Bergman
Aş fi putut să merg într-un bar, să agăţ cine ştie ce damă pilită. În serile astea pustii e o tentaţie de luat în serios. Lehamitea însă m-a ţinut în casă. Iar gândurile negre le-am păcălit cu un film. Nu cu bătăi, nu cu sex sau trucaje. Acu 50 de ani, pelicula era scumpă. Nu zicea nimeni “motor” decât dacă ştia bine ce face. Aşa că pun messengerul pe “be right back” şi las artistul să mă convingă. “A şaptea pecete”, de Ingmar Bergman, apare scris alb/negru pe o imagine tremurândă. Mă încearcă teama unei producţii pentru snobi, dar e doar o părere. Doar câteva cadre ajung pentru liniştea personală. Chiar e un ins colosal dincolo. În spatele aparatului e cineva care “ştie”. El nu face cinema, ci filosofie imagistică. Văd filmul pe bucăţi, fragmentate în părţi de 20 de minute. Evrika! În sfârşit ceva copleşitor şi atât de dens încât să necesite repaosuri mentale… Apariţii halucinante, replici care îţi taie creierul. Şi ce ciudat, mă regăsesc în fiecare personaj al plăsmuirii. În cavalerul care joacă şah cu moartea, în scutierul ateu şi fierarul înşelat, în actorul care singur vede Îngerul şi Sfârşitul. Chiar şi în urletul misticului către nenorociţi: “voi nu ştiţi că sunteţi muribunzi?”. Dar dincolo de toate, rămâne umbra în negru, fără secrete, etern ignorantă. Şi totul sfârşeşte cu dansul solemn, cu “depărtarea de zori”…”Încă n-ai ieşit bă la bulănit?”, mă trezeşte din reverie amicul X….
