Archive for September, 2009

ACME Corporation

De unde rezultă că sensul unei existenţe nu e neapărat dat de împlinirea celui mai mare vis personal.

Antonioni Reloaded

-Hai dragă, nu fi retrogradă, că deja rulează. Lasă jena şi textila la uşă, că aici e artă. Nu băgăm chestii din alea frivole, gen nevasta lu’ Ghionea. O faci cu stil, a la Monica Vitti, şi numai pentru noi. Deja m-am chinuit la preproducţie şi-am adus cearceaf curat. Încă o dată.  Cracul mai sus, capul pe spate, aşa, motor!

Cadrul 1: panoramare orizontală spre dreapta, lumină difuză

Replica1: “Sunt fierbinte, mă mănâncă”

Cadrul 2: gros-plan pe buci, insistat pe semne particulare (cicatrice, tatuaje, aluniţe) care ajută mai târziu la identificarea starului

Replica 2: “Vreau să mă călăreşti. Ah. Tu eşti cel mai bun”

Cadrul 3: travelling  circular, ea urmăreşte cu curul obiectivul

Replica 3 (în crescendo, finalizată într-o ţipătură spasmodică): “Da, da, mai vreau. M-ai rupt, m-ai distrus.  Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Cut.

Din noiembrie pe ODC şi în toate torentele din ţară.

Oama legii

Ah, oraşul pustiu… Doar paşii mei, câteva lumini discrete şi mii de vise depănate alături, de necunoscuţi, în taina somnului. Urmez străzile sub un cer curat, străjuit de câţiva purici albi şi de un singur, minunat nasture galben. Câteva frunze se mai aştern cuminţi în cale-mi înainte de ultima alee spre casă. Şi atunci, îmbătat de aroma toamnei, încurcat de penumbrele nopţii, evit în ultimul moment dezastrul. Cu o săritură îndărăt, scap de izbitura cu un morman negru, mişcător. Gândul mă duce fulgerător la silueta unei fiare comunitare, gata să sară la comoara din lenjerie. Bâjbâi spasmodic după un băţ ori o piatră grea. Niciun hârâit gros, niciun colţ fioros nu-mi sfâşie însă integritatea. Doar o clătinare domoală, leneşă, îmi îngăduie să descifrez pe fantoma ghemuită scris mare, cu alb- “Security”. Doamna guard, braţul de fier al tonetelor din vecinătate, defeca. Iar privirea sa dezgustată m-a făcut să las băţul şi să-mi fie ruşine. Poate că ar fi vrut şi ea, ca în cel mai intim moment al său, să fie lăsată în pace să admire singură, netulburată, cerul curat, străjuit de câţiva purici albi şi de un singur, minunat nasture galben.

Jur să apăr…

Mănânc zilnic rahat politic. E meseria mea. Prostesc lumea cu vorbe puse în gura altuia,  întreţinând iluziile celor îndeajuns de boi să mai creadă în ele. Învârt abil cuvinte pentru a omite adevăruri incomode, jegoase, chiar dacă odată aş fi omorât pentru Adevăr. Iar jocul ăsta macabru se face într-o zonă în care nimeni nu mai poate identifica precis binele şi răul. Îmi fac însă inutil probleme. Oricum, aici, în haznaua mea, nimănui nu-i pasă de himere etice.

În câteva săptămâni, îi voi face puternic reclamă chelului. Voi spune ce băiat drept şi bun este, într-un amplu efort de revirginare imagistică. Şi măcar aici, într-o urbe prăpădită, mizerabilul ăsta o să aibă poate 3 voturi şi din cauza mea. Suntem însă o ţară care nu merită mai mult. Un curvar jegos, beţiv, paranoic, mârlan şi violent, cu pretenţii justiţiare e tot ce putem da. Cel mai probabil însă, ăilalţi sunt încă mai nemernici şi boi ca el. Iar aşa se salvează chipurile şi conştiinţa mea- cauza e de rahat, dar altele put şi mai tare.

Îmi spun uneori că poate exagerez eu, poate văd prea mult anormal în jur. E posibil să deformez singur realitatea, iar ţara asta să nu fie chiar atât de absurdă…

Breaking News: “Întrerupem aici dezbaterea privind controversatul plan al preşedintelui de introducere a parlamentului unicameral pentru o ştire de ultimă oră. La Zoo Hunedoara au evadat doi trigri bengalezi înainte de ora mesei. Autorităţile au mobilizat câţiva poliţişti comunitari pentru a-i prinde vii”.

Să ne tolerăm în ea de casă

Vitele alea cu patrafir au şi sărit ca arse- “Vai de mine, prostituţie? Spunem <<nu>> sclaviei motivate financiar!”. Motivul cretinilor? Evident aiuritor, demonstrând că boii trăiesc în pădure, nu între oameni. Cică tractirul “ar intensifica degradarea morală a societăţii, proliferarea diferitelor boli şi creşterea numărului divorţurilor, iar femeilor prinse în această sclavie li se afectează iremediabil sănătatea psihică şi fizică, precum şi demnitatea socială”.

Întâi de toate, nu văd diferenţe morale între curve şi prelaţi. Omul se duce la ambele specii să se deşarte de câte o povară. Marcă banul, îşi ia de-o grijă şi se duce acasă, pe la treburile lui. Mai mult, fufa nu sperie niciodată clientul. Îi zice că-i frumos, că-i tare-n drangă, adică îi dă voie bună şi speranţă. Nu se apucă de proastă să-l tulbure cu halucinaţii apocaliptice, cu diavoli şi judecăţi de apoi.

În privinţa bolilor, se vede că limbiştii domnului nu şi-au tras-o decât în cerc închis, la seminar. N-au idee că tocmai cariceala la şosea, ori în dosul benzinăriilor propagă beteseurile. Apoi, adunarea paraşutelor în case de profil le-ar da drepturi luate acum cu pumnul de peşti. N-ar mai rebegi iarna, pe marginea drumului, băgând reumatism la şalele goale. Iar în privinţa demnităţii sociale, şi-au băgat-o singure în cur de mult. Nenorocitele care s-au ars pe bani, or să se ardă şi de-acuma. Măcar să-şi lucreze bucile şi în folosul statului, ca să fie toată lumea fericită. Iar dacă tot veni vorba de morală, just ar fi să li se interzică doar reproducerea.

În rest, vreau să prind şi eu ziua în care popii or să fie băgaţi la frână pentru înşelătorie şi evaziune fiscală. Să zacă laolaltă cu ghicitoarele din etnie, rememorând cu nostalgie vremurile când nu dădeau la stat niciun fir din mălaiul produs de la rataţii spovediţi. Aşadar, drepturi la curve şi muie la popi! Fără bani, dar cu prezervativ. Că înţeapă cu barba.

Ne cunoaştem din vedere

Unii au boli de stomac, de plămâni, de ochi sau de coaie. Alţii îs cu capul. Mai precis, cu memoria. Cică 4 oameni în lume rup locul la amintiri. Reţin tot şi pentru totdeauna. Nume de străzi, preţuri la magazine, numere la case şi maşini, evenimente ori replici banale înregistrate de ani de zile îi bântuie zilnic, terminându-le liniştea şi sănătatea. Circumstanţe personale mă fac, din nefericire, să-i înţeleg din plin. Nu că aş ţine minte tot. Am chiar dificultăţi serioase de memorie în privinţa lucrurilor mărunte (de pildă, cum naiba am ajuns până la urmă acasă as-noapte).

Mă regăsesc însă în trânta lor cu amintirile de căcat. Pe scurt, cu gânditul la femeile răposate sentimental. Adică ele au roit-o din viaţa reală, dar stau toate călare pe creierii mei. Se perindă pe-acolo, mai îmbrăcate, mai despuiate, frecându-se de neuroni ca de nişte bare de striptease. Iar atunci, toată amnezia mea obişnuită se risipeşte la moment, făcând loc  la rememorări precise, brutale, ca nişte şuturi cu bocanci în ceafă.  Evident, ca buda să fie şi mai adâncă, impresiile sunt amestecate, de genul- “Vai, dar ce chip sidefat mai avea Maricica…Cu pulbere de mărgăritar parcă era suflată….apoi imediat- Dar era şi vacă, vaca. Şi cât mă mânca la ficaţi nenorocita…”.

Şi tot aşa, înainte şi-napoi, îmi strofoc capul, frecându-l cu amintiri rose-căcănii, până când simt că-mi curge pe nas pilitură de fier. Moment în care, probabil ca ăilalţi 4, mi-aş dori să dau cu parieto-occipitalul de pământ, lucru care mi-ar uşura nespus tumultul emoţional. Adică, dacă m-aş combina cu una şi aş sta cu dânsa vreo 3 ani, aş putea să mă trezesc într-o dimineaţă, să-i ard un cot în coaste, zicându-i contrariat, dar senin: “Şi tu cine pizda mă-tii eşti?”.

Vertigo

Puzderie de filosofi şi-au scremut creierii să vadă ce-i în capul îndrăgostitului deposedat de obiectul adorării. S-au elaborat teorii, s-au presupus răspunsuri. În zadar însă. Dacă un Platon sau Ficino au dat în disperare cu basca de pământ, înseamnă că treaba e groasă. Degeaba a venit şi medicina cu explicaţii hormonale, cu combinaţii eronate de substanţe. Savanţii par simpli urangutani în faţa misterului. Pacienţii comit pur şi simplu gesturi inexplicabile, manifestând doar simptomele răului de înălţime- frisoane, ameţeală şi parcă un debut de diaree.

Desigur, există şi cazuri extreme. Aveam un coleg de facultate despărţit tragic de o dragoste brună. Propriul tată, chiar prof  la universitate, se opunea shakespearian iubirii sale cu o colegă rromă. Zicea că i-ar strica etnia urmaşilor. Într-un acces de disperare, fiul s-a jurat că-şi vinde averea (un Golf 2 neînmatriculat) şi fuge în lume cu şatra. Piranda n-a părut impresionată de efort, iar el şi-a sfârşit amorul bolborosind hiptnotic pe la cursuri: “Mă sinucid, mă sinucid, mă arunc de pe bloc”.

Mă rog, eu nu prea am încredere în ameninţările astea cu aruncări şi clădiri. Amorul adevărat, dus în extrem, se consumă cu responsabilitate, tolstoian, sub roata grea a C.F.R.-ului. Iar dacă ăia care rămân tâmpi pe peron nu pricep în ruptul capului motivele întârzierii personalului de Paşcani, să nu mai caute explicaţii la mari înţelepţi. E de-ajuns să murmure-n gând neperitoarele versuri ale lui 3 Sud-Est: “Iubire, tu faci tot ce vrei din mine…”.

Nu vă pişaţi după rockeri

Dacă vă bate gândul la flirturi fierbinţi, nu le precedaţi cu un mers la budă. Mai ales dacă înainte au udat nişte metalişti. Riscaţi ca piedestalul de porţelan să fie o insulă îndepărtată, scăldată de râuri galbene. Sad but true. Iar asta mă duce la două presupuneri- ori adoratorii lui Hetfield au cucul strâmb, ori bagă-n ei bere până se deşartă ca vitele. Cert e că după aia mă anima un singur gând- Kill’Em all.

Oricum, cu tălpile încleiate în valuri de urină, nu-mi mai ardea de nicio combinaţie. Dar bine că cică picoliţa aia blondă are prieten. Şi chiar dacă informaţia a venit de la o tipă ruptă-n ierburi, măcar n-am mai încercat o combinaţie aiurea care m-ar fi băgat direct în rahat.

Wrong

Ar trebui făcută o comisie a relaţiilor. Un board de cenzură al combinaţiilor eronate, care să dea cu pliciul peste buci tuturor femeilor băgate în scheme de rahat. Cu nemărginita mea înţelepciune şi experienţă de viaţă, mă simt calificat peste postul de preşedinte al instituţiei. Aceasta îşi va deschide lucrările numai în weekend, de pe la 21.00 la 3.00 dimineaţa, cam când e vânzoleala mai puternică în baruri. În timpul săptămânii n-are rost, că nimeni n-agaţă marţi sau joi, în drum spre birou.

Sediul se va stabili în clubul meu preferat, ăla pe trei etaje, aghiotantă fiindu-mi picoliţa aia blondă zglobie, cu glezne de căprioară adolescentă. Aşadar, care damă iese şi combină ceva, trebuie să vină să-mi ceară aprobarea pentru continuarea rutului. Care mă face deja bou în gând să-şi reconsidere injuriile instant. Ia gândiţi-vă câte femei n-ar fi recunoscătoare dacă atunci când pilite, în ceas de noapte, fiind abordate de mârleţi idioţi, ar exista cineva care să le spună prieteneşte: “Măi fată, răcoreşte-ţi puţa la un ventilator. Tipul i-un porc. Şi jetul la duş e mai bun ca ăsta”?… Aşa ar scăpa toate de dobitoci beţivani, violenţi, rataţi, însuraţi sau cu prietene, pe care ele se apucă să-i adore din motive absolut hormonale. În plus, am soluţie chiar şi pentru alea care simt singurătatea mai grea decât trosnitul peste ochi sau damful de bere râgâit în faţă. Am auzit că un doberman adult face minuni la doamnele triste dacă e dresat bine din pruncie . Pui se găsesc pe net. Aşadar, fericirea fără cretini vă costă până în 200 de euro. Iar în banii ăştia primiţi şi căsuţă de lemn pentru curte…

Să ne hrănim cu iubire

În necontenita lor cursă de a încerca să pară mai sexoase, unele femei se pun pe născocit. Mintea lor se opinteşte neobosită ca tractorul Universal pe o mirişte inundată. Rezultatul- o monstruoasă gamă de tehnici şi practici erotice care taie elanul oricărui om normal la creier şi în pantaloni. Din tot acest morman de aberaţii intime, voi extrage sâmburele, nucleul dur al chestiilor care inhibă prestatorul.

Mai întâi, chiloţii cu volănaşe. E o adevărată boală, chiar o pandemie în hoarda inselor cu porniri romantice. Cu cât le atârnă mai multe rotocoale de lycra la buci, cu atât se simt mai interesante. Se poate spune însă negreşit că, dacă ar încerca să se încingă cu mileul lui mă-sa, orice păşunistă ar fi deja mai simpatică.

Trebuie menţionate apoi lumânărelele cu arome. Nu e destul că omul vine de pe drumuri poluat, cu plămânii deja distruşi. Acasă mai găseşte şi o nebună care scoate fum gros, din ceară, cu dormitorul plin de luminiţe mărunte, ca o pomenire la cavou. Nu e de mirare deci când, în loc să-i umble în gogoşari, insul cade palancă la pământ, căutând în patru labe, cu ochii bulbucaţi, o gură de aer curat.

În sfârşit, ajungem la tembelismul de pe urmă, închipuit a fi o tehnică kinky- femeia se unge cu produse alimentare. Când simte furnicături în locuri dosnice, dă fuga la băcănie şi revine înarmată cu reglementarul tub de Hulala sau îngheţata Amicii. Îşi leapădă în grabă ţoalele de pe trup şi se împodobeşte prin părţile intime cu carbohidraţi şi grăsimi saturate. Apoi, presupunând că lingătorul scapă de Salmonella, cuplul ajunge la fericire. Femeia practicantă nu ţine însă cont şi de stomacul omului. Poate că ăla vine flămând de la muncă, sau fute doar în trecere, şi n-a avut timp să se hrănească. De ce să-şi strice pofta de mâncare cu prostii dulci? De aceea, dacă m-aş afla într-o asemenea situaţie, aş pune-o pe nărăvaşă să ţină o ciorbă de perişoare jos, cu picioarele strânse. Iar la subraţ, să păstreze calde vreo două sarmale, ca felul doi. Promit să nu las firimituri.

Doamna Cur

De regulă, e urâtă şi foarte proastă. Combinaţie letală, la care se mai adaugă, evident, şi răutatea. Mănânca rahat şi ticluieşte planuri cât e ziulica de lungă. Sapă în stânga, reclamă în dreapta, doar, doar, s-o aburca o idee mai sus pe scara puterii. Şi măcar dacă ar fi cine ştie ce putere, milioane de parai de învârtit. De multe ori însă, vaca ajunge şefă peste nimic. 3 calculatoare, 4 oameni, şi ea călare peste ei. Că peste bărbat, acasă, nu mai are de ce să se urce.

Din nefericire, arta blestemelor pare definitiv uitată. Aşa se face că hoaşca păcăleşte mereu urgiile chemate asupră-i de angajaţi (eu îi urasem o incendiere cu petroxin). Iar namila îşi continuă nestingherită pustiirile, chemată regulat la despăduchire de o şefă mai mare. Dau împreună pe guşă infinite drame de serviciu şi împărtăşesc groaza de menopauză. Iar când viitorul erotic le pare cumplit şi negru, visează amândouă la câte un chow-chow harnic în limbă, cât se le facă albastre ca cerneala la crăpătură.

Io sono rumeno

După ce că suntem o naţiune de tot rahatul, mai avem şi complexul negrilor. Adică ne plângem de rasism şi cerşim respect de la străini. Periodic, se trezesc diverşi luzări indignaţi de tratamentul broscarilor- “Vai ce rău ne mai tratează în Italia…Dar e impardonabil! Să demascăm aceste tare!”, etc. Într-un ultim caz, un pui de dac se plângea chiar la dosul lupoaicei că suntem persecutaţi pe Facebook. Cică s-ar propaga online atitudini anti-româneşti, că suntem trataţi drept înapoiaţi. Şi nu e vorba doar de vaca aia de Mussolini sau de flăcăii care mai incendiază căldărari. E un ton general al puştanilor din “cizmă”.

Vai, să fie oare cu putinţă? Se poate să înghiţim noi aşa umilinţă după ce spălăm budele la pizzerii şi le ştergem la cur bătrânii? E oare normal să ne creadă inferiori după puhoiul de tâlhării şi ciordeli oferit în dar? Nu, eu nu pot să cred. Hoardele alea de înapoiaţi care se bulucesc în autocarele de Verona n-au cum să fie tratate prost. Mârlănoii mutaţi la Torino direct de la coada sapei au tot dreptul la demnitate…

Ar fi cazul s-o lăsăm moartă cu toată ofuscarea asta patriotică. 90% din ăia care dau buzna prin Florenţa nu voiajează să vadă Uffizi. Se duc la trudă pe brânci, la frecat sau la ciordeală. În plus, nici munca nu e neapărat o poliţă pentru respect. Sunt sute de chinezi la noi care se rup în două pe şantiere. Nu i-am văzut altfel trataţi de români decât ca nişte gândaci galbeni. A, se duc în Italia şi studenţi sau medici, ori oameni cinstiţi? Să fie sănătoşi şi să-şi asume condiţia. Împart statutul poporului unde i-a fătat întâmplarea. Iar ăluia care nu-i convine tratamentul broscarilor, să poftească înapoi, să sugă de la ţâţa patriei mumă. Moment în care, poate, o să-şi amintească din nou jegul şi dărâmarea din care se trage.

Era udă

Acum e singură. O să fim doar noi doi. Părăsită de toţi, îmi oferă doar mie ultima zi. Aproape fără lumină, sub nori plumburii, de ploaie, mă grăbesc la întâlnire. Intru şi-i adulmec liniştea absolută, tulburată doar de vânt. Nu mai aştept nimic, nu e vreme de pregătiri. Simt un aer aproape clandestin pe măsură ce lepăd hainele. O să mă apropii de ea sub cerul liber, departe de ochii străinilor. Un pas, apoi altul…

Cobor treaptă, cu treaptă spre îmbrăţişarea ei rece, aproape paralizantă. Încremenesc, zdrobit parcă de un bolovan mare, căzut peste piept. Apoi îmi găsesc respiraţia, ritmul. Urmează o zbatere în doi, o cursă turbată care ia totul din mine. Acum îi ştiu însă tainele. Nu o mai las să mă sufoce. Mă preling deasupra, apoi vreau să mă acopere. Finalul e tulbure, epuizant. Cu privirile rătăcite, ameţit de spasme, caut să-mi recapăt suflarea. Şi atunci, liniştea regăsirii este spartă de mugetul salvamarului: “Bă, eşti nebun? Vrei să rămâi fără plămâni? Du-te naibii acasă, mai deschidem şi la anul!”.

Marea Sete

Tot nu-mi scot din cap creatura aia care a băgat în ficat 7,37 la mie. Cică la 2 intri în comă, la 4 poţi da deja colţul.  Asta, la 62 de primăveri, s-a pus pe picioare în 12 ore. Probabil că în tinereţe pişa gardurile direct cu 40 de grade. Nu m-ar mira să se descopere şi că s-a animălit cu o vecină. Or fi luat şi ele un Polar mic, aşa, ca fetele.

În fine, bine că soţul a primit-o înapoi, iertându-i setea. Şi pun pariu că, departe de gura rea a lumii, în noaptea de după reanimare, au făcut şi dragoste. Sorbindu-se avid, ca între consumatori, într-o uniune sufletească neînţeleseasă de alţii, aşa cum zicea şi cântecul ăla al lui Sade: “This is no ordinary love…”.

Low

Pentru cei care-şi dau întâlnire cu “urâte” şi nu numai, în sfârşit o campanie faină.

Futuraşi Verdana

Când trăgeam şi eu mai abitir speranţă că snobăreala nu mai are ce să scoată nou pe guşă, zdrang, mi-a tras cu fontu-n nas! Toţi lătrăii trişti din biznis, în loc să-şi vadă de colorat pliantele pentru crâşme, şi-au pus sclifoseală, lângă sclifoaseală să ia la drangă IKEA. Cu petiţie online, dat cu semnătură şi tot tacâmul. Iniţial, credeam că schiorii au comis-o grav, că or fi pus nişte bengalezi subnutriţi la asamblat şezlonguri. Pe naiba! “Crima” e mai gravă- cică au ucis frumosul. Nu, nu l-au angajat pe Guţă la desenat mobilă, ci au manelizat fonturile din broşură. În loc de graţiosul Futura, se bălăcesc într-un jegos, nefrecventabil Verdana.

Încă nu v-aţi prins ce are petiţia cu Prefectura? Păi are. Nemernicii ăia şi-au mutilat cică filosofia, au murdărit integritatea estetismului cu maus, atrăgând ameninţări de seppuku în branşă. Personal, toată smiorcăiala asta cu pretenţii profi mă trimite cu gândul la triştii ăia care-şi postează clipuri pe net în care încearcă să ajungă cu capul între picioare. Iar dacă flăcăii de la IKEA mai sunt atât de inventivi şi “minimalişti” cum îi ştiu eu, ar băga mare, pe sait, o singură replică pentru revoltaţi: “Ne pupaţi în cur”. Scris cu Garamond.

Eleganz

Sunt genul de om care şi-ar da o mână pentru nişte Berluti Piercing mov, care ar ucide pentru un Emperador făcut la mama lui, la Piaget. Ştiu, sună vanitos. Evident, mă doare în cur de asta. Iar dacă dandysmul meu funciar se înglodează în efemere jene financiare, asta nu mă opreşte să visez. Într-adevăr, m-am născut să mă rup în figuri londoniste, să mă iau la trânte modiste cu gigoloii de pe Sena.

De altfel, una chiar mi-a promis odată c-o să voiajăm clandestin spre lânceziri pariziene. Perspectiva unui mariaj avantajos i-a tăiat însă elanul turistic. Eu m-am ales cu-n pup pe obraz şi-o poză de suvenir. Fata să fie fericită, că la Paris s-o găsi să mă ducă alta. Îmi şi închipui deja- străzi orbite de lumină, dame rasate, echipate la Fendi, limuzine şi reşedinţe cu mobilă rococo…

Bubuitul de uşă la blocul proaspăt mansardat mă readuce în simţiri. Un cetăţean tras la costum, urlând de eleganţă, îşi freacă de picioare două sacoşe mari, de rafie. Şi deasupra pantofilor bej împletiţi, pătaţi cu ceva ce aduce a făină, ţâşnesc scurte, de plastic, reglementarele  şosete albe, ornate sec, cu roşu- “Sport”.

Insomnie

O oaie, două oi, cinci oi…Merge o laie. Poate dacă aş încerca mai degrabă cu vaci, cu gâşte… Mda, din astea mi-aş aminti câteva, dar atunci, chiar mi-aş strica repaosul. Pe messenger au murit toţi, teveul e înecat în reluări. Ar trebui să mă gândesc la ceva plictisitor, incredibil de plictisitor. De pildă, la cum făceam amor cu…Dar mai bine nu. Pe urmă aş lua somn vreo 3-4 zile.

Evident, ultima soluţie e un radio la căşti. Iarăşi ghinion. 90% din posturi o trag la 2 noaptea numai pe drum@bass. Agonia continuă cu Trinitas şi  topul de rahat al unui post rock. Chiar, unde-s vremurile când luam caprele din liceu la un bluz pe Sepultura?… Aşadar, n-am să dorm. Asta-i sigur. Măcar dacă aş găsi ceva interesant, o chestie care să-mi panseze creierul…

Când toate speranţele se arată deşarte, când scurgerea dureroasă către dimineaţă pare iminentă, apare şi salvarea. Din tenebrele undelor, un moderator spart de somn ţine pe fir un bovan în direct: “Deci spuneţi că aţi avut o relaţie cu sora soţiei dumneavoastră…”.

Lipo

Sunt ceasurile nopţii. Ore de foc, când nefericitele îşi îneacă poftele în burta frigiderului. Nu vorbesc aici de cele care păcătuiesc accidental, forţate de împrejurări extraordinare, ci de namile, de mâncătoarele de cursă lungă. Degeaba cârtesc ăia cu stomac subţire. Ce poate fi mai bun, mai aţâţător ca o halcă de carne, o gură de paste, ori o îmbucătură zdravănă de ciocolată în toiul nopţii? Un strop de grăsime pe bărbie, crănţănitul de caramea între măsele sunt lucruri care frizează orgasmul. Care ţine însă numai până dimineaţa. Şi atunci, ca un duşman nemilos, lumina inundă adaosul de celulită, împingând infractoarele la căutarea de alibiuri- “spre 30, corpul nu mai arde ca înainte”, “femeia adevărată trebuie să aibă forme, nu ca schiloadele alea”, “hai că nu-s totuşi aşa de mare”, “cine mă place, mă place oricum”, etc.

Cum mi-am închinat viaţa lichidării de mituri şi iluzii, mă văd nevoit să intervin:

1. Într-adevăr, spre 30, arderile mai iau repaos. Care mănâncă însă pe beznă are o problemă de furajare, nu de fiziologie.

2. Femeia adevărată trebuie să rămână om. Formele trebuie să se mai poată numi sâni, nu ugere.

3. Ba da, eşti mare în puşca mea. Dacă blugii ar avea conştiinţă, te-ar strânge de gât, în loc să-i strângi tu pe ei, în jurul pântecului.

4. Dacă mai există un bou care te place, el ar putea pleca într-o zi. Şi atunci, va trebui să priponeşti un om normal. Om care, dacă e deştept, se va apăra c-o furcă de tine.

Femeia cu pofte nu este însă lăsată să se mintă singură. Ea este ajutată de alte femei, aflate în aceeaşi situaţie, sau mai slabe, dar care vor să-i umfle banii. Astfel apar revistele cu copertă roz. Într-un caz notoriu, poşta redacţiei de la Glamour a fost inundată cu bezele pentru fata de la pagina 149. Care nu era skinny, nu era dezarmant de atletică, ci îşi exhiba fericită excesele de carne. Cititoarele găsiseră un soi de frumuseţe în care să se regăsească, erau bucuroase de coborârea standardelor estetice până la guşa lor.

Din păcate pentru admiratoare, mă văd nevoit să le stric bucuria. Fata nu e la 35 de ani şi a treia naştere. Burta şi copitele alea de pachiderm le afişează la numai 20 de primăveri. Nu e greu deci de închipuit halul de peste un deceniu. În plus, toantele care-o iau drept model uită că n-au nici faţa ei, nici fotograful şi Photoshopul care să le umanizeze. De aceea, pe toate insele care nu se pot abţine le poftesc să nu se mai mire dacă vreodată, la vreun alt ceas din noapte când, în mod extraordinar, nu se vor afla în faţa unei tigăi, ci a unui nene, într-un bar, în loc de descheieri la prohab, vor primi sec cuvenita replică- “Sincer, nu pot. Eşti prea grasă”.

King of Strip

Fericire pentru doamne dintr-un episod abia recent descoperit. Dacă vă strecuraţi mâna sub birou, nu vă jenaţi. E de înţeles.