Sale
Cu haina umflată de bancnote, descind la hypermarket cam cum ar coborî Napoleon în gară la Hârlău. Am venit să-mi iau televizor din ăla ciumete. În consecinţă, mă aştept ca toţi angajaţii să mă pupe în cur de la intrare. Nesfârşiţii pereţi de plasme aşteaptă parcă de ani un cumpărător, iar acum, l-au găsit. Identific o sculă la un preţ incredibil şi dau să chem angajaţii ăia care mi-au omis totuşi curul la intrare. După vreo 20 de minute, apare El – selărul model, prototipul viermelui dintre rafturi. Un ins dubios, cu faţă de distrus şi un telefon mereu dus la ureche.
Dialog:
Eu: “E numai 8 mil. jumate ăsta. La un Sharp cu diagonala asta cum se explică?”
El: (după o ezitare şi un scurt supt de măsea) “E ultimul”
Eu: “Bun, n-are a face că e ultimul, dar are ceva anume?”
El: (cu o umbră de jenă): “N-are nimic, cum să aibă?”.
Chilipirul e monumental, aşa că mă cotrobăi deja de sume.
Eu: “Dar văd că stă să cadă. Postament are?”
El: (deja cu o urmă de dezamăgie): “Păăăăi are. Ştiţi, tocmai asta e problema, că-i uşor zgâriat”
Eu: “Daţi să-l văd, o zgârietură acolo n-o fi capăt de ţară”
El (dezamăgirea se adânceşte): “Ştiţi, nu pot, că-i lipseşte şi o piesă. Nu se poate lega de televizor. Dar puteţi să-i faceţi dvs. ceva din metal, la un maistru. Acuma mă scuzaţi, am o treabă”. Şi pleacă.
Punctişoare albe îmi dansează pe întunecarea ochilor. După alte 10 minute, călăul răbdării mele revine.
Eu: “Să zicem prin absurd că l-aş cumpăra aşa, ce-i însă cu pata asta deschisă din josul ecranului?”
El (o pauză, un moment de gândire): “Nimic serios, oi fi pus eu palma, da’ ce vă deranjează?”
Punctele albe se fac roşii. Întunecarea rămâne. Insul continuă să discute la telefon cu cineva , explicându-i că tocmai şi-a plătit factura la mobil. În vreme ce clientul murea cu produsul în braţe… Şi totuşi, chilipirul e mai tare ca balcoanele lui Anderson.
Eu: “Să zicem că trecem peste pata albă, peste postamentul zgâriat, şi fără piesă. Dar canalele de ce nu se schimbă?”
El (deja trist): “Păi ştiu şi eu… O fi ceva la senzor. Că celelalte modele merg cu telecomanda asta”.
Argumentul e zdrobitor. Orbit de durere, bâjbâi după un obiect dur să-i crăp capul boului. Într-o frântură de luciditate înşeleg însă că bostanul ăluia nu merită totuşi pocnit cu vreun Sony Full HD. Apuc doar să-l întreb de ce mă-sa n-a zis cinstit, din capul locului, că scula e muribundă şi a încercat trageri în piept. Simţind că sale-ul e pierdut, coteşte brusc privirea, ieşind demn din scenă: “Doamnă, căutaţi ceva?”.
Rupt de durere, călătoresc în cealaltă parte de oraş, ca un baduin după firul tămăduitor de apă. La megastore, pustiu. Mii de metri pătraţi devastaţi straşnic de urgia crizei. Printre rafturi, doi tâmpiţi. Eu după un TV şi o babă care căuta un bec. Iarăşi aşteptări, iarăşi angajaţi dispăruţi. Apoi, cu tricou spălăcit, barbă de un metru şi sictir asemenea, apare un zmeu. Mă tutuieşte pe toată perioada discuţiei, răspunde în silă la întrebări şi mă trimite la un banc de probe unde colegul n-are chef nici să taie cu cuterul o cutie. Într-un final, mă priveşte sictirit căznindu-mă cu preţiosul ecran la subraţ. În expresia ochilor mai apuc să citesc clar: “Gata, ţi-am luat banii. Şi acu’ ieşi în pizda mă-tii afară din magazinul meu!”.
