Ne cunoaştem din vedere
Unii au boli de stomac, de plămâni, de ochi sau de coaie. Alţii îs cu capul. Mai precis, cu memoria. Cică 4 oameni în lume rup locul la amintiri. Reţin tot şi pentru totdeauna. Nume de străzi, preţuri la magazine, numere la case şi maşini, evenimente ori replici banale înregistrate de ani de zile îi bântuie zilnic, terminându-le liniştea şi sănătatea. Circumstanţe personale mă fac, din nefericire, să-i înţeleg din plin. Nu că aş ţine minte tot. Am chiar dificultăţi serioase de memorie în privinţa lucrurilor mărunte (de pildă, cum naiba am ajuns până la urmă acasă as-noapte).
Mă regăsesc însă în trânta lor cu amintirile de căcat. Pe scurt, cu gânditul la femeile răposate sentimental. Adică ele au roit-o din viaţa reală, dar stau toate călare pe creierii mei. Se perindă pe-acolo, mai îmbrăcate, mai despuiate, frecându-se de neuroni ca de nişte bare de striptease. Iar atunci, toată amnezia mea obişnuită se risipeşte la moment, făcând loc la rememorări precise, brutale, ca nişte şuturi cu bocanci în ceafă. Evident, ca buda să fie şi mai adâncă, impresiile sunt amestecate, de genul- “Vai, dar ce chip sidefat mai avea Maricica…Cu pulbere de mărgăritar parcă era suflată….apoi imediat- Dar era şi vacă, vaca. Şi cât mă mânca la ficaţi nenorocita…”.
Şi tot aşa, înainte şi-napoi, îmi strofoc capul, frecându-l cu amintiri rose-căcănii, până când simt că-mi curge pe nas pilitură de fier. Moment în care, probabil ca ăilalţi 4, mi-aş dori să dau cu parieto-occipitalul de pământ, lucru care mi-ar uşura nespus tumultul emoţional. Adică, dacă m-aş combina cu una şi aş sta cu dânsa vreo 3 ani, aş putea să mă trezesc într-o dimineaţă, să-i ard un cot în coaste, zicându-i contrariat, dar senin: “Şi tu cine pizda mă-tii eşti?”.