Most Evil
De la o bucată de vreme mă uit la emisiuni cu uciganii. Documentarele alea nocturne cu măcelari îţi dau de gândit. E o faună întreagă de băieţi care s-au descurcat în viaţă cum au putut: care cu ganul, care cu barda, ori cu fire electrice. Începi apoi speriat să-ţi aminteşti cum voiai să-i dai cu bolovanul la ureche şefului de la muncă sau puştiului care bagă Salam în boxe când pleacă mă-sa la servici. Deci, poate am şi eu stofă de-un Ted Bundy sau măcar de-un “The Ripper”. Un bunel psihiatru dă însă asigurări experte: dacă lichidările se opresc la nivelul fanteziei, eşti gigea. Cică toată lumea dă pumni şi împuşcă în imaginaţie. Atâta vreme cât înlocuieşti asta în realitate cu tradiţionalul “să moară mă-ta”, eşti sănătos tun.
E deja 1 şi ceva noaptea. M-am liniştit. În fond, nici n-am datele biografice pentru un killer de ispravă. Tata n-a fugit de-acasă, să mă rupă traumele şi nu m-a futut niciun unchi. Aşadar, sunt safe. Cât se poate de safe. La fel, colegii, amicii, trecătorii…Închid ochii şi dau s-adorm. Şi totuşi, pensionarul ăla de la administraţie…Ăla care fură măcar cu 10 mii la apă, ia roşii de la tomberon şi toarnă betoane pe spaţiul verde…Să zicem că l-aş ademeni cu o problemă la subsol. La miază, când lumea doarme. Pe urmă, mănuşi, o pompă de bicicletă după ceafă, celofan, o groapă în grădină, margarete peste…Bzzzzzzzzz, bzzzzzzzzz. 6.45 AM. Iar muia asta de telefon. Trântesc uşa de la bloc, târâindu-mă nervos spre muncă. Grădina îmi face parcă veselă cu ochiul. Mda, m-am răzgândit. Panseluţele ar da mai bine.