Fata cu baston alb
Nu sunt omul care să se agaţe de viaţă. Nu e chestie de bravadă sau cine ştie ce rahat din ăsta. Pur şi simplu nu duc o existenţă îndeajuns de palpitantă ca să am ce regreta. Dacă m-aş scălda în milioane sau aş dormita etern într-un hamac legănat de Sophie Ellis-Bextor, aş mai zice. Dar altfel, m-ar petrece cu cai mascaţi câteva rude ofilite şi nişte amici care n-ar avea nicio jenă să-ntindă tablele pe raclă aşa, de-o linie mică. Nici femeile nu s-ar îngrămădi să dea buzna, că înmormântările obosesc şi-ar apărea seara cu cearcăne în Office.
Recunosc însă, o singură dată m-am temut pentru supravieţuirea mea. Îmi înglodasem raţiunea în miriştea unui amor sălbatec, desfăşurat la cote atomice, doar că, evident, numai în capul meu. Trecerile de pietoni îmi păreau adevărate iaduri pândite de demoni pe patru roţi, gata să mi-o ia pe Ea luminii ochilor mei. Posibilitatea, chiar şi infimă, de a deceda subit, fără să o mai zăresc vreodată, mi se părea absolut îngrozitoare. Toate aceste spasme existenţiale au fost lămurite însă rapid tot de obiectul adoraţiei mele. Blonda m-a redat rapid realităţii asigurându-mă călduros că scara ei de valori preţuieşte slab amorul, mai ales când i se oferă la schimb dese sejururi Berlin-Paris. Iată şi motivele pentru care acum, la pietoni, când un autobuz cocoşat de lume încearcă să forţeze portocaliul, pun un picior ferm în faţa lui, rânjindu-i sfidător şoferului: “Ia să văd ratatule. Te ţin frânele la rablă?”.