Hă
Întotdeauna m-au secat oamenii care spun bancuri. De regulă, îs nişte boi pe care nu-i duce capul să scoată un gag spontan şi se hlizesc forţat pe glumiţe scremute de alţii. De altfel, chiar originea bancurilor e un mister. Îmi şi închipui un nene venind de la muncă şi, după ce gâlgâie o bere, pregăteşte creion şi hârtie, gâdilindu-se pe burtă, să-i vină inspiraţia. După care, dă fuguţa la pensionărimea din parc, dându-i o copie a creaţiei, la modul “râde-te şi dă mai departe”.
Cum de colportori idioţi nu duce lipsă prostimea, glumiţele se împrăştie mai ceva ca pesta. Şi pe nimeni, niciodată, n-am auzit trântind de la obraz: “Bă, bancul ăsta mi se pare de căcat”. Există un fel de jenă intelectuală, de teamă chiar, ca receptorul neamuzat să nu cadă cumva de bou în ochii ălorlalţi pentru lipsa de hăhăială. Dar personal, abia aştept să mai vină un ratat cu o vomă din aia, din ciclul porcuşorului isteric sau Alinuţei. Şi când s-o sufoca mai tare de râs, întrebându-mă contrariat dacă nu m-am prins, am să-i răspund sec şi acru: “Ba da bă, m-am prins. Alinuţa-i mă-ta”.
