Rock
La o lună de la eveniment, încă mă mai întreabă lumea: “Cum a fost bă la concert?”. Şi nu e deloc uşor să răspund. E inutil să mă apuc de explicat cum bubuia basul ori cam cât tunau tobele. Cea mai bună comparaţie e cu fututul (deşi nimeni nu-şi mai aminteşte o gaură după 30 de zile). Adică la rocăreală ai cam aceleaşi aşteptări ca de la un wrestling în aşternuturi. Faci un efort să te deplasezi până acolo, deci aştepţi să fii satisfăcut.
La trupele de duzină, e ca la masajul erotic. Te freacă unele fără finalizare. La animalele alea la care am fost eu, e ca la o damă din aia S&M. Adică mergi la dânsa crezând că-i faci puţa zob, da’ ea îşi pune o lulă de cauciuc şi te rupe la buci până-ţi curge sânge din nas. Aşadar, când mă mai întreabă vreounul cum a fost, o să-i răspund scurt şi sincer: “Senzaţii tari bă, senzaţii tari…”.
Crossroads
Întâlnesc zilnic oameni mai mult sau mai puţin idioţi. De obicei, mai mult. Tâmpenia asta nu e însă uşor cuantificabilă. Din contră, e atât de diversă, complexă, fascinantă chiar… Dintre toate cazurile, cele mai grave îmi par acelea ale “nemuritorilor”. Sunt indivizi pe lumea asta care-şi târâie zilele de parcă ar putea lua altele noi, de la piaţă. Mi-i şi imaginez cerând la o babă cu broboadă şi şorţ o legătură de duminici. Sunt genul de inşi care nu pleacă niciodată în vacanţă, care adună sub cur fiecare cent pe care pun mâna, care se ceartă pe moşteniri la 80 de ani.
Poate mi se pare mie, adică sigur mi se pare, dar parcă tot mai mulţi oameni din jur se îmbolnăvesc şi dispar. Şi totul se întâmplă brusc. Din zi în zi mai aflu de cineva fain că e internat pe undeva sau face deja chimio. Şi atunci, totul, chiar totul se schimbă. Nici destrăbălările, drojditul, fututul, iluziile de viitor nu mai sunt aceleaşi. Viaţa însăşi capătă o altă faţă, la care te uiţi neapărat altfel. Devii mai treaz ca oricând şi caşti bine ochii la fiecare răspântie. Şi nu e deloc uşor să alegi spre ce drumuri, locuri sau oameni să mai alergi. Cert e însă că alegerea lor am s-o fac dintr-o cu totul altă stare. De parcă aş şti în fiecare zi că am cancer.
Când eram doar un puşti, umblam de nebun la munte, la casa unei mătuşi. Drumul dădea, doar câţiva paşi mai sus, într-o răscruce care îmi aducea mereu rătăcirea. Şi poate ca un semn pentru mai târziu, despărţirea aceea stătea sub semnul unei femei. Căci gura spurcată a poporului, sensibilă la chestiunile metafizice, îi dăduse numele pentru a cinsti crâşmăreasa locului: “Între craci la Luminiţa”.
Badea
“Băi, tu te uiţi la Badea? Nu-i tare omul? Cum dă din mâini şi se strâmbă…Vai, eu ce mă mai râd….”. Da, recunosc, mă uit. Aşa cum mă uit la Nikita sau la Becali. Probabil că asemeni ălorlalţi doi, şi Badea crede că lumea râde cu el, nu de el. Dar ce zic eu aici? Sunt n oameni gata să-l laude. Pe lângă darul distracţiei, omul e inteligent, foarte inteligent. Atâta cât să-şi întindă părerile pe toţi pereţii. De la Iran, Irak, economia globală sau poezie, până la cursul leului şi cabalele lumii, omul ştie tot.
Că enormităţile pe care le scoate l-ar termina profesional în 5 minute pe undeva prin Anglia ori State, asta e egal cu zero. Aici e, vorba aia, Românica, nu vreun NBC. Aşa că bagă la popor tot ce-i vine-n guşă. 11 Septembrie? Evident că Bush şi-a lichidat oamenii. Cine nu s-a prins încă e un bou. Cum bou e şi ăla care mai crede în aselenizare. Cum de asemenea e bou, cretin şi idiot oricine îl contrazice. Iar asta i se urlă în direct, cu spume la gură, între două şpagaturi şi imagini cu Badea în sală, la dat cu pumnul. Aşa că, ăia care vă uitaţi la smardoi, să râdeţi des şi mult, cu gura până la urechi. Că altfel, poate v-o luaţi şi peste bot.
Sildenafil Citrate
Ştiam eu că-i ceva în neregulă cu ţara asta. Nu degeaba lumea n-are chef de făcut autostrăzi sau se enervează şi taie păduri. Poporul nu mai ară pământul, nu mai stropeşte viile sau seceră holdele. O stare de jale şi enervare surdă a pus stăpânire pe plăieşii patriei, ducând de râpă viitorul întregii naţiuni.
O salvare se mai încearcă la farmacii. Cică numai anul ăsta românii ar băga 7 milioane de coco în Viagra. Şi nu o fac din vreo pornire kinky. 15 % dintre tinerei şi un sfert dintre ăia trecuţi de 45 au probleme cu pompa. Îşi ţin damele cu cracii în tavan până le curge sânge din nas şi tot nimic. Nu mişcă nimic cu râma, drept pentru care mă aştept la vânzări record la strap-on-uri de limbă. Oricum, procentul de moliciune mă înspăimântă, dar măcar îmi dă explicaţii pentru comportamentul unor cunoscuţi. Acu ştiu de ce, când încerc să ademenesc pe câte unul la mare, să mergem să tragem pedale, îmi răspunde trist şi apatic: “Nu pot bă, sincer nu pot”…
Rien Ne Va Plus
Lumea mă bănuie de prosperitate. A văzut reclame pe sait şi a tras concluzia firească- “ăsta-i fulit de mălai”. Drept e că orice acces pe schemele alea colorate îmi umflă conturile din Elveţia. Vreţi să vă trataţi un hemoroid, să intraţi într-o sectă, să donaţi bani pentru Africa sau iubire pentru un sait matrimonial? Daţi cu clickul unde trebuie şi harşti, am luat materialu’! Cum ar veni, mă îmbogăţiţi cu mausul. Afacerea merge aşa de tare că am plănuit deja cum o să-mi sparg soldul.
Pe la iarnă, când sumele vor atinge deja cote astronomice, mă cotesc la Monte Carlo. Dar nu mă apuc de risipit averi oricum. Îmi trebuie o dispoziţie romantică. Aşadar, mai întâi, o rentez pe Patricia să-mi zică ceva de inimă albastră. După care o s-o mint c-o să-i permit să fugă cu mine. Într-un târziu, rupt de melancolie şi vagoane de coniac, mă voi târî demn spre cazinou. Demult mă atrage ideea să-mi joc viaţa pe o singură lovitură. Drept urmare, voi pune tot mormanul de aur pe 7 roşu, cum i-am promis cândva unei nebune. Evident c-o să iasă 29 negru, că eu am noroc în amor, nu la chestii din astea derizorii. Noaptea o voi încheia pauper, dar boem. Voi dedica poezii trecătoarelor, dându-mă cu punga pe panta aia dinspre tunel, spre “piscină”. Aşadar, totu-i aranjat. Mai trebuie doar să păstrez ritmul de încasări. Dar sunt liniştit. Oamenii mei de la Geneva m-au informat deja: “Patroane, ai 1 parai, 80. Unde virăm dobânda?”.
Idol
Bănuiam că mai sunt 2-3 triste în ţara asta care bălesc după Bittman. Hai 4. Dar că e un model pentru masculii patriei, asta nu. Nu-mi închipuiam că un fraier care bagă hohote feicărite despre corason ar putea fi invidiat în secret. Dar este. “Sindromul Bittman” există şi face ravagii. Mai precis, bărbaţii nemulţumiţi de ce au în coteţul personal râvnesc la păsăret străin, înjurând în taină rigorismul moral al monogamiei. Drept urmare, după modelul starului în cauză, ar pofti la o relaţie deschisă, în care fufele să stea claie peste grămadă în dranga lor.
Una curată sufleteşte ar creşte copiii. Ea ar trebui să fie drăguţă, dar nu frumoasă, că s-ar fute cu alţii. Ar avea o meserie nobilă, gen educatoare, medic, etc, şi ar aştepta cuminte acasă. Mai mult, ar trebui să fie înzestrată cu o minte deschisă. Adică să le spele şi să le calce rufele când se duc la altele, la caricit. Iar alea “altele” e obligatoriu să fie tari domle, dar tari, nu glumă. Cu balcoane şi craci, bisexuale sau măcar experte în plesneală, care să-i aştepte cu vaginul gata lubrifiat pentru alungarea plictisului conjugal. Iar ei, după ani de futăreală la liber, ar vrea să ştie că nimic nu li se poate întâmpla. Femeia de-acasă n-ar pleca nicăieri, înghiţind resemnată poveştile lor de curveală. Iar dacă, într-un moment de nesăbuinţă, soaţa ar cârâi totuşi ceva, ar vrea să ştie că o dresează cu o singură replică: “hai sictir proasto, ţi-am dat un inel”.
Fuck in the City
Hotărât lucru, orice urbe sub juma’ de milion are probleme cu sexul. Aserţiunea se întemeiază pe clare explicaţii ştiinţifice. Penuria de variante distractive înghesuie indivizii apţi de cariceală în 2-3 cluburi mai decente. Schema asta duce inevitabil la socializări rapide, persoanele futabile fiind epuizate în scurtă vreme. Apoi se trec în revistă prietenele prietenelor, amicele amicilor, verişoare de gradul 1, 2 şi 4. După care urmează replay-ul- mai suni una tristă, mai ieşi cu o fostă, şi asta-i cam tot.
Dacă vrei puţă nouă, nebătătorită, e semn că te-ai rupt de realitate. De orice dudă ai întreba, ţi se prezintă un pomelnic erotic care arată a bumerang. Adică aia sigur s-a spart cu X, care a fost cu Y, care i-afăcut măcar o muie lu Z, care te ştie din facultate. Mă rog, ideea e că povestea continuă mereu circular şi găseşti urme genetice ale cunoscuţilor în toate crăpăturile din oraş. Moment în care nu-ţi mai rămâne decât varianta bejeniei. Aşadar, pentru cine vrea să mai schimbe gaura, organizez excursii estivale. La Paşcani şi Târgu Frumos în cursul săptămânii, la Ungheni Prut în weekend.
Killed by Death
15 ore de drum şi aşteptare pe ploaie, niciun dram de somn şi stat în picioare doar agăţat de adrenalină. După asta, rock. La 120 de decibeli, supravieţuirea devine incertă în primele rânduri. Din faţă se prăvăleşte un tunet infernal care îţi rupe fiecare neuron. Hoarda de dilimani o ia complet razna pe măsură ce fuckerii de sus dau în gură la scule.
Ritmul dement mă convinge că asta e ultima zi pe pământ. Bine măcar că mă aşteaptă un deces frumos. Într-un final, Lemmy se milostiveşte de suferinzi şi lasă drujba din mâini. Lumea urlă ca la sfârşitul lumii, spartă în ficaţi de un ultim distors de bass. Cu creierii brutal tocaţi, supravieţuitorii încearcă să realizeze ce li s-a întâmplat. Misterul e însă chiar dinaintea lor. Pe scenă, lângă tobe, pe măsură ce fumul se risipeşte, se poate zări staţia killerilor. E un monstru cât China, duios alintat- “Murder One”.
Ave Magister !
În prima zi de facultate m-am dus la secretariat să-mi caut dirigintele. Mutra cucoanei de la birou m-a lămurit pe loc. Trebuia să mă descurc singur. Idee care, de altfel, m-a şi salvat mai târziu. Dar până atunci, a fost şocul întâlnirii cu solemnitatea catedrei. La 18 ani n-ai cum să nu fii dat pe spate de un ins care ştia sanscrita, de altul care recita din Iliada în greaca veche, sau de înşiruirea interminabilă de idei mari pe care le scoteau pe gură. Aici a intervenit însă cu timpul şi prima problemă. Pentru că ideile erau cu adevărat mari, numai că, tragic amănunt, nu erau ale lor. Nici măcar una.
Oamenii veniseră de la ţară şi s-au pus pe muncit. Spre deosebire de ăia care au dat la şaibă, ei au rupt cărţile. Cine a avut memorie şi răbdare, a reuşit. Cu toţii au fost acolo, 4 ani, încercând să-mi impună respect. Numai că, pe lângă impotenţa lor intelectuală, mai erau şi alte amănunte. Aproape toţi turnaseră. În pahar şi la Secu. Ciordeau de pe unde apucau nişte texte, îşi încropeau opere, apoi dădeau în gât şi ce-a fost în burtă la mă-sa, sfârşind prin a-şi îngropa nulitatea în ţuică şi secretare căzute.
La vremea iluziilor, îmi imaginam că o să fac 3 facultăţi şi 3 doctorate. Probabil că totul era o demonstraţie personală de forţă. E ca şi cum ai vedea un stadion de fufe şi nu te-ai mulţumi să fuţi doar peluza. Exemplul boşorogilor mei dascăli m-a potolit însă instant. Extrema lor ratare, stilul lor bălos de viaţă, combinat cu o apatie şi blazare abjecte îţi secau şi ultima urmă de umanitate. În ultimul an, după o beţie cruntă, au rămas faimoase răgetele unor magiştri la catedră. Spre neîncrederea generală, unul avea tupeul să pretindă că futuse în cur o studentă ca să-i dea media. Iar îndoiala celorlalţi avea chiar un motiv întemeiat: cam toţi deveniseră impotenţi.
Ani de-a rândul n-am reuşit să-mi explic repulsia absolută pentru zidurile alea. N-am mai revenit niciodată să văd amfiteatrul. N-am vrut să-mi văd colegi sau “dascăli”. Într-un final am înţeles şi motivul. Îmi era teamă că n-o să mai pot. Să gândesc şi să fut.
