Archive for October, 2009

Nişte obame

La cât mălai umflă agenţiile de publicitate şi piariştii angajaţi de partide, te-ai aştepta la chestii hard. După vreo 20 de ani de campanii, mulţi dintre feicarii ăştia n-arată însă mare lucru. Cu excepţiile de rigoare, bolovanii trântesc aceleaşi erori grosiere care se făceau pe vremea lui bunicu’. Aşadar, exact cum bănuiam demult, comunicarea e populată în majoritate de inşi sclifosiţi care au mari competenţe numai la impresii profi şi la cerut onorariul. Exlplicaţie:

1. Traian Băsescu. Partid – PDL. Agenţie – eterna GMP. Buget – fără număr.

Chestii cool: Modul de legare al candidatului de unicameral (“De ce le e frică, nu scapă”). Poster bun la varianta despre parlament şi tuşa aia proaspătă de verde. Aspect fain al saitului şi cam atât.

Imbecilităţi: Ca de obicei, GMP trânteşte câte 3 sloganuri. De ce? Numai ei ştiu. Poate doar aşa, să fie pentru toţi. Şi deşi găsiseră unul perfect (“Atitudinea care schimbă România”) care definea exact profilul candidatului, l-au băgat doar pe materiale tipărite. Folosesc intensiv în schimb aberantul – “România bunului simţ”. Orice român recunoaşte în Băsescu tone de atitudine, dar că ar avea bun simţ, nici ţiganca împuţită şi cu găozarii n-ar crede. Merg aşadar pe cea mai tâmpă, mai lipsită de credibilitate formulă de prezentare a chelului. După ce a scârbit o ţară întreagă cu mârlăniile şi scandalurile lui, ăştia îl comunică drept tăticul decenţei şi al obrazului fin. Un al treilea slogan mai apare ici şi colo cu banalul mesaj: “Băsescu pentru România”.

În rest, aceeaşi dezorganizare crasă, lipsă de mesaje clare şi coerente şi de pregătire a cursei electorale cu câteva luni înainte. Încropirea staffului abia după debutul campaniei, pe principul “lasă bă, că este vreme”. Vârf de lance – Elena Udrea, imaginea parvenirii, corupţiei, libidinoşeniei.

Conţinutul saitului şi materialelor este alcătuit bezmetic, cu banalităţi obosite, generaliste (îndemnuri la dialog, valori morale, iubire de ţară), fără o ierarhizare a importanţei temelor. În vreme ce candidatul urlă la microfoane că prioritatea sa este modernizarea statului, saitul nu pomeneşte nimic de aşa ceva.

2. Mircea Geoană. Partid – PSD+PC. Agenţie – bănuiesc că din Israel. Buget – tot fără număr.

Chestii cool: beats me….

Tâmpenii: Nu-s sigur de sloganurile ăstuia. Se pare că are şi el mai multe. “Învingem împreună”, “O singură Românie” şi or mai fi. Saitul e aproape alb şi se deschide cu poza unei fanatice de la biserică. Înăutru găsim însă şi idei. Ultrageneroase, pentru tot poporul şi, evident, fără o estimare a costurilor lor bugetare. Aşadar, grozav de credibile. Spotul de campanie – americănesc, absolut comic. Candidatul să prăvăleşte ţeapăn spre cameră, în vreme ce zeci de români îşi lasă plugul, strungul sau eprubeta ca să-l urmeze pe Mircică. Replicile se rostesc bolovănos, lăsând veşnica impresie că Geoană scoate numai goarne pe gură. Alte clipuri promoţionale, de data asta testimoniale, de un cretinism rar. Se vede de la o poştă că-i treabă făcută de piarişti străini, fără legătură cu realitatea. Postere banale, cu eternul semiprofil şi sigla partidului. Boooooring.

Vehicul de imagine secundar – Marian Vanghelie. Cine deschide teveul vede reportaje din România cu ceandala aia care promite că, împreună cu viitorul preşedinte, va instaura dreptatea în ţară. Ţeavă.

3. Crin Antonescu. Partid – PNL. Agenţie – iarăşi bănuiesc că din Israel + nişte inşi de pe la noi. Buget – după posbilităţile opoziţiei şi cât îl lasă inima pe mogul.

Chestii cool: Candidatul e proaspăt, credibil (spre deosebire de chel) când spune: “România bunul simţ”. Saitul arată bestial, minunat dacă vrei să afli povestea unui proaspăt însurăţel.

Prostii: Antonescu e sublim, dar să dai cu tunul şi n-ai găsi la dânsul vreo temă de campanie. Adică el vrea să fie preşedinte şi atât. Nu propune decât înlăturarea ăluia vechi. În schimb, nimic, zero, vid. (Nişte îndemnuri la iubirea de părinţi, la mizericordie, etc, dar astea nu se pun). Lumea ar trebui să-l voteze şi, pe urmă, o să vadă el. Vorbim deci de un candidat gol. Sigur, pe dinafară are un look, dar numai de prezidenţiabil nu. Cu pletuţele alea peste urechi, te-ai aştepta să-i vezi pe lângă guler şi firul de ipod.

Din lipsă de bani sau dezorganizare, nu are nici afişe, nici bannere pe stradă. Comunicarea e obositoare, doar cu chestii anti-Băsescu. Are în schimb promisiunea tâmpită cu Patriciu – premier. Aşadar toată imaginea lui de om proaspăt, de rebel al sistemului, a dat-o de pereţi luându-l benevol în braţe pe petrolist (tocmai sperietoarea lui Băsescu). Inspirat, n-am ce zice.

4. Sorin Oprescu. Partid – el cu el. Agenţie – colaborări cu freelanceri, probabil. Buget – de pe la băieţii cu imobiliarele.

Chestii cool: Am auzit că operează bine

Goange: Semnul electoral l-ar da gata şi pe Grig Bivolaru. Parcă e tăticul tuturor sectelor. Saitul se deschide cu imaginea unui boschetar căzut în drum. Sloganul aferent – “Hai România”. Iar asta rezumă tot.

Kill Bill vol. 3

Gates e un bou. Asta-i clar. Altfel, cum de ar face XP-uri aşa de fragile când sunt ciordite de inşi în nevoie, ca mine. De ce naiba n-a prevăzut că cine îi mangleşte softul nu se mulţumeşte numai cu ăla? Orice om de bine mai fură un Office, un Bit Defender, codecuri, playere şi cam tot ce vine pe lumea asta cu serial. Aşa că putea să renunţe la tentativele alea patetice de protecţie şi să nu mai plimbe clientul aiurea, pe saituri dubioase, în căutare de kituri compatibile. Iar ca să nu ma fie înjurat vreme de ore de aitişti amatori, ca subsemnatul, ar putea să pună şi un avertisment la kk-tul ăla de Windows al lui: “Dragi crăcuitori, vă rog să nu vă mai legaţi de mama dacă tot nu vă merge scula. Încercaţi totuşi să instalaţi mai înainte şi placa de bază”.

Techno Love

Zilele astea nu mai vezi o damă decentă nici să dai cu tunul. Aţi observat? Lumea  e bătută de un soi nou de ciumă care răpune orice exemplar mai reuşit de femeie. Străzi, baruri ori cluburi, toate sunt populate excesiv de cetăţene naşpa, gata să-ţi accidenteze iremediabil viaţa. Se pot recunoaşte în natură tot felul de cocoşate, de dihănii rele şi proaste, nebune sau, în cel mai bun caz, banale. Aceeaşi ciumă face ca insele corecte să dezvolte pasiuni inexplicabile pentru indivizi sordizi, deschizând perspectiva unor soluţii reparatoare extreme. Cea mai promiţătoare dintre ele e de natură tehnologică.

Nu înţeleg de ce trebuie să orbecăiască omul pe piaţa relaţiilor sentimentale la fel ca în comuna primitivă. Nu-i nevoie să tot încerci la peşterile vecine ca să dai peste una care nu seamănă a lup. Au trecut nişte mii de ani, omenirea a făcut progrese. Tocmai de aceea, mă gândesc la necesitatea unei revoluţii emoţionale bazată pe siliciu şi nanoconductori. Astfel, femeile ar trebui asamblate ştiinţific, modular, după gustul omului. Părţile de carcasă ar fi construite de cunoscătorii de la Hustler, iar sistemele de operare la Linux (se vor evita cu orice preţ softurile instabile). Borgul rezultat va fi prevăzut cu numeroase sloturi minuscule, beneficiarul putând face update-uri după plac. În acest fel se vor evita şi cazurile de gelozie. Îţi place de dama unui amic? Ţi se pare că are vreun gust aparte pentru modă sau gimnastică ritmică? Nu strici bunătate de prietenie încercând să umbli clandestin la respectiva. Te duci pur şi simplu la dânsa cu-n stick ca să iei kitul şi pentru femeia ta. Iar în timp, când relaţia începe să dea erori, nu te apuci să te contrazici cu partenera pe ton ridicat. Îi dai un click la buric şi o laşi juma’ de oră să-i facă scanarea un NOD 32.

Fata cu baston alb

Nu sunt omul care să se agaţe de viaţă. Nu e chestie de bravadă sau cine ştie ce rahat din ăsta. Pur şi simplu nu duc o existenţă îndeajuns de palpitantă ca să am ce regreta. Dacă m-aş scălda în milioane sau aş dormita etern într-un hamac legănat de Sophie Ellis-Bextor, aş mai zice. Dar altfel, m-ar petrece cu cai mascaţi câteva rude ofilite şi nişte amici care n-ar avea nicio jenă să-ntindă tablele pe raclă aşa, de-o linie mică. Nici femeile nu s-ar îngrămădi să dea buzna, că înmormântările obosesc şi-ar apărea seara cu cearcăne în Office.

Recunosc însă, o singură dată m-am temut pentru supravieţuirea mea. Îmi înglodasem raţiunea în miriştea unui amor sălbatec, desfăşurat la cote atomice, doar că, evident, numai în capul meu. Trecerile de pietoni îmi păreau adevărate iaduri pândite de demoni pe patru roţi, gata să mi-o ia pe Ea luminii ochilor mei. Posibilitatea, chiar şi infimă, de a deceda subit, fără să o mai zăresc vreodată, mi se părea absolut îngrozitoare. Toate aceste spasme existenţiale au fost lămurite însă rapid tot de obiectul adoraţiei mele. Blonda m-a redat rapid realităţii asigurându-mă călduros că scara ei de valori preţuieşte slab amorul, mai ales când i se oferă la schimb dese sejururi Berlin-Paris. Iată şi motivele pentru care acum, la pietoni, când un autobuz cocoşat de lume încearcă să forţeze portocaliul, pun un picior ferm în faţa lui, rânjindu-i sfidător şoferului: “Ia să văd ratatule. Te ţin frânele la rablă?”.

Hoaşca

Ăia de la revistele rozalii îs complet nebuni. În îngustimea minţii lor, o tot trag la infinit cu femeia şnur, fără ţâţe, fără cur. Şi-au luat ca modele nişte fomiste, nişte alea, inse de le bate vântul, cu stomacul lipit de şale. Le închină lunar mii de pagini despre cum să se epileze, să se coafeze, maseze, dea cu cremă pe  burtă, pe ceafă, pe buca stângă, pe aia dreaptă. Ajunge!

Cine se gândeşte însă la femeia adevărată, zdrobitor majoritară, aia cu greabăn şi gleznă groasă? Destul cu fâţele astea sclifosite, cu bikineala, cu manechinăritul. Se pot face milioane dintr-o publicaţie care să aibă ca subiect femela din popor, aia despre care spui că e borţoasă, nu gravidă, namila care şi-a început viaxa sexuală în popuşoi, scuipând în sân să nu rămână cu burta la gură. Ea s-a emancipat între timp, a devenit doamnă la oraş, munceşte, deci este o consumatoare. De multă carne şi de alte produse. Tocmai de aceea m-am gândit să redactez primul număr de la revista “Hoaşca”. Jumătate din pagini vor fi dedicate borşului şi sarmalelor (în ciuda aparenţele, credeţi-mă, este un subiect inepuizabil). Numai dacă fac asta şi sigur voi fi bogat. Dar am să le ofer şi o tuşă de lifestyle şi eleganţă. Exemplarele cele mai reprezentative vor fi invitate să-şi dezvăluie arta bârfei şi a reclamaţiei în instituţiile publice. Apoi, vor arăta tehnici de bătut covoarele şi de convins bărbaţii să se lase de băutură. Iar în final, pentru vacile alea jegoase pe care le ştiu eu, se va lansa moda primăvară-vară-toamnă-iarnă de coafuri la subraţ sugestiv intitulată “Waves of  ZZ Top”.

Peturi

Fie că-i potaie, mâţă, păsăroi ori vreun soi de şobolan, oamenii bagă la greu sentimente în petul lor. Nu contează că le cacă toată casă, că le futează mobilele şi pereţii. Dacă blănosul ori înaripatul le suportă prezenţa plicticoasă, merită orice efort. Drept urmare, stăpânul începe să marce mălai cu nemiluita în vagoane de Chappie şi Whiskas, achiziţionând pe nerăsuflate zgărdiţe, cuşti şi colivii. Dar ăsta e un preţ mic în comparaţie cu beneficiile. Lighioana îşi vede de linsul sub coadă, trecând cu vederea defectele stăpânului. Ea n-o să-i zică niciodată insului care-i dă de mâncare chestii neplăcute, gen: “Bă boule, tu bei cam mult, vezi c-o să-ţi spargi ficatul” sau “Ai o slujbă de cacao. Ar fi trebuit să realizezi mai mult în viaţă”.

Acu să nu fiu înţeles greşit. O felină la casa omului e aur curat dacă nu te dileşti emoţional şi-ncepi să crezi că înţelege ce-i spui. Aşadar, dacă un birmanez are pupilele dilatate când posesorul îi debitează necazuri de la muncă, idiotul ar trebui să ştie că nu-i nimic paranormal acolo. Pe animal îl doare-n cur că i-a tăiat lui din salariu. Aşteaptă doar să bage ceva la stomac, ca să poată carici mai energic angora vecinilor.

Oricum, după îndelungi deliberări, m-am hotărât să-mi iau şi eu un pet. Nu mâţă, că lasă păr, nu hamsteri, că am nişte rude de-ale lor pe lângă bloc. Mai bine îmi cumpăr o râmă. Nu face scandal, nu mă trezeşte dimineaţa. O pun într-un ghiveci de flori şi se hrăneşte singură. Apoi, dacă mi-e prea drag de dânsa, pot s-o tai în două, s-o am în fiecare cameră. Iar dacă se poartă frumos, poate o iau şi la pescuit.

Ro

Avea bunicul pe vremuri un vecin deodebit de mândru. Pe la şcoală nu trecuse, averea şi-o făcuse cu ciordeli de la CAP, iar unul din fii era alcoolic. Pe lânga asta, era pitic, cu nasul roşu, de claun. Când te întâlneai cu el însă, parcă se trăgea direct din hohenzollerni. Aşa că, ani la rândul am încercat să mă prind de unde i se trage îngâmfarea insului. N-am apucat să aflu nici după ce-a murit moşul Costache, iar boul ăla a dărâmat gardul, dublându-şi brusc proprietăţile. Dar probabil că asta e tocmai explicaţia căutată- nu există mârlan timid şi rezonabil. Când e lipsită de raţionalitate, mediocritatea se manifestă cretin, printr-un ego excitat. E o boală care face mai mulţi pacienţi decât ţi-ai închipui.

Numai ce dă bine frigul şi ne apucăm de serbat glia noastră scumpă. Liderii uită de mârlăneala lor cotidiană şi mănâncă rahat despre trecutul glorios, iar lumea pune câte-un steag în balcon. Cuvântul de ordine- “mândrie”. Cu motivaţia lui nimeni nu pare să-şi bată însă capul. Mai ales când realitatea e puturoasă. O recapitulare istorică nu strică niciodată.

Străbunii daci drojdeau de cădea ursul până le-a tăiat Burebista viţa de vie. Câţiva ani mai târziu, au luat-o la buci de la romani ca nişte barbari banali, fără să lase nimic important pentru civilizaţie. Ştefan era şi dânsul un pilitor de clasă. S-a bătut onorabil cu turcii dar, printre atâtea butoaie şi lupte, a uitat şi el de civilizaţie. A lăsat în schimb posterităţii trei mănăstiri chinuite, semn al primitivismului şi limitelor triste ale spiritului autohton. Mihai s-a chinuit cât a putut, dar minunea a ţinut un an. În rest, aceeaşi istorie patetică, în care ne-a frecat cine-a vrut, silindu-ne mai mereu la schema cu otrăvirea fântânilor. Cultural, am făcut o labă tristă. Eminescu a fost limitat de limbă, iar Cioran, mai deştept, a întins-o. Trăgând linie, nu avem motive gigantice de bombat pieptul. Străinii ne-au ciordit pământuri la greu, iar cu un compozitor şi trei poeţi nu rupi locul în panteonul mondial.

Astea sunt şi motivele pentru care, deşi am stomacul mereu lovit de felul în care au sfârşit, mă gândesc dacă nu cumva eroii de la Mărăşeşti n-au fost cumva bătuţi în cap. În loc să-şi vadă de treabă şi să se ducă la curve, s-au luat la ciocane în iţari tocmai cu nemţii. Patria a fost salvată, iar 90 de ani mai târziu avem bijuteria asta de ţară. Şi asta s-a întâmplat pentru că s-au încăpăţânat să lase posterităţii un mausoleu cu oasele lor, în loc să se dea deştept la o parte. Şi-ar fi văzut şi ei de cariceala lor, iar acum, poate eram şi noi un land înfrăţit cu Bavaria.

Sursa

Lupta a fost scurtă dar aprinsă. După câteva închideri bruşte, fiara parcă mi-a zis: “Hai lulă, să te văd acu ce-ţi poate brandul”. Provocat în modul  cel mai direct, am refuzat din mândrie să sun vreun amic aitist, etalându-mi în schimb vastele cunoştinţe de calculatorist (să ştiţi de la mine, cu Control C copii ceva, iar cu Backspace ştergi…).

După mintea mea, semnele erau clare. Numai un virus bălos îmi putea omorî cutia atât de regulat şi sinistru. Drept urmare, am scos untul din Nod, scanând fişierele şi în chiloţi. O ultimă horcăială m-a trezit însă la realitate- nici cel mai parşiv troian nu face un PC să duhnească a ars. Şi stând aşa, cu mortul pe masă, m-am uitat la făptura inertă rumegând din disperare un nou gând: poate-şi revine totuşi dacă-l dau cu apă…