, aşteptând să se taie brazii patriei pentru mâzgălelile personale căci, spre deosebire de fierăstrău, hârtia iartă. Şi aşa, cugetări alese, vorbe de duh, snoave şi poezele de toată jalea umplu de mălai editurile şi de balast librăriile. Apoi, titani neînţeleşi îşi împrăştie capodoperele la prieteni, sperând la un loc la ţâţa lu Veronica Micle. Din nefericire, exemplul lor dă frâu liber altor temerari aburcaţi la haznaua gloriei. Mai ales din ăia care întreabă jenaţi: “Ce credeţi domnul coleg, oare ce-o să zică lumea despre carte?”. Din păcate, politeţea mă împiedică să răspund sincer: “Că-i de căcat doamnă, că-i de căcat”.

Taxi

De obicei, alegerea taxiului e un fel de ruletă rusească. Mârlănia ălora din branşă e legendară, aşa că orice semn e de luat în seamă. Dacă maşina e tunată, cu scaune de muşama şi volan de blană, dacă şoferul are ghiul cu piatră neagră ori cămaşă portocalie, cu balauri. În toiul nopţii nu mai e însă loc de mofturi. Prinzi şi tu ce-ţi cade în mână şi te-arunci în voia sorţii. La ultima aventură, o ţinută sumară şi nişte braţe păroase de brutar m-au făcut să cred că mi-a sunat ceasul. Să mă dau jos, nu mai era cu putinţă. Aşa că, strâng din dinţi, aşteptând calvarul. Şi totuşi, ca un prim fapt contradictoriu, lipseau icoanele de pe bord! Apoi, două degete butucănoase caută butonul cutiei cu sunete. Stupoare. În loc de bubuitul lui Guţă, se aud replicile grave ale lui Vişan şi Uritescu. Călătoria decurge într-o tăcere mormântală. Omul îşi ascultă solemn piesa şi numără cuviincios restul, cu urări respectuoase de noapte bună. La final, rămâne doar perplexitatea dată de absurd. Hotărât lucru, cultura îşi are apostoli acolo unde nici Minune nu visează. În tot cazul, cine mai blestemă taximetriştii, nu ştie ce spune. Există cel puţin unul care e rob fidel al teatrului radiofonic. Doar că poartă maiou…

Un Domn de Succes

Unii n-au ce face şi vor să răscolească kktu. “Vaaaai, au trecut 10 ani, hai să ne revedem”… Întotdeauna m-au spart chestiile astea forţat romanţioase. Adică ce curu meu e de revăzut ? 30 de inşi buhăiţi, cu pântece revărsate şi neveste rablagite. Poze cu puradei, laude cu doctorate, realizări şi priviri reprobatoare la aflarea stării mele matrimoniale. Apoi sfaturi, exemple, recomandări. Şi iarăşi istorisiri despre concedii, rate la apartamente, împliniri şi perspective. În fine, acu îmi zdrobesc creierii să-mi scornesc o poveste de succes. Am un prieten cu ceas de aur, unu cu limuzină neagră şi posed o cravată Dior printr-un sertar. Aşa că, împopoţonat cu scumpeturi orbitoare, voi descinde în mijlocul universitarilor obosiţi, trăgând plictisit dintr-o Cohiba. Iar dacă vun nătărău o să aibă indiscreţii supărătoare, de genul: “Bă, da totuşi , tu cu ce te ocupi?”, voi răspunde sec, dar neapărat arogant: “O frec”.

Porn Forever

Lumea asta se duce de râpă. Acum e sigur. Puteau să vină războaie, cutremure, felurite cataclisme, dar asta-i prea de tot. Jenna Jamison, doamna pornografiei mondiale, pune dildoul în cui şi se lasă de gurism. Gloria orgiilor trecute va rămâne posterităţii doar pe casete video şi streamuri de net. Spre stupoarea generală, au năpădit-o simţămintele maternale. S-a măritat cu un karatist şi, din schemă în schemă, a rămas borţoasă. În fine, trecând peste suferinţa fanilor de pretutindeni, mă gândesc şi la soarta progeniturii. Pe la 13-14 ani, când o să se uite cu golanii de la şcoală la porcării vechi, confuzat de alcool, ar putea jubila: “Aoleu, ce tare-i curva”… Şi atunci, un coleg mai treaz i-ar potoli stârnirea: “Bă boule, curva-i mă-ta!”.