Categories: Home
Mona mea
Cultura populară e un tărâm al neprevăzutului. Degeaba domni insipizi, cu ochelari, îşi risipesc viaţa prin ungherele bibliotecilor făcând cine ştie ce istorii ale literaturii. La nunţi, botezuri, ori alt fel de chefuri, nu se dansează pe versuri de Bacovia. Trebuie ceva cu sânge fierbinte, cu zvâc, să trezească omul la viaţă. Dacă românul nostru se mai distra pe vremuri cu tradiţionala populară, hiturile doinite de un Dolănescu sau Sinulescu aveau să fie aruncate în uitare. Într-o bodegă din Galaţi, un corifeu al melosului de pahar avea să tune în microfon: “Se mărită Mona mea/ Doamne oare ce-i cu ea, Ooof!”. Lumea nu avea să mai fie la fel. Nu discutăm aici ce s-a întâmplat cu duduia după care bocea lăutarul. Dacă omul mai cântă şi acum, înseamnă că încă nu s-a întors. Publicul însă era în delir. Pe buzele tuturor, un singur nume: Azur. Casetele pirat se vindeau ca pâinea caldă şi orice menestrel care îşi câştiga pâinea cu ţambalul a avut ce cânta.
Au urmat alte şlagăre nemuritoare, alte succese răsunătoare. Versurile, la fel de tulburătoare. Nu are rost să insistăm, sfâşierea artistului e prea mare. Lumea l-a înţeles şi s-a identificat cu el. Tot omul avea câte o Monă insensibilă la suspine, aşa că nimic nu mai putea stăvili acordurile tânguitoare. Imitatorii au apărut imediat. Şi numele iubitelor s-a diversificat. Tristeţea a fost întovărăşită şi de ritmuri săltăreţe, oferind o gamă completă de capodopere. În taxiuri, autobuze, pe plajă sau în intimitatea căminului, românul îşi găsea desfătarea. Dintr-un difuzor răguşit, o bandă boţită îi hârşâia a jale sau a veselie.
Timpurile s-au stricat însă. Au apărut manelele şi cântecele de dor sunt acum strigăte golăneşti cu promisiuni de răzbunare. Într-un limbaj de grajd, cuvintele evocă duios răfuieli cu sabia şi mormane de aur.
Acum 20 de ani Azur părea o barbarie. Se vede însă că era doar o copilărie. Aşa că, dacă vă nimeriţi pe la vreo nuntă şi guristul vă urlă în urechi ceva din Minune sau Florin Fermecătoru’, mergeţi în pauză şi cereţi-i o cântare mai de demult. Dacă guristul e începător, n-o să ştie. Dar dacă e lăutar bătrân, o să-şi dreagă imediat glasul, bucuros să-i zică de inimă albastră. Şi din difuzoare va răsuna iar, chinuitor, obsedant: “Se mărită Mona mea/ Doamne oare ce-i cu ea, Ooof!”
