Archive for December, 2009

Testament

Se zice că femeile minione sunt și rele (eu vreau să cred altfel, dar dacă așa se zice…). Iar dacă sunt rele, automat îs și răzbunătoare. Iar dacă sunt răzbunătoare, să te păzească naiba să-ți fie și foste prietene. Mai ales dacă te cheamă la un vin fiert și prăjituri. Cu atât mai mult dacă prăjiturile sunt făcute chiar de ele.

Prins într-un moment de slăbiciune, animat de atmosfera reconcilierilor de sezon, am acceptat formal o invitație în alb. Când vrea ea, fără analiză de laborator la produsele de patiserie, neluând în calcul eventuale vendete sângeroase pentru trecutele prejudicii sentimentale. Astfel, dacă la autopsie mi se vor găsi doze aberante de stricnină, să știți că făptuitoarea e o actriță amatoare, cu voce subțire, cunoscută după numele de scenă: “Aia mică”.

Împăcat cu iminența sucombării, le las toată averea mea celor rămași să-mi bolească dispariția după cum urmează:

Lui Alm. Cristian, îi donez lanțul de agățat la blugi, cu care făceam ravagii când iubeam prin cluburi,

Lui Mih. Ștefan, îi ofer laptopul, teveul ăla nou, alături de modestele mele economii.

Lui Dude George, îi las cu limbă de moarte toate datoriile personale, făcute într-o viață de om.

Care nu-i mulțumit de împărțeală să mă pupe în cur. Chiar acu lucrez la un mulaj după prețioasele mele buci. Amin.

Victoria?

Am cunoscut odată un revoluţionar. Unul din ăla adevărat, dinainte de 22. Fusese urmărit, arestat, bătut animalic la tălpi. Distribuise manifeste şi o încasase sălbatic de la Secu. De la carceră, l-au scăpat evenimentele, altfel îl terminau sigur. Întâlnisem un erou adică. Unul real, nu din ăla din cărţi. Numai că eroul ăsta a redevenit rapid un om “normal”. A muls statul de recompense pentru gestul său şi l-a iubit sincer pe Iliescu. Ăla care zdrobea senin studenţii la mineriade împreună cu Chiţac, călăul de la Timişoara. Tocmai de aceea, pentru o delimitare mai sigură a meritelor de la Revoluţie, trebuie crezut doar atât – adevăraţii eroi sunt în pământ.

We Don’t Need No Education

Ca abscons profet al acestor timpuri, nu o dată am glăsuit maselor: “Lumea se va mântui prin sex!”. N-am fost înţeles, numele mi-a fost dus în deşert. Generaţia nouă însă e pe calea cea dreaptă. Izbăvirea este aproape, căci semnele sunt clare. Mai precis, o universitate din Canada a încercat să identifice comportamentul social al tinerilor neîntinaţi de pornografie. Stupoare însă. Nu s-au găsit subiecţi să răspundă la întrebări. 90% din target caută satisfacţie pe net, restul de 10 procente preferând nuditatea pe printuri. Media iniţierii în măscări e de asemenea încurajatoare – 10 ani. Un singur lucru mă îngrijorează însă – cei mai mulţi privesc la splendorile erotismului doar de 3 ori pe săptămână, cam câte 40 de minute. Puţin, foarte puţin. Aici se greşeşte cu educaţia adolescenţilor, se creează lacune grave în formarea lor. Ar trebui să se facă urgent manuale alternative şi tabere de profil felator în timpul verii. Deşi par grele acum, aceste măsuri ar da rezultate sigure peste ani, dărâmând zidul convenţiilor sociale. Iar când părinţii l-ar aştepta pe tânăr îngrijoraţi să iasă de la examenul de bac, el ar veni acasă lipsit de griji: “Mi-am stricat media la muia din alergare, dar am recuperat puternic la swingersul de 4. Şefa comisiei m-a oprit pentru un anal. O să fie bine mamă, sigur intru şi la facultate!”.

Sale

Cu haina umflată de bancnote, descind  la hypermarket cam cum ar coborî Napoleon în gară la Hârlău. Am venit să-mi iau televizor din ăla ciumete. În consecinţă, mă aştept ca toţi angajaţii să mă pupe în cur de la intrare. Nesfârşiţii pereţi de plasme aşteaptă parcă de ani un cumpărător, iar acum, l-au găsit. Identific o sculă la un preţ incredibil şi dau să chem angajaţii ăia care mi-au omis totuşi curul la intrare. După vreo 20 de minute, apare El – selărul model, prototipul viermelui dintre rafturi. Un ins dubios, cu faţă de distrus şi un telefon mereu dus la ureche.

Dialog:

Eu: “E numai 8 mil. jumate ăsta. La un Sharp cu diagonala asta cum se explică?”

El: (după o ezitare şi un scurt supt de măsea) “E ultimul”

Eu: “Bun, n-are a face că e ultimul, dar are ceva anume?”

El: (cu o umbră de jenă): “N-are nimic, cum să aibă?”.

Chilipirul e monumental, aşa că mă cotrobăi deja de sume.

Eu: “Dar văd că stă să cadă. Postament are?”

El: (deja cu o urmă de dezamăgie): “Păăăăi  are. Ştiţi, tocmai asta e problema, că-i uşor zgâriat”

Eu: “Daţi să-l văd, o zgârietură acolo n-o fi capăt de ţară”

El (dezamăgirea se adânceşte): “Ştiţi, nu pot, că-i lipseşte şi o piesă. Nu se poate lega de televizor. Dar puteţi să-i faceţi dvs. ceva din metal, la un maistru. Acuma mă scuzaţi, am o treabă”. Şi pleacă.

Punctişoare albe îmi dansează pe întunecarea ochilor. După alte 10 minute, călăul răbdării mele revine.

Eu: “Să zicem prin absurd că l-aş cumpăra aşa, ce-i însă cu pata asta deschisă din josul ecranului?”

El (o pauză, un moment de gândire): “Nimic serios, oi fi pus eu palma, da’ ce vă deranjează?”

Punctele albe se fac roşii. Întunecarea rămâne. Insul continuă să discute la telefon cu cineva , explicându-i că tocmai şi-a plătit factura la mobil. În vreme ce clientul murea cu produsul în braţe…  Şi totuşi, chilipirul e mai tare ca balcoanele lui Anderson.

Eu: “Să zicem că trecem peste pata albă, peste postamentul zgâriat, şi fără piesă. Dar canalele de ce nu se schimbă?”

El (deja trist): “Păi ştiu şi eu… O fi ceva la senzor. Că celelalte modele merg cu telecomanda asta”.

Argumentul e zdrobitor. Orbit de durere, bâjbâi după un obiect dur să-i crăp capul boului. Într-o frântură de luciditate înşeleg însă că bostanul ăluia nu merită totuşi pocnit cu vreun Sony Full HD. Apuc doar să-l întreb de ce mă-sa n-a zis cinstit, din capul locului, că scula e muribundă şi a încercat trageri în piept. Simţind că sale-ul e pierdut, coteşte brusc privirea, ieşind demn din scenă: “Doamnă, căutaţi ceva?”.

Rupt de durere, călătoresc în cealaltă parte de oraş, ca un baduin după firul tămăduitor de apă. La megastore, pustiu. Mii de metri pătraţi devastaţi straşnic de urgia crizei. Printre rafturi, doi tâmpiţi. Eu după un TV şi o babă care căuta un bec. Iarăşi aşteptări, iarăşi angajaţi dispăruţi. Apoi, cu tricou spălăcit, barbă de un metru şi sictir asemenea, apare un zmeu. Mă tutuieşte pe toată perioada discuţiei, răspunde în silă la întrebări şi mă trimite la un banc de probe unde colegul n-are chef nici să taie cu cuterul o cutie. Într-un final, mă priveşte sictirit căznindu-mă cu preţiosul ecran la subraţ. În expresia ochilor mai apuc să citesc clar: “Gata, ţi-am luat banii. Şi acu’ ieşi în pizda mă-tii afară din magazinul meu!”.

Luzărrrrrr

Ca regulă, nu suport rataţii. Mai ales ăia a căror ratare e acoperită de tone de aparenţe. Să sari în sus ca un puşti oligofren când mai ai de numărat nişte voturi e chestie clinică. Idiotul trimitea deja şampanii la Vadim, făcea guverne, îşi pupa câşa aia de nevastă. Uneori însă, prostia e ca băutura. Dimineaţa, ăla care abuzează de ea, se poate trezi cu dureri de cap. Şi cu nişte cifre în faţă. După ce a spart mălai cu nemiluita, a profitat de criză, l-au ţinut în braţe teveurile şi pensionarele, oligofrenul n-a fost în stare decât să rârâie isteric vreo două ore. După care, muie şi la culcare. Până dimineaţa, marinarul îl sodomizase din nou.

Toţi ăia pe care-i întâlnesc văd cabale. Prostul s-ar fi dus la Vântu îmbârligat de Servicii. Care Servicii lucrau pentru chel, care chel era pe-o mână cu mafiotul… Într-adevăr, spionii l-au scos din pat, l-au spălat pe ochi, i-au pus papucii în picioare şi l-au dus fuguţa la mogul ca să-l poată poza pe drum. Dar ăsta e numai un alt episod în care lumea crede despre politicieni că-s mult mai deştepţi decât sunt în realitate. N-a fost însă nicio lucrătură, nimeni n-a umblat cu nicio schemă. E doar multă, extrem de multă ratare. E ca un fel de caz Ciomu, în care un cretin s-a trezit cu un bisturiu în mână. A avut o întunecare de conştiinţă şi a tăiat o pulă. Numai că, de data asta, şi-a tăiat-o chiar pe a lui.

Din Urne Curge Căcat

Imediat după ’90, aveam două mătuşi încinse de politică. Una ţinea cu Vadim, alta, evident, cu Iliescu. Confruntările ideologice au ajuns la un milimetru de nişte corecţii fizice, aşa că nu şi-au mai vorbit câţiva ani. Reconcilierea a venit pe fondul mărturisirilor reciproce: “Vai, ce proaste mai suntem”. 20 de ani mai târziu, femeile sunt prea bătrâne să se mai certe. Viaţa lor, de pensionare tipice, nu s-a schimbat cu un cent. Supravieţuiesc cum pot, resemnate de calamitatea din jur. Când sunt întrebate ce cred despre ceea ce se întâmplă, se iau cu mâinile de batic şi dau din cap consternate: “Vai de mine!”.

Am văzut la viaţa mea ceva candidaţi şi campanii. Cunoscute live sau la televizor. Ca acuma însă, n-a fost niciodată. Avalanşa asta de ură, de fals, de calomnie în formă continuată a răpus orice imaginaţie. Porcii s-au tăvălit în glod laolaltă cu neveste, amante, ziarişti cumpăraţi, puştani trosniţi peste bot, mafioţi siniştri şi mulţi, enorm de mulţi bani. S-a minţit crunt, pe faţă, fără nicio remuşcare, s-au aruncat pe fereastră reputaţii construite în ani. Argumentele au fost îngropate adânc, ca nişte deşeuri inutile şi periculoase pentru mintea alegătorilor. Şi cine e de vină pentru asta? Doar ăia? Ar fi prea comod să admitem asta. Am încercat să-i explic unui om cu foarte multe diplome că Băsescu e un beţiv legendar, că l-au văzut n oameni rupt de alcool când era marinar şi ministru. S-a uitat la mine suspicios, ca la un trădător al cauzei. M-am gândit apoi să-i explic cuiva cu foarte puţine abilităţi pentru poker că politica economică şi de impozitare a lui Geoană e absolut catastrofală. Mi-a tăiat vorba cu parodieri de galerii fotbalistice: “Băsescu la puşcărie, la puşcăriiiiieeee, Băsescu la puşcărieeeeee!”.

Patria

Noiembrie 1916. Regimentul de Cavalerie 2 Roşiori încearcă să scape de încercuire trupele române de lângă Bucureşti. Într-un gest nebunesc, 5.ooo de călăreţi dau Şarja de la Prunaru împotriva mitralierelor germane. Scapă 134.

Tot noiembrie 1916. Escadronul 3 din Regimentul 9 Rovine, rămas doar cu un ofiţer, forţează scoaterea din luptă a artileriei germane. În Şarja de la Robăneşti ia parte şi voluntarul Gheorghe Donici, de 67 de ani (veteran de la 1877). Din 110 săbieri, scapă 18.

Eroic, nu? Doar câteva amănunte de adăugat. Unul dintre supravieţuitori consemnează: “Nu se poate trece cu vederea purtarea locuitorilor din satul Robăneşti care, după încetarea luptei, au început să jefuiască cadavrele, ba mai mult, a existat un caz în care locotenentul Neculce (strănepotul cronicarului şi alăturat ca voluntar operaţiunii), rănit fiind, a fost omorât de un sătean pentru cismele sale”.

A, şi încă ceva. Căpitanul Alexandru Filitti, comandantul de la Robăneşti, a fost dat afară din armată de comunişti, torturat în puşcărie şi condamnat la muncă silnică pe viaţă împreună cu fiica sa. Patria, veşnic recunoscătoare.

“Nimeni nu e patria. Nici măcar călăreţul
Care, semeţ, când se crapă de ziuă într-o piaţă pustie,
Străbate timpul pe un armăsar de bronz,
Nici ceilalţi care privesc din marmură,
Nici cei care şi-au risipit cenuşa în fapte vitejeşti

…

Nimeni nu e patria, nici măcar simbolurile,
[...] Nici măcat timpul, covârşit de lupte, spade şi exoduri,
Prieteni, patria este o faptă săvârşită necontenit,
Cum necontenită este lumea”.

Jorge Luis B.