Rock
La o lună de la eveniment, încă mă mai întreabă lumea: “Cum a fost bă la concert?”. Şi nu e deloc uşor să răspund. E inutil să mă apuc de explicat cum bubuia basul ori cam cât tunau tobele. Cea mai bună comparaţie e cu fututul (deşi nimeni nu-şi mai aminteşte o gaură după 30 de zile). Adică la rocăreală ai cam aceleaşi aşteptări ca de la un wrestling în aşternuturi. Faci un efort să te deplasezi până acolo, deci aştepţi să fii satisfăcut.
La trupele de duzină, e ca la masajul erotic. Te freacă unele fără finalizare. La animalele alea la care am fost eu, e ca la o damă din aia S&M. Adică mergi la dânsa crezând că-i faci puţa zob, da’ ea îşi pune o lulă de cauciuc şi te rupe la buci până-ţi curge sânge din nas. Aşadar, când mă mai întreabă vreounul cum a fost, o să-i răspund scurt şi sincer: “Senzaţii tari bă, senzaţii tari…”.
Bordello
Curvele Germaniei sunt în doliu. Iubitorii de puţă fără obligaţii, asemenea. Potera nemţească s-a pus în calea fericirii lor. A interzis fututul pe cupoane. Adică nu mai poate omul să lase suta de coco la intrare şi să pompeze la discreţie până dimineaţa. Cică se înjosesc fufele. Cert e că intervenţia asta dă cu cracii în sus o întreagă industrie. Plus că aveam şi o mândrie naţională. Inventatoarea regimului all-inclusiv la buci e o româncuţă de-a noastră, de numai 26 de primăveri.
Potrivit relatărilor, lovitura a adus o imensă tristeţe în rândul frecătoarelor. Şi deşi nu le-am călcat vreodată cinstitul prag, resimt o părere de rău. Nu pentru că le-a luat miliţia lula de la gură. Mă doare că n-am să pot lămuri niciodată un pariu. Unul de anduranţă şi măiestrie pus la cale cu-n futător cu sânge albastru. Şi totuşi, dacă mă gândesc mai bine, oricum aş fi câştigat prin neprezentare. Între timp, omul şi-a dat singur cu barda-n coaie- are prietenă.
Hei Rup
Trândăvia e ruptă din rai. Această pildă adâncă am descoperit-o greu, prin practica asiduă a lenevirii la muncă. Vreau să mă fac bine înţeles. Orice ţăran poate să doarmă-n post. Totul e însă s-o faci cu tehnică, să ridici statul de pomană la rang de artă. Adică să tragi chiulul în asemenea hal încât să te cuprindă chiar pe tine ruşinea. Să te îngrozeşti de halul de parazitare la care ai ajuns. Să-ţi promiţi că ai să te suprimi singur dacă ai ajunge să conduci instituţia.
Mă rog, dar să nu fiu prea dur cu mine. Eu am încercat, nu s-a putut. Ani în urmă eram hotărât să salvez lumea. Ca manechinele alea la Miss World, numai că pe bune. Mă arătam dispus să renunţ la viaţa personală pentru propăşirea umanităţii. Ulterior am descoperit că pe umanitate o doare-n cur de salvare şi progres. Aşa cum o doare şi de mine.
Simţindu-mă deci inutil, m-am dedicat contemplării. Boii poate pufnesc în râs, dar ei n-au habar ce alb fabulos au pereţii biroului meu. Îmi dau aşa, cum să zic, o perspectivă polară a libertăţii. Mijesc ochii, pun bărbia în piept, dau la maxim scula de aer condiţionat şi deja mă visez frecând menta într-un iglu. Dar nu singur. Sunt mereu c-o eschimosă nărăvaşă, crescută cu peşte şi şi ulei de focă, echipată sălbatec, cu chiloţi din piele de pinguin.
Unii porci au nesimţirea crasă să sune la telefonul de serviciu. Îi mănâncă-n cur de problemele coşmeliei şi mă deranjează tocmai pe mine. Mi se pare o crimă să întrerupi omul când bagă un Rome: Total War cu trial de 60 de minute. E ca şi cum i-ai lua clipe din viaţă, din fericirea lui. În fine, parcă acuma aş băga un uischean. Din ăla cu eticheta neagră, să cinstesc sfârşitul orelor de program. Crâşma e însă departe. Chiar, de ce nu se face un catering cu pileală? Îţi aduc ăştia orice- pizza, hamburgheri, chinezării. Ce lula mea nu vine şi duba cu udătură? Clar, toţi lăbarii ăştia cu marketingul îs la furat. Habar n-au ce-şi doreşte consumatorul. În fine, mai bine mă duc acasă. E şi la vale, nu trebuie decât să mă preling spre domiciliu. Acolo mă aşteaptă însă o aporie de viaţă şi de moarte. Ce fac oare dacă mi-e lene şi să dorm?
Crossroads
Întâlnesc zilnic oameni mai mult sau mai puţin idioţi. De obicei, mai mult. Tâmpenia asta nu e însă uşor cuantificabilă. Din contră, e atât de diversă, complexă, fascinantă chiar… Dintre toate cazurile, cele mai grave îmi par acelea ale “nemuritorilor”. Sunt indivizi pe lumea asta care-şi târâie zilele de parcă ar putea lua altele noi, de la piaţă. Mi-i şi imaginez cerând la o babă cu broboadă şi şorţ o legătură de duminici. Sunt genul de inşi care nu pleacă niciodată în vacanţă, care adună sub cur fiecare cent pe care pun mâna, care se ceartă pe moşteniri la 80 de ani.
Poate mi se pare mie, adică sigur mi se pare, dar parcă tot mai mulţi oameni din jur se îmbolnăvesc şi dispar. Şi totul se întâmplă brusc. Din zi în zi mai aflu de cineva fain că e internat pe undeva sau face deja chimio. Şi atunci, totul, chiar totul se schimbă. Nici destrăbălările, drojditul, fututul, iluziile de viitor nu mai sunt aceleaşi. Viaţa însăşi capătă o altă faţă, la care te uiţi neapărat altfel. Devii mai treaz ca oricând şi caşti bine ochii la fiecare răspântie. Şi nu e deloc uşor să alegi spre ce drumuri, locuri sau oameni să mai alergi. Cert e însă că alegerea lor am s-o fac dintr-o cu totul altă stare. De parcă aş şti în fiecare zi că am cancer.
Când eram doar un puşti, umblam de nebun la munte, la casa unei mătuşi. Drumul dădea, doar câţiva paşi mai sus, într-o răscruce care îmi aducea mereu rătăcirea. Şi poate ca un semn pentru mai târziu, despărţirea aceea stătea sub semnul unei femei. Căci gura spurcată a poporului, sensibilă la chestiunile metafizice, îi dăduse numele pentru a cinsti crâşmăreasa locului: “Între craci la Luminiţa”.
Nunţi, botezuri, cumetrii
Din când în când, liniştea căminului personal este tulburată de horcăitul telefonului fix. Semn rău prevestitor, pentru că fixul este unealta prin care-ţi intră-n viaţă rudele. Iar rudele au mereu de cerut ceva. Chiar, v-a sunat vreodată o rudă care să vă dea? Să zică: “ia bă nene de-aici un kil de zahăr, un persan, o mie de coco, ceva, că ne ştim de-o viaţă, ce gura mă-sii!”. Nu, rudele doar cer. Cer de parcă eu sunt fericitul câştigător al ultimelor 5 ediţii de loto şi mai stau la bloc doar aşa, de nostimadă, să fac gaguri de săraci.
De data asta, neamurile mă căutau, evident, pentru o nuntă- “Vaaaai, se însoară Gigel. Cum care Gigel? Nepotul tău drag. Da, chiar el, şi te aşteaptă cu nerăbdare pentru felicitări, dans şi…”. Urmarea, care e de fapt şi esenţialul schemei, nu e niciodată zisă pe bune. Adică mai decent ar fi să-ţi trântească de la început: “Pulane, ai belit lula. Ai de marcat nişte milioane”. Receptorul mi-a alunecat moale în furcă, acompaniat de cuvenitele înjurături şi blesteme. Cotitul pare imposibil. Imediat mi s-a livrat şi explicaţia: “Tanti Cutare, adică muma mamei mirelui, era sora mare a lui tata şi oricum, ea a venit şi la prima şi la a doua nuntă a lui frate-tu”…
Aşadar, nu contează că nu mai ştiu insul de 20 de ani sau că mă doare-n cur de fericirea lui. E “obligaţie”, chiar dacă amorezarea mirilor îmi pare destul de precară. Am bănuieli serioase că povestea nu-i deloc cauzată de vreun love abisal, ci de perversiuni monetare. Iar greaţa pentru manevre din astea, la care se adaugă perspectiva vederii neamurilor de la ţară, cu batic şi bluze de plastic, a dansurilor populare chiuite, mă face să-mi reamintesc de ce mă sparg pe mine nunţile.
Adică, dacă iubeşti fata şi ta-tu vomită bani, de ce dracu nu scoţi 30 de milioane de la naftalină să bagi cei mai dragi amici sub masă? Să vină omul chiar cu bucurie la tine, să-şi aducă aminte rânjind de cheful ăla monstru când te-ai însurat. Bun, dacă n-ai bani nici de tampoane pentru nevastă, mai e de înţeles. Dar nu mă refer aici la ăia care stau cu chirie în staţia de tramvai. Mă seacă doar căcaţii deja plini de aur care zac noaptea, după tort, cu curul pe plicul de dar şi fac cârcei la degete, să vadă cât le-a adus dragostea. În plus, totul e o schemă circulară, făcută exact pentru idioţi. Gigel se însoară şi ia 5 milioane de la o mătuşă. Dar mătuşa are o nepoată care naşte. Adică face un botez şi neapărat şi o cumetrie. Aşa că Gigel, sau mai degrabă fratele lui norocos, tre’ să se ducă la lehuză să-i marce banul. Asta până se însoară şi el, când….
Mă rog, aţi prins ideea. Cert e că înjur de 2 zile cu talent, dar-ar divorţul în ei de rataţi! De dat, nu m-am hotârât cât dau. Probabil cât o juma’ de concediu în Antalia. Dar ce mă cac atâta pe mine, doar îmi permit. Şi totuşi, dacă mă gândesc mai bine, parcă nu le-aş dărui bani, că banul strică oamenii. Oricum, mireasa tre’ să fie sigur o câşă cu nasul mare, despre care toţi mesenii or să se-ntrebe de ce dracu a luat-o boul. Aşa că am să iau, ca în Pisica Albă/Pisica Neagră, un cadou frumos pentru socrul mic. Adică dacă tot o să-i vină în 6 luni proasta înapoi acasă alungată şi cu burta la gură, va avea de la mine ceva de nădejde ca să şteargă de căcat- o gâscă mare, albă.
Categories: Home
Lubri
Chiar nu le înţeleg pe alea sufocate de mofturi. Cum se abordează problema, încep deja să bage pretenţii: “Vai, dar eu nu pot aşa. Mă ustură şi resimt disconfort…”. Drept urmare, încep să-şi înşire preferinţele: să fie ba cu extralubricant, ba Tingle, ba… Vedeţi? Ăsta e marele rău făcut de urbanitate- lumea nu mai apreciază plăcerile sănătoase, aspre ale sensualităţii.
O pildă de poveste este însă dată de acel domn sătean, reanimat în extremis la spitalul Olt. Recapitulăm succint: rupt la stomac de trascău, omul şi-a potolit arsura cu compot de cireşe. Cum sâmburii n-au mai ieşit, omul şi-a introdus 2 (două) ciocane în rect+ un capăt de coadă+ ceva sfoară. Procedura era logică: să spargă sâmburii pentru refacerea tranzitului intestinal. Cel mai tare mi s-a părut însă insul întins pe pat, cu prosopul pe faţă, să nu vadă lumea ce campion e. Reporteriţa, ca femeia: “Vai bădie, dar chiar două unelte…”. Răspunsul eroului ar trebui să acopere de ruşine capriciile unora şi să bage în faliment biznisul cu unsori de la Durex: ”Ăhăăă, puteam şi mai multe…”.
Badea
“Băi, tu te uiţi la Badea? Nu-i tare omul? Cum dă din mâini şi se strâmbă…Vai, eu ce mă mai râd….”. Da, recunosc, mă uit. Aşa cum mă uit la Nikita sau la Becali. Probabil că asemeni ălorlalţi doi, şi Badea crede că lumea râde cu el, nu de el. Dar ce zic eu aici? Sunt n oameni gata să-l laude. Pe lângă darul distracţiei, omul e inteligent, foarte inteligent. Atâta cât să-şi întindă părerile pe toţi pereţii. De la Iran, Irak, economia globală sau poezie, până la cursul leului şi cabalele lumii, omul ştie tot.
Că enormităţile pe care le scoate l-ar termina profesional în 5 minute pe undeva prin Anglia ori State, asta e egal cu zero. Aici e, vorba aia, Românica, nu vreun NBC. Aşa că bagă la popor tot ce-i vine-n guşă. 11 Septembrie? Evident că Bush şi-a lichidat oamenii. Cine nu s-a prins încă e un bou. Cum bou e şi ăla care mai crede în aselenizare. Cum de asemenea e bou, cretin şi idiot oricine îl contrazice. Iar asta i se urlă în direct, cu spume la gură, între două şpagaturi şi imagini cu Badea în sală, la dat cu pumnul. Aşa că, ăia care vă uitaţi la smardoi, să râdeţi des şi mult, cu gura până la urechi. Că altfel, poate v-o luaţi şi peste bot.
In Fuck We Trust
Acum nu mai poate cârâi nimeni- e dovedit ştiinţific: cariceala face bine la tehnologie. Nevoia de a produce şi răspândi rapid materiale destinate adulţilor determină descoperirea de noi dispozitive sofisticate. Dragostea oamenilor pentru pornăciuni ajută la progresul omenirii, dând o rază de speranţă pentru viitor. Astfel, conform unor neni de la The Independent, proiectorul video, caseta VHS, camera video, sistemul Pay per View, ori telefonia pe net s-au dezvoltat în strânsă legătură cu nevoia omului de relaxare şi antren.
Sunt convins însă că acesta este numai începutul. Trag nădejde că sexul va scăpa lumea de războaie şi apucături mistice, ducând umanitatea pe noi culmi de dezvoltare. Iar într-o zi, cine ştie, poate va salva şi Africa de foamete. Totul e să futeţi. Mult, des, apăsat, căci în pantaloni stă izbăvirea noastră.
O
Dacă vine, orgasmul nu trebuie lăsat să se trântească la întâmplare în trupul femeii. E necesară o cercetare atentă a situaţiei, de pe poziţii deştepte, ştiinţifice. În loc să rânjească tâmp la gâdilitul resimţit, fericita posesoare a senzaţiei ar fi bine să ia aminte. Chestia poate fi periculoasă. Nu zic eu asta, ci o hoaşcă autointitulată “guru sexual”, numită madam Sprinkle.
Tantea asta a căutat cu lanterna adevărul şi l-a găsit. Umed şi mototolit, dar l-a găsit. După observaţii atente, a pus pe hârtie 7 tipuri de orgasm, care mai de care mai stranii. Le lăsăm deoparte pe alea clasice şi trecem în revistă: “orgasmul în vis”, adică închipuit (întâlnit la fetele mari, deci pe cale de dispariţie), “micro-orgasmele” (când femeia e cică speriată!!!) şi ”orgasmul- energie” (dacă femeia îşi controlează doar respiraţia şi energia!!!).
Dincolo de evidentele bizarerii, fenomenele descrise mai sus sunt încă paşnice. Autoarea dă însă la plex cu punctul 7. Pay attention women!- “Mega-orgasmele, sau orgasmele-tsunami pot dura până la câteva ore! Acestea necesită o cunoaştere perfectă a corpului şi o pregătire spirituală deosebită”. Cu alte cuvinte, fericirea vine de la gânduri, nu de la dat din buci. Chiar şi aşa, efectele pot fi devastatoare. O spune chiar experta: “Există cazuri de persoane care au paralizat sau au orbit, întrucât experienţa a fost mai puternică decât ar fi fost pregătiţi să primească”…
Nu pot spune că nu sunt tulburat de lecturarea acestor rânduri. Ani de-a rândul am futat în neştire, convins fiind că activitatea aduce numai veselie. Iată că a sosit însă şi vremea schimbării. De acum înainte, când mai merg cu cucul în inspecţie, o să pun beneficiara să-şi tragă preventiv lângă pat un căruţ cu rotile şi baston alb. Şi apoi, cu un ton sobru o voi avertiza responsabil: “Femeie, eşti pregătită spiritual? Îţi cunoşti corespunzător trupul şi mintea? Atunci pregăteşte-ţi curul de intemperii, că vine nenea cu tsunami!”.
Sildenafil Citrate
Ştiam eu că-i ceva în neregulă cu ţara asta. Nu degeaba lumea n-are chef de făcut autostrăzi sau se enervează şi taie păduri. Poporul nu mai ară pământul, nu mai stropeşte viile sau seceră holdele. O stare de jale şi enervare surdă a pus stăpânire pe plăieşii patriei, ducând de râpă viitorul întregii naţiuni.
O salvare se mai încearcă la farmacii. Cică numai anul ăsta românii ar băga 7 milioane de coco în Viagra. Şi nu o fac din vreo pornire kinky. 15 % dintre tinerei şi un sfert dintre ăia trecuţi de 45 au probleme cu pompa. Îşi ţin damele cu cracii în tavan până le curge sânge din nas şi tot nimic. Nu mişcă nimic cu râma, drept pentru care mă aştept la vânzări record la strap-on-uri de limbă. Oricum, procentul de moliciune mă înspăimântă, dar măcar îmi dă explicaţii pentru comportamentul unor cunoscuţi. Acu ştiu de ce, când încerc să ademenesc pe câte unul la mare, să mergem să tragem pedale, îmi răspunde trist şi apatic: “Nu pot bă, sincer nu pot”…
Ex
Amicii se gândesc la fericirea mea. Ocazional, se hotărăsc să-mi facă un pustiu de bine şi-mi aduc aminte de fostele. “Am văzut-o pe X alaltăieri. Vai de era cu unu cam….”, sau: “Ştiai că Y nu se mai mărită? Nuuu, a rupt logodna şi vine acasă”…Şi atunci, plesnit după ceafă, amintirile sar din mine ca praful dintr-un persan. Le văd iar mutrele satisfăcute de despărţire, de parcă tuturor dudelor din lume le-ar merge infinit mai bine după ce scapă de bila de la picior care sunt. Ştiu însă sigur că într-o zi se vor căi. Îşi vor pune cenuşă în cap pentru păcătoasele lor rătăciri şi vor cerşi clemenţă. Iar atunci, echipat cu un costum verde de plastic, asemeni tăticului Gahan, voi îngâna arogant şi absent vorbele cântecului:
“Don’t say you want me
Don’t say you need me
Don’t say you love me
It’s understood
Don’t say you’re happy
Out there without me
I know you can’t be
Cause it’s no good”…
Iar în final, înainte de a dispărea cu curve în noapte, le voi mai arunca doar formula divină: “Loooosers”….
Rien Ne Va Plus
Lumea mă bănuie de prosperitate. A văzut reclame pe sait şi a tras concluzia firească- “ăsta-i fulit de mălai”. Drept e că orice acces pe schemele alea colorate îmi umflă conturile din Elveţia. Vreţi să vă trataţi un hemoroid, să intraţi într-o sectă, să donaţi bani pentru Africa sau iubire pentru un sait matrimonial? Daţi cu clickul unde trebuie şi harşti, am luat materialu’! Cum ar veni, mă îmbogăţiţi cu mausul. Afacerea merge aşa de tare că am plănuit deja cum o să-mi sparg soldul.
Pe la iarnă, când sumele vor atinge deja cote astronomice, mă cotesc la Monte Carlo. Dar nu mă apuc de risipit averi oricum. Îmi trebuie o dispoziţie romantică. Aşadar, mai întâi, o rentez pe Patricia să-mi zică ceva de inimă albastră. După care o s-o mint c-o să-i permit să fugă cu mine. Într-un târziu, rupt de melancolie şi vagoane de coniac, mă voi târî demn spre cazinou. Demult mă atrage ideea să-mi joc viaţa pe o singură lovitură. Drept urmare, voi pune tot mormanul de aur pe 7 roşu, cum i-am promis cândva unei nebune. Evident c-o să iasă 29 negru, că eu am noroc în amor, nu la chestii din astea derizorii. Noaptea o voi încheia pauper, dar boem. Voi dedica poezii trecătoarelor, dându-mă cu punga pe panta aia dinspre tunel, spre “piscină”. Aşadar, totu-i aranjat. Mai trebuie doar să păstrez ritmul de încasări. Dar sunt liniştit. Oamenii mei de la Geneva m-au informat deja: “Patroane, ai 1 parai, 80. Unde virăm dobânda?”.
Futătorul de beznă
Soarele pare că-i topeşte elanul din pantaloni. La lumină, n-ar mişca din 5 milimetri fără să dea raportul la femeie- “Da iubi, am ieşit să iau o pâine. Duc şi gunoiul, apoi vin fuguţa la tine”. Cât e dama vigilentă, orice tentativă de escapadă decedează la stadiul de fantezie. Golanii mai încearcă să-l corupă, dar în zadar: “Hai bă fraiere să dăm o bilă, mai vedem un crac, o ţâţă/ Nu, nu pot măi. Sincer, Lilişor vrea plimbare, deci nu-mi trebuie altceva, poate mai târziu…dar nu-s sigur”.
Cu o meclă tristă, adus de umeri, execută corvoada promenadei, având grijă să facă mereu frumos şi să nu-şi contrazică duda. Nu se uită la stânga, nu se uită la dreapta, doar în ochii ei sau în pământ. Altfel, e pericol. Într-un final, dacă insa e plictisită să-i dea şi puţă, revine la domiciliu cu planuri de răzbunare. Care răzbunare are loc numai noaptea. Pe la un 12 jumate- 1, când respectiva doarme butuc acasă, la fel ca rudele, colegele şi vecinii ei, îşi pune echipamentul de scandal şi ambalează în neştire maşina. Şi după 5-6 ture de târg, cu acul dus în roşu pe turaţii, deşi nu pupă urmă de crăpătură, îşi umflă melancolic pieptul, scoţând eterna declaraţie de resemnare: “Bă, dacă mi-aş propune, le-aş fute pe toate”. Apoi dă fuga la OMV. Să nu vadă pisi că lipseşte atâta motorină…
Idol
Bănuiam că mai sunt 2-3 triste în ţara asta care bălesc după Bittman. Hai 4. Dar că e un model pentru masculii patriei, asta nu. Nu-mi închipuiam că un fraier care bagă hohote feicărite despre corason ar putea fi invidiat în secret. Dar este. “Sindromul Bittman” există şi face ravagii. Mai precis, bărbaţii nemulţumiţi de ce au în coteţul personal râvnesc la păsăret străin, înjurând în taină rigorismul moral al monogamiei. Drept urmare, după modelul starului în cauză, ar pofti la o relaţie deschisă, în care fufele să stea claie peste grămadă în dranga lor.
Una curată sufleteşte ar creşte copiii. Ea ar trebui să fie drăguţă, dar nu frumoasă, că s-ar fute cu alţii. Ar avea o meserie nobilă, gen educatoare, medic, etc, şi ar aştepta cuminte acasă. Mai mult, ar trebui să fie înzestrată cu o minte deschisă. Adică să le spele şi să le calce rufele când se duc la altele, la caricit. Iar alea “altele” e obligatoriu să fie tari domle, dar tari, nu glumă. Cu balcoane şi craci, bisexuale sau măcar experte în plesneală, care să-i aştepte cu vaginul gata lubrifiat pentru alungarea plictisului conjugal. Iar ei, după ani de futăreală la liber, ar vrea să ştie că nimic nu li se poate întâmpla. Femeia de-acasă n-ar pleca nicăieri, înghiţind resemnată poveştile lor de curveală. Iar dacă, într-un moment de nesăbuinţă, soaţa ar cârâi totuşi ceva, ar vrea să ştie că o dresează cu o singură replică: “hai sictir proasto, ţi-am dat un inel”.
Fuck in the City
Hotărât lucru, orice urbe sub juma’ de milion are probleme cu sexul. Aserţiunea se întemeiază pe clare explicaţii ştiinţifice. Penuria de variante distractive înghesuie indivizii apţi de cariceală în 2-3 cluburi mai decente. Schema asta duce inevitabil la socializări rapide, persoanele futabile fiind epuizate în scurtă vreme. Apoi se trec în revistă prietenele prietenelor, amicele amicilor, verişoare de gradul 1, 2 şi 4. După care urmează replay-ul- mai suni una tristă, mai ieşi cu o fostă, şi asta-i cam tot.
Dacă vrei puţă nouă, nebătătorită, e semn că te-ai rupt de realitate. De orice dudă ai întreba, ţi se prezintă un pomelnic erotic care arată a bumerang. Adică aia sigur s-a spart cu X, care a fost cu Y, care i-afăcut măcar o muie lu Z, care te ştie din facultate. Mă rog, ideea e că povestea continuă mereu circular şi găseşti urme genetice ale cunoscuţilor în toate crăpăturile din oraş. Moment în care nu-ţi mai rămâne decât varianta bejeniei. Aşadar, pentru cine vrea să mai schimbe gaura, organizez excursii estivale. La Paşcani şi Târgu Frumos în cursul săptămânii, la Ungheni Prut în weekend.
Killed by Death
15 ore de drum şi aşteptare pe ploaie, niciun dram de somn şi stat în picioare doar agăţat de adrenalină. După asta, rock. La 120 de decibeli, supravieţuirea devine incertă în primele rânduri. Din faţă se prăvăleşte un tunet infernal care îţi rupe fiecare neuron. Hoarda de dilimani o ia complet razna pe măsură ce fuckerii de sus dau în gură la scule.
Ritmul dement mă convinge că asta e ultima zi pe pământ. Bine măcar că mă aşteaptă un deces frumos. Într-un final, Lemmy se milostiveşte de suferinzi şi lasă drujba din mâini. Lumea urlă ca la sfârşitul lumii, spartă în ficaţi de un ultim distors de bass. Cu creierii brutal tocaţi, supravieţuitorii încearcă să realizeze ce li s-a întâmplat. Misterul e însă chiar dinaintea lor. Pe scenă, lângă tobe, pe măsură ce fumul se risipeşte, se poate zări staţia killerilor. E un monstru cât China, duios alintat- “Murder One”.
Ave Magister !
În prima zi de facultate m-am dus la secretariat să-mi caut dirigintele. Mutra cucoanei de la birou m-a lămurit pe loc. Trebuia să mă descurc singur. Idee care, de altfel, m-a şi salvat mai târziu. Dar până atunci, a fost şocul întâlnirii cu solemnitatea catedrei. La 18 ani n-ai cum să nu fii dat pe spate de un ins care ştia sanscrita, de altul care recita din Iliada în greaca veche, sau de înşiruirea interminabilă de idei mari pe care le scoteau pe gură. Aici a intervenit însă cu timpul şi prima problemă. Pentru că ideile erau cu adevărat mari, numai că, tragic amănunt, nu erau ale lor. Nici măcar una.
Oamenii veniseră de la ţară şi s-au pus pe muncit. Spre deosebire de ăia care au dat la şaibă, ei au rupt cărţile. Cine a avut memorie şi răbdare, a reuşit. Cu toţii au fost acolo, 4 ani, încercând să-mi impună respect. Numai că, pe lângă impotenţa lor intelectuală, mai erau şi alte amănunte. Aproape toţi turnaseră. În pahar şi la Secu. Ciordeau de pe unde apucau nişte texte, îşi încropeau opere, apoi dădeau în gât şi ce-a fost în burtă la mă-sa, sfârşind prin a-şi îngropa nulitatea în ţuică şi secretare căzute.
La vremea iluziilor, îmi imaginam că o să fac 3 facultăţi şi 3 doctorate. Probabil că totul era o demonstraţie personală de forţă. E ca şi cum ai vedea un stadion de fufe şi nu te-ai mulţumi să fuţi doar peluza. Exemplul boşorogilor mei dascăli m-a potolit însă instant. Extrema lor ratare, stilul lor bălos de viaţă, combinat cu o apatie şi blazare abjecte îţi secau şi ultima urmă de umanitate. În ultimul an, după o beţie cruntă, au rămas faimoase răgetele unor magiştri la catedră. Spre neîncrederea generală, unul avea tupeul să pretindă că futuse în cur o studentă ca să-i dea media. Iar îndoiala celorlalţi avea chiar un motiv întemeiat: cam toţi deveniseră impotenţi.
Ani de-a rândul n-am reuşit să-mi explic repulsia absolută pentru zidurile alea. N-am mai revenit niciodată să văd amfiteatrul. N-am vrut să-mi văd colegi sau “dascăli”. Într-un final am înţeles şi motivul. Îmi era teamă că n-o să mai pot. Să gândesc şi să fut.