Archive for November, 2009

Valori Perene

În viaţa voastră mică, păduchioasă, căscaţi gura numai după umbre. Vă beţi mecanic cafeaua, slugărind la cine ştie ce bou de patron. Neînsemnata voastră existenţă se învârte în jurul unui monitor încâlcit de linkuri, probă indubitabilă că trăiţi de pomană. “Mai durează sau nu criza, mă fute şi pe mine gripa, cât se face euro sau l-a trosnit sau nu Băselu pe dracul ăla?”. Şi în vreme ce vă scremeţi creierii să aflaţi răspunsuri la întrebări de nimic, esenţialul trece nebăgat în seamă pe lângă voi. Rataţilor, marea, inegalabila Iuliana Marciuc a scos o carte! Vorbeşte despre zbuciumul său interior, ignorat de luzării care sunteţi. Dezvăluie muritorilor de rând cum şi-a pus-o cu grecul ca să-l facă gelos pe Enache, şi totuşi ar fi stat cu ăla, dar futacul voia copii şi ea făcuse deja. Tot cu Enache. Mai povesteşte despre concediul de odihnă de la Viena şi despre perioada din maternitate. Cum, nu vă interesează nici acum? Păi tocmai asta-i problema la români – că nu-şi apreciază valorile decât după ce trec în nefiinţă.

Dumnezeu Are Cancer

Nu sunt multe lucruri care să conteze. Existenţa stă spânzurată de câteva fire deasupra hârdăului cu nimic. Iar când firele astea încep să plesnească…

Iubesc puţini oameni pe lumea asta. Dar pentru ăia, câţiva,  mi-aş da oricând o mână. Ei mă ţin deasupra, mă conving să respir mai departe. Numai că azi, una din veştile alea abjecte mi-a muşcat creierii: “Pe situl său oficial, legendarul star rock Ronnie James Dio a anunţat că îşi întrerupe brusc turneul în Europa deoarece…”.

E la stomac, din ăla care consumă urât, metodic, omul. Medicii promit să facă tot ce se poate, deşi pacientul e trecut de 67. Nu ştiu dacă o să-l văd vreodată acolo sus, în lumini, cu eleganţa lui absolută, cu vocea aia supremă. Nu ştiu nici măcar dacă scapă. În tot cazul, ca niciodată, în următoarele luni o să am gândul numai la “Dio”. La ăla care a inventat the devil’s horns.

Sunete

Muzica e ca sexul. Dacă e o continuă labă tristă, atunci vorbim de rataţi gen Muse. Screm nişte chestii triste la un microfon, sperând să nu se prindă lumea că e doar un fel de Suede cântat mai pe nas. De regulă, orice onanist snob ascultă trupe cu nume imposibile, care mai de care mai decăzute ca sound. Pentru ca un cur din ăsta să se dea însă interesant, trebuie să se ştie despre el că bagă chestii cât mai disonante, mai fără coaie şi neapărat “necomerciale”. Atunci e cu necesitate cool. Evident, când iau la cunoştinţă despre preferinţele mele, bagă textul cunoscut: “Vai, chiar ăia… Dar sunt aşa de…”.

Revenind la analogia cu sexul. Poţi să te freci ca nasoii, cu toate proastele. După dicţionar, se cheamă întreţinere de raporturi, dar nu e nicioo bubuială acolo. Nimeni nu se dă cu capul de pereţi iar mintea nu pleacă nicăieri. Stă să se plictisească şi ea cu tine când tragi pedale ca boul. Dacă e animăleală însă, şi dai drumul la minte din cuşcă, atunci chiar se zice că fuţi. Când toată chestia mai are şi un substrat mai fin, discret, atunci e bubuială totală. Tocmai de aceea, ofer spre exemplificare afrodisiacul muzical personal, în forma sa apolinică şi dionisiacă.

Isus Trăieşte

Cum nu sunt în stare să mă ocup de o meserie serioasă, frec menta între băieţii ăia care vor binele poporului. Care băieţi, se împart în două mari ategorii:  bulşitării de cursă lungă şi isuşii. Dacă prima gaşcă aparţine de fapt ciorditorilor care bagă papagal la mase, a doua categorie e şi mai friki. Rataţii care se cred binefăcătorii neamului umblă să ne facă bine direct prin harul domnului. Ei coboară direct de la coaiele lui doamne doamne ca să ne salveze pe noi, păduchioşii nerecunoscători, care le dăm o,35 procente la urne.

Dacă nu credeţi, puteţi măcar cerceta. Iată-l de exemplu pe candidatul Eduard Manole, îmbogăţit din vânzarea de diluanţi. El îşi face comunicarea, el şi-a strâns semnăturile, el ne va mântui. Reproduc aici o fărâmă din biografia acestui mesia al petrochimiei (a se observa neapărat cele două ciocane încrucişate din siglă, păsăretul flamingo, schema cu paradisul de pe poster şi demenţa din clipul de mai jos):

“Revenind la partea personala , la inceputul anului 2005 a intervenit o schimbare in sensul ca mama sa a suferit un accident vascular grav, stand doua luni in coma si apoi prin spitale inca un an si jumatate, din pacate nereusindu-se decat o recuperare minima – fiind de atunci imobilizata la pat si necesitand ingrijiri specializate 24/24. Tot cam din acea perioada, a inceput sa inchida o parte din afaceri, in special cele din tara, unele nemaifiind rentabile din motive expuse mai sus, altele din motiv ca nu se mai putea ocupa de ele, hotarand sa dedice cat mai mult timp familiei. Toti cunoscutii l-au admirat pentru devotamentul pentru mama sa – Eduard punandu-i la dispozitie personal specializat non stop pentru ingrijire acasa si chiar cumparand o casa cu ceva curte pentru a o putea plimba. In ultima perioada a cazut la pat si tatal sau -prilej de suparari si griji suplimentare”.

Povesteşte Bastus!

După replica asta, ştiai că urmează ordinăria omului. Băga tânguiala aia jegoasă a lui, cu faţa pocită de un nas gigantic. Ca puştan, eram în delir. Atunci îl iubeam şi pe Paraipan, secătura întotdeauna vitală, cinică, împodobită cu inflexiuni hilare ale vocii.

La teatru nu l-am văzut. Lumea zice că a fost şi acolo mare. Nu atât de mare ca alţii, ăia gigantici, cred. Şi asta pentru că făcut mereu un singur personaj. Chiar dacă genial. Apoi, la sfârşit, m-a întristat faptul că nu s-a respectat. După “De ce trag colopotele Mitică?” şi “Enigma Otiliei” nu face să cobori la telenovele.

Dar asta a fost. S-a terminat. La sfârşit, l-a cuprins ideal în cuvinte povestirea unui prieten de-al lui, tot actor: “Pe timpuri, eram cu Dinică la băute prin Bucureşti. Pe maestru îl lovesc nevoile şi se duce la o toaletă publică. Când iese, în loc de doi bani, cât era taxa, Gigi întinde o sută de lei. Femeia de la intrare face ochii mari <<Vai domnu’, da cât aţi lăsat?>>. Domnu’ răspunde însă sec <<Ei, ce-am lăsat? Iaca un rahat>>. Femeia nu se lasă şi insistă <<Dar n-am să vă dau atâta rest>>. La care Dinică, cu un gest imperial declamă: <<Nu-i nimic. Fac cinste la toată lumea!>>. Şi pleacă”.

Plăceri Duhovniceşti

M-am bucurat de pomană. Scandalul ăsta cu călugărul porno de la Patriarhie n-a schimbat nimic. Relatările periodice despre aventurile gay ale flăcăilor din chilii nu conving pe nimeni că toată treaba e al dracului de pământeană şi n-are conexiuni cu văzduhul. În loc ca lumea să se şteargă la cur cu icoanele şi să-i îndemne pe ăia să se fută la lumină, aşa cum poftesc, prostanii s-au repezit cu apeluri la afurisenie. “Să-i ardă Î.P.S. cu cârja! Să-i alunge pe diavoli !…etc”. Chestia asta m-a convins a mia oară că degeaba îmi fac speranţe. Poate să se descopere mâine că sf. Maria a fost de fapt lesbiană, că folosea bile anale şi că mai ceda şi la avansurile magilor. Nimic nu s-ar schimba. Turma domnului tot s-ar repezi să facă temenele la poarta grajdului cu cruce, bucuroasă să lase mălaiul grămadă la intrare.

Aşadar, lula evoluţie. Acu ceva vreme chiar au dat la Animal Planet cazul unui maimuţoi ciumete care era iritat de insistenţa vizitatorilor. A tras cu ochiul la manevrele îngrijitorilor şi, la momentul prielnic, cu un şperaclu făcut din nişte sârme îndoite, a şters-o urgent afară, băgându-şi picioarele în plictiseala de la zoo. Aşadar, în vreme ce primatele astea învaţă chestii noi şi depăşesc tradiţionala banană, gloata creştină tocmai a executat o nouă preaslăvire. De data asta a fost sf. Nectarie, vindecătorul de cancere…

Singura soluţie pe care o întrevăd la această avalanşă de prostie este una bazată tot pe sex. Mai precis, ar trebui să se înfiinţeze nişte bordeluri de gay exact în vecinătatea mănăstirilor. Astfel, când popii ar încerca să se concentreze la rugăciuni, dorul pârdalnic le-ar încinge fundul şi ar sări imediat gardul către fericire. Drept lubrifianţi, pentru a fi în ton cu momentul, ar putea folosi uleiul de candelă, ca să nu ajungă aspru în paradis. Şi poate că aşa, găsind sihăstriile goale şi în beznă, credincioşii ar avea un moment de stupoare, urmat de marea revelaţie: “Bă, hai s-o radem acasă, că ăştia ne fut pe toţi în cur”.

Distracţii

Mă tot întrebam de ce naiba nu vine nimeni să cânte în urbea asta păduchioasă. Sâmbătă am primit şi răspunsul: pentru că suntem nişte cururi. Deşi ajung numai 3 trupe pe an, prostimea stă şi atunci în acasă sau suge bere în crâşme nasoale. Asta în condiţiile în care te poţi pili civilizat, ca un domn, acompaniat de muzici fine (şi de explicaţii artistice livrate direct de la o sunetistă focoasă). Mă rog, seara a fost îmbogăţită cu discuţii despre relaţii, prilej cu care, o amică mi-a oferit o remarcabilă justificare a infidelităţilor: “Viaţa este făcută din momente frumoase”…

N-a trecut bine miezul nopţii şi lumea s-a şi pus pe urări: “vai, dar să trăieşti, să dea bogăţia-n tine…etc”. Au fost şi câteva îndemnuri la fericire, dar timide. Curios e faptul că schema asta cu fericirea ţi-o urează numai fostele prietene. Adică, e un fel de: “Dragule, eu te cunosc. Nu m-am riscat la combinaţii grele cu tine, dar sper să o facă alta. Dacă nu, ai belit-o”. După un scurt repaos, amicii m-au harponat iar din aşternuturi, atrăgându-mă spre hoinăreli matinale. Ca un fucker veritabil ce sunt, nu le-am împărtăşit prea mult compania. Mă aştepta acasă o  senzaţională repriză de sex. Un Windows pervers şi-a propus să mă sodomizeze de vreo 3 zile. Abia mai pot sta pe scaun.

Deo

Pe hol se aud chicoteli, râsete ştrengare. Cu fustiţe scurte şi volănaşe albastre, fetele de la Tnuva intră zglobii în birou: “Bună ziuaaaaaaaaa, e promo….. “. Bruna radioasă n-apucă să-şi zică până la capăt textul şi capătă o paloare bruscă. În mod  natural, toată lumea i-ar putea explica reacţia prin întâlnirea cu şarmul meu zdrobitor. Există însă pe lume, chiar dacă pare incredibil, ceva mai tare ca farmecele personale. Mai precis, e vorba de emanaţiile unei colege. Aici nu e vorba însă de o duhoare oarecare, de un accident trecător. Nu tată, animala pute feroce, constant, apăsat, ca un nesfârşit şi epuizant cataclism, propriu unei vite cu obezitate morbidă. Chiar şi după ce îşi mută cărnurile spre casă, ai senzaţia că îi pute scaunul, monitorul şi cuierul. E o putoare aproape de solidificare care arde tencuiala pereţilor, impregnându-se în birourile celorlalţi. Şi poate tocmai de aceea, confuzată de adevărata sursă a dezastrului, fata mi-a întins palidă şi grăbită un iaurt, cu un aer de compătimire: “Băiatul e simpatic, dacă s-ar şi spăla…”.

Flu

Nu sunt decât câteva luni de când destui boi îşi mâncau obişnuitul rahat. Idioata manie a conspiraţiilor îi făcea să ia în balon chestia asta cu gripa: “Care aviară domle, care porcină? Îs nişte gaguri de speriat lumea, atâta tot. Zvonuri scoase de corporaţiile de medicamente să umfle banii la lume…”. Alţii, rupţi în creier de deştepţi ce sunt, râdeau cu gura până la urechi de frica oamenilor: “Ce pericol bă? E stupidă lumea, se teme de drobul de sare”. Acuma, când porcăria asta dă iama în lume şi infectările se multiplică zilnic, nu mai deschide niciunul trompa să repete ce debita înainte. Probabil fiindcă, momentan, şi-o ţin palmată după o mască.

Cum poporul are însă darul căderii în extreme, mă aştept şi la un val de infectări mistice. Oameni care erau până mai ieri normali psihic or să înceapă să lingă icoanele maicii ca să-şi apere bucile de virus. Tot ei or să-şi bage capetele sub fusta popilor raportând riguros numărul de infidelităţi şi masturbări prin care au supărat pe domnul, că poate aşa fentează primejdia. Pentru toţi ăştia însă, prostia e o boală grea, necruţătoare. Care, la fel ca şi porcina, nu trece nici cu antibiotice.