Pofte
Mulţi se ţin tare de proverbul ăla latinesc, dar eu tot mai cred că te poţi căca în gusturile altora. Mai precis, în tabieturile lor. E de neînţeles, de pildă, cum pot băga oamenii în ei tone de rahat din ăla negru, de se cheamă cafea. Se trezeşte unul năuc dimineaţa şi aşa, chior de somn, îşi îneacă ziua într-un ibric cu zeamă amară. Cică e plăcere combinată cu energizare. Plăcerile de genul ăsta mă lasă interzis, iar cu energizarea, ar putea încerca ceva mai sănătos- se cheamă duş rece. Sau dacă tot insistă cu argumentul utilităţii, ar putea încerca să molfăie şi scoarţă de copaci. Foioase sau conifere. O fi scârboasă, dar trebuie să fie şi ea bună la ceva. Nu te scoală din pat, dar poate ajută la lingurică.
Mă rog, care vor să-şi petreacă viaţa lângă borcanul de zahăr, mai sunt cum mai sunt. Încă şi mai nasoi îmi par însă ăia de gâlgâie bere. Adică ce poate fi mai mârlănesc, mai rural, decât o halbă cu zoaie galbenă? Imediat mă gândesc la halele alea ca nişte grajduri, în care mii de nemţi cu mustaţă se matolesc în pantaloni scurţi, de piele, răgând “Olario-hu-hu” de Oktoberfest. Mai grav e că sunt şi femei amatoare. Lasă prestanţa unui cocktail pentru un ţap de Bucegi sau Stejar. Dacă mai au ceva mălai, sug un Peroni şi trag speranţă că ăla nu se pune pe burtă. Iar dacă apuci să combini vreo nefericită din asta, te poţi aştepta oricând la faze proaste. Mai târziu, când te prind zorile cu mâna în chiloţii ei, îţi poate râgâi candid în faţă: “Sorry, mă duc oleacă la budă. Nu pleca nicăieri voinicule. Doar mă taie o pişare”.