Archive for September, 2009

ACME Corporation

De unde rezultă că sensul unei existenţe nu e neapărat dat de împlinirea celui mai mare vis personal.

Antonioni Reloaded

-Hai dragă, nu fi retrogradă, că deja rulează. Lasă jena şi textila la uşă, că aici e artă. Nu băgăm chestii din alea frivole, gen nevasta lu’ Ghionea. O faci cu stil, a la Monica Vitti, şi numai pentru noi. Deja m-am chinuit la preproducţie şi-am adus cearceaf curat. Încă o dată.  Cracul mai sus, capul pe spate, aşa, motor!

Cadrul 1: panoramare orizontală spre dreapta, lumină difuză

Replica1: “Sunt fierbinte, mă mănâncă”

Cadrul 2: gros-plan pe buci, insistat pe semne particulare (cicatrice, tatuaje, aluniţe) care ajută mai târziu la identificarea starului

Replica 2: “Vreau să mă călăreşti. Ah. Tu eşti cel mai bun”

Cadrul 3: travelling  circular, ea urmăreşte cu curul obiectivul

Replica 3 (în crescendo, finalizată într-o ţipătură spasmodică): “Da, da, mai vreau. M-ai rupt, m-ai distrus.  Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Cut.

Din noiembrie pe ODC şi în toate torentele din ţară.

Oama legii

Ah, oraşul pustiu… Doar paşii mei, câteva lumini discrete şi mii de vise depănate alături, de necunoscuţi, în taina somnului. Urmez străzile sub un cer curat, străjuit de câţiva purici albi şi de un singur, minunat nasture galben. Câteva frunze se mai aştern cuminţi în cale-mi înainte de ultima alee spre casă. Şi atunci, îmbătat de aroma toamnei, încurcat de penumbrele nopţii, evit în ultimul moment dezastrul. Cu o săritură îndărăt, scap de izbitura cu un morman negru, mişcător. Gândul mă duce fulgerător la silueta unei fiare comunitare, gata să sară la comoara din lenjerie. Bâjbâi spasmodic după un băţ ori o piatră grea. Niciun hârâit gros, niciun colţ fioros nu-mi sfâşie însă integritatea. Doar o clătinare domoală, leneşă, îmi îngăduie să descifrez pe fantoma ghemuită scris mare, cu alb- “Security”. Doamna guard, braţul de fier al tonetelor din vecinătate, defeca. Iar privirea sa dezgustată m-a făcut să las băţul şi să-mi fie ruşine. Poate că ar fi vrut şi ea, ca în cel mai intim moment al său, să fie lăsată în pace să admire singură, netulburată, cerul curat, străjuit de câţiva purici albi şi de un singur, minunat nasture galben.

Jur să apăr…

Mănânc zilnic rahat politic. E meseria mea. Prostesc lumea cu vorbe puse în gura altuia,  întreţinând iluziile celor îndeajuns de boi să mai creadă în ele. Învârt abil cuvinte pentru a omite adevăruri incomode, jegoase, chiar dacă odată aş fi omorât pentru Adevăr. Iar jocul ăsta macabru se face într-o zonă în care nimeni nu mai poate identifica precis binele şi răul. Îmi fac însă inutil probleme. Oricum, aici, în haznaua mea, nimănui nu-i pasă de himere etice.

În câteva săptămâni, îi voi face puternic reclamă chelului. Voi spune ce băiat drept şi bun este, într-un amplu efort de revirginare imagistică. Şi măcar aici, într-o urbe prăpădită, mizerabilul ăsta o să aibă poate 3 voturi şi din cauza mea. Suntem însă o ţară care nu merită mai mult. Un curvar jegos, beţiv, paranoic, mârlan şi violent, cu pretenţii justiţiare e tot ce putem da. Cel mai probabil însă, ăilalţi sunt încă mai nemernici şi boi ca el. Iar aşa se salvează chipurile şi conştiinţa mea- cauza e de rahat, dar altele put şi mai tare.

Îmi spun uneori că poate exagerez eu, poate văd prea mult anormal în jur. E posibil să deformez singur realitatea, iar ţara asta să nu fie chiar atât de absurdă…

Breaking News: “Întrerupem aici dezbaterea privind controversatul plan al preşedintelui de introducere a parlamentului unicameral pentru o ştire de ultimă oră. La Zoo Hunedoara au evadat doi trigri bengalezi înainte de ora mesei. Autorităţile au mobilizat câţiva poliţişti comunitari pentru a-i prinde vii”.

Să ne tolerăm în ea de casă

Vitele alea cu patrafir au şi sărit ca arse- “Vai de mine, prostituţie? Spunem <<nu>> sclaviei motivate financiar!”. Motivul cretinilor? Evident aiuritor, demonstrând că boii trăiesc în pădure, nu între oameni. Cică tractirul “ar intensifica degradarea morală a societăţii, proliferarea diferitelor boli şi creşterea numărului divorţurilor, iar femeilor prinse în această sclavie li se afectează iremediabil sănătatea psihică şi fizică, precum şi demnitatea socială”.

Întâi de toate, nu văd diferenţe morale între curve şi prelaţi. Omul se duce la ambele specii să se deşarte de câte o povară. Marcă banul, îşi ia de-o grijă şi se duce acasă, pe la treburile lui. Mai mult, fufa nu sperie niciodată clientul. Îi zice că-i frumos, că-i tare-n drangă, adică îi dă voie bună şi speranţă. Nu se apucă de proastă să-l tulbure cu halucinaţii apocaliptice, cu diavoli şi judecăţi de apoi.

În privinţa bolilor, se vede că limbiştii domnului nu şi-au tras-o decât în cerc închis, la seminar. N-au idee că tocmai cariceala la şosea, ori în dosul benzinăriilor propagă beteseurile. Apoi, adunarea paraşutelor în case de profil le-ar da drepturi luate acum cu pumnul de peşti. N-ar mai rebegi iarna, pe marginea drumului, băgând reumatism la şalele goale. Iar în privinţa demnităţii sociale, şi-au băgat-o singure în cur de mult. Nenorocitele care s-au ars pe bani, or să se ardă şi de-acuma. Măcar să-şi lucreze bucile şi în folosul statului, ca să fie toată lumea fericită. Iar dacă tot veni vorba de morală, just ar fi să li se interzică doar reproducerea.

În rest, vreau să prind şi eu ziua în care popii or să fie băgaţi la frână pentru înşelătorie şi evaziune fiscală. Să zacă laolaltă cu ghicitoarele din etnie, rememorând cu nostalgie vremurile când nu dădeau la stat niciun fir din mălaiul produs de la rataţii spovediţi. Aşadar, drepturi la curve şi muie la popi! Fără bani, dar cu prezervativ. Că înţeapă cu barba.

Vertigo

Puzderie de filosofi şi-au scremut creierii să vadă ce-i în capul îndrăgostitului deposedat de obiectul adorării. S-au elaborat teorii, s-au presupus răspunsuri. În zadar însă. Dacă un Platon sau Ficino au dat în disperare cu basca de pământ, înseamnă că treaba e groasă. Degeaba a venit şi medicina cu explicaţii hormonale, cu combinaţii eronate de substanţe. Savanţii par simpli urangutani în faţa misterului. Pacienţii comit pur şi simplu gesturi inexplicabile, manifestând doar simptomele răului de înălţime- frisoane, ameţeală şi parcă un debut de diaree.

Desigur, există şi cazuri extreme. Aveam un coleg de facultate despărţit tragic de o dragoste brună. Propriul tată, chiar prof  la universitate, se opunea shakespearian iubirii sale cu o colegă rromă. Zicea că i-ar strica etnia urmaşilor. Într-un acces de disperare, fiul s-a jurat că-şi vinde averea (un Golf 2 neînmatriculat) şi fuge în lume cu şatra. Piranda n-a părut impresionată de efort, iar el şi-a sfârşit amorul bolborosind hiptnotic pe la cursuri: “Mă sinucid, mă sinucid, mă arunc de pe bloc”.

Mă rog, eu nu prea am încredere în ameninţările astea cu aruncări şi clădiri. Amorul adevărat, dus în extrem, se consumă cu responsabilitate, tolstoian, sub roata grea a C.F.R.-ului. Iar dacă ăia care rămân tâmpi pe peron nu pricep în ruptul capului motivele întârzierii personalului de Paşcani, să nu mai caute explicaţii la mari înţelepţi. E de-ajuns să murmure-n gând neperitoarele versuri ale lui 3 Sud-Est: “Iubire, tu faci tot ce vrei din mine…”.

Nu vă pişaţi după rockeri

Dacă vă bate gândul la flirturi fierbinţi, nu le precedaţi cu un mers la budă. Mai ales dacă înainte au udat nişte metalişti. Riscaţi ca piedestalul de porţelan să fie o insulă îndepărtată, scăldată de râuri galbene. Sad but true. Iar asta mă duce la două presupuneri- ori adoratorii lui Hetfield au cucul strâmb, ori bagă-n ei bere până se deşartă ca vitele. Cert e că după aia mă anima un singur gând- Kill’Em all.

Oricum, cu tălpile încleiate în valuri de urină, nu-mi mai ardea de nicio combinaţie. Dar bine că cică picoliţa aia blondă are prieten. Şi chiar dacă informaţia a venit de la o tipă ruptă-n ierburi, măcar n-am mai încercat o combinaţie aiurea care m-ar fi băgat direct în rahat.

Doamna Cur

De regulă, e urâtă şi foarte proastă. Combinaţie letală, la care se mai adaugă, evident, şi răutatea. Mănânca rahat şi ticluieşte planuri cât e ziulica de lungă. Sapă în stânga, reclamă în dreapta, doar, doar, s-o aburca o idee mai sus pe scara puterii. Şi măcar dacă ar fi cine ştie ce putere, milioane de parai de învârtit. De multe ori însă, vaca ajunge şefă peste nimic. 3 calculatoare, 4 oameni, şi ea călare peste ei. Că peste bărbat, acasă, nu mai are de ce să se urce.

Din nefericire, arta blestemelor pare definitiv uitată. Aşa se face că hoaşca păcăleşte mereu urgiile chemate asupră-i de angajaţi (eu îi urasem o incendiere cu petroxin). Iar namila îşi continuă nestingherită pustiirile, chemată regulat la despăduchire de o şefă mai mare. Dau împreună pe guşă infinite drame de serviciu şi împărtăşesc groaza de menopauză. Iar când viitorul erotic le pare cumplit şi negru, visează amândouă la câte un chow-chow harnic în limbă, cât se le facă albastre ca cerneala la crăpătură.

Io sono rumeno

După ce că suntem o naţiune de tot rahatul, mai avem şi complexul negrilor. Adică ne plângem de rasism şi cerşim respect de la străini. Periodic, se trezesc diverşi luzări indignaţi de tratamentul broscarilor- “Vai ce rău ne mai tratează în Italia…Dar e impardonabil! Să demascăm aceste tare!”, etc. Într-un ultim caz, un pui de dac se plângea chiar la dosul lupoaicei că suntem persecutaţi pe Facebook. Cică s-ar propaga online atitudini anti-româneşti, că suntem trataţi drept înapoiaţi. Şi nu e vorba doar de vaca aia de Mussolini sau de flăcăii care mai incendiază căldărari. E un ton general al puştanilor din “cizmă”.

Vai, să fie oare cu putinţă? Se poate să înghiţim noi aşa umilinţă după ce spălăm budele la pizzerii şi le ştergem la cur bătrânii? E oare normal să ne creadă inferiori după puhoiul de tâlhării şi ciordeli oferit în dar? Nu, eu nu pot să cred. Hoardele alea de înapoiaţi care se bulucesc în autocarele de Verona n-au cum să fie tratate prost. Mârlănoii mutaţi la Torino direct de la coada sapei au tot dreptul la demnitate…

Ar fi cazul s-o lăsăm moartă cu toată ofuscarea asta patriotică. 90% din ăia care dau buzna prin Florenţa nu voiajează să vadă Uffizi. Se duc la trudă pe brânci, la frecat sau la ciordeală. În plus, nici munca nu e neapărat o poliţă pentru respect. Sunt sute de chinezi la noi care se rup în două pe şantiere. Nu i-am văzut altfel trataţi de români decât ca nişte gândaci galbeni. A, se duc în Italia şi studenţi sau medici, ori oameni cinstiţi? Să fie sănătoşi şi să-şi asume condiţia. Împart statutul poporului unde i-a fătat întâmplarea. Iar ăluia care nu-i convine tratamentul broscarilor, să poftească înapoi, să sugă de la ţâţa patriei mumă. Moment în care, poate, o să-şi amintească din nou jegul şi dărâmarea din care se trage.

Marea Sete

Tot nu-mi scot din cap creatura aia care a băgat în ficat 7,37 la mie. Cică la 2 intri în comă, la 4 poţi da deja colţul.  Asta, la 62 de primăveri, s-a pus pe picioare în 12 ore. Probabil că în tinereţe pişa gardurile direct cu 40 de grade. Nu m-ar mira să se descopere şi că s-a animălit cu o vecină. Or fi luat şi ele un Polar mic, aşa, ca fetele.

În fine, bine că soţul a primit-o înapoi, iertându-i setea. Şi pun pariu că, departe de gura rea a lumii, în noaptea de după reanimare, au făcut şi dragoste. Sorbindu-se avid, ca între consumatori, într-o uniune sufletească neînţeleseasă de alţii, aşa cum zicea şi cântecul ăla al lui Sade: “This is no ordinary love…”.

Futuraşi Verdana

Când trăgeam şi eu mai abitir speranţă că snobăreala nu mai are ce să scoată nou pe guşă, zdrang, mi-a tras cu fontu-n nas! Toţi lătrăii trişti din biznis, în loc să-şi vadă de colorat pliantele pentru crâşme, şi-au pus sclifoseală, lângă sclifoaseală să ia la drangă IKEA. Cu petiţie online, dat cu semnătură şi tot tacâmul. Iniţial, credeam că schiorii au comis-o grav, că or fi pus nişte bengalezi subnutriţi la asamblat şezlonguri. Pe naiba! “Crima” e mai gravă- cică au ucis frumosul. Nu, nu l-au angajat pe Guţă la desenat mobilă, ci au manelizat fonturile din broşură. În loc de graţiosul Futura, se bălăcesc într-un jegos, nefrecventabil Verdana.

Încă nu v-aţi prins ce are petiţia cu Prefectura? Păi are. Nemernicii ăia şi-au mutilat cică filosofia, au murdărit integritatea estetismului cu maus, atrăgând ameninţări de seppuku în branşă. Personal, toată smiorcăiala asta cu pretenţii profi mă trimite cu gândul la triştii ăia care-şi postează clipuri pe net în care încearcă să ajungă cu capul între picioare. Iar dacă flăcăii de la IKEA mai sunt atât de inventivi şi “minimalişti” cum îi ştiu eu, ar băga mare, pe sait, o singură replică pentru revoltaţi: “Ne pupaţi în cur”. Scris cu Garamond.

La Piscine

Undeva pe Riviera, Delon, Romy Schneider şi Jane Birkin îşi joacă vieţile în jurul unei piscine şi a frustrărilor lor. Totul, prin mâna faimosului Jacques Derray…

Când te-ai săturat de realitate, poţi plonja în lumea aia a lor ireal de cool. Un film extrem de sensual şi ciudat, despre atracţie, nesiguranţă, căutări şi ieşiri la liman. Chiar dacă prin crimă. Asta într-o distribuţie stelară, aflată în culmea strălucirii ei. Şi poate tocmai de aceea, singurul reproş găsit pe IMDB era legat de un presupus “exces de glamour”…

Hă

Întotdeauna m-au secat oamenii care spun bancuri. De regulă, îs nişte boi pe care nu-i duce capul să scoată un gag spontan şi se hlizesc forţat pe glumiţe scremute de alţii. De altfel, chiar originea bancurilor e un mister. Îmi şi închipui un nene venind de la muncă şi, după ce gâlgâie o bere, pregăteşte creion şi hârtie, gâdilindu-se pe burtă, să-i vină inspiraţia. După care, dă fuguţa la pensionărimea din parc, dându-i o copie a creaţiei, la modul “râde-te şi dă mai departe”.

Cum de colportori idioţi nu duce lipsă prostimea, glumiţele se împrăştie mai ceva ca pesta. Şi pe nimeni, niciodată, n-am auzit trântind de la obraz: “Bă, bancul ăsta mi se pare de căcat”. Există un fel de jenă intelectuală, de teamă chiar, ca receptorul neamuzat să nu cadă cumva de bou în ochii ălorlalţi pentru lipsa de hăhăială. Dar personal, abia aştept să mai vină un ratat cu o vomă din aia, din ciclul porcuşorului isteric sau Alinuţei. Şi când s-o sufoca mai tare de râs, întrebându-mă contrariat dacă nu m-am prins, am să-i răspund sec şi acru: “Ba da bă, m-am prins. Alinuţa-i mă-ta”.