Archive for April, 2010

Bubico

Cipuri obligatorii pentru toate patrupedele, toţi câinii luaţi de pe stradă, reguli stricte privind tratamentul animalelor de companie, dovada posibilităţilor materiale şi locative pentru adoptatori, primăriile, obligate să facă padocuri, provizorii, nrevendicarea în termen de 7 zile atrage eutanasierea maidanezilor… În sfârşit, un licăr de civilizaţie în primitivismul românesc. Ţara asta împuţită ca o stână ar putea deci să nu mai semene cu o junglă. Ar putea, dar nu-i sigur că va şi reuşi. Toate haitele de isterici s-au pus deja pe protestat. Creştinii, miloşii de toate felurile, Vadim şi Zăvoranca sunt grămadă pe televizoare ca să protesteze. Cine nu mai vrea carnasieri pe drum este, desigur, un nazist scelerat, un Mengele însetat de sânge.

În orice ţară normală, pentr japonezul ăla sfârtecat acum câţiva ani, potera i-ar fi luat cu duba pe protectorii javrei. La noi, teveurile s-au cufurit vreo două zile, barosanii comunitari au ridicat din umeri şi gata. Ţărână uşoară niponului. Dă-l în gura mă-sii de galben, că a avut ghinion. Ce căuta boul cu gamba în capitala noastră? Dă-i în mă-sa şi pe ăilalţi morţi de care au mai zis la ştiri. Boschetari răpănoşi, puşti nesupravegheaţi sau oameni negri la suflet. Căţeii le-au simţit răutatea şi i-au mâncat. Ălora care-au scăpat numai cu picioare sfârtecate, feţe perforate şi traume psihice (doar vreo 10.000/an în Bucureşti) să le fie de bine. Nu contează nici bălţile de pişat şi rahat, spaima zilnică de a le ocoli botul ori urletele nocturne. Cum vine vorba de hingheri, aceleaşi teveuri bagă imagini cu un cuţu-cuţu trist după zăbrele şi idioţii se înmoaie degrabă.

Soluţiile “pacifiste” se bat şi ele cap în cap. Să fie toţi prinşi şi ţinuţi în orăşele-padoc de zeci de mii de suflete, iar municipalităţile să le dea mâncare şi asistenţă medicală pe viaţă etc. Sau să fie toţi sterilizaţi (asta nu le aduce aminte de nazism) şi să le dea drumul înapoi, ca să ne bucurăm de ei. Realismul acestor propuneri este dezarmant. Sterilizări şi padocuri se fac de 20 de ani. Rezultatul e sublim- costuri enorme, haite şi mai mari. Poate că lăsatul pe stradă e mai bun. Presupunând că hingherii ar avea o eficienţă absolută, alţi 20 de ani vom trăi ca în pădure, aşteptând să moară natural blănoşii.

Desigur însă, ăia care se gândesc la oameni şi nu la javre vagaboande sunt nişte criminali. Ucigaşi în serie, planificatori ai unui masacru inimaginabil în secolul 21. Masacru care este comis oriunde este asfalt în lume. Tocmai ca să nu-ţi rămâna vena în caninul fiarei la Londra sau Paris. Dar numai la noi sunt nazişti. Cine vrea injecţii letale pentru puzderia de animale reproduse aberant  e neapărat rubedenie cu Adolf. Masacrul de văcuţe şi iepuraşi pentru fripturică şi căciuliţe de blană albă nu se pune. Pentru scroafele proaste care apără puricii jivinelor  asta nu e cruzime. Nu militează să se facă padoc pe viaţă pentru cornute şi urechiaţi. Proabil că dacă ar avea şeptelul pe stradă şi purtătoarele de uger ar da cu copita la trecători, atunci s-ar emoţiona şi s-ar opune secţionărilor de jugulară. Dar dacă-s blânde şi rumegă tăcute, să fie servite în sânge. Ca să nu lungesc vorba, mesajul principal e următorul: le urez tuturor scroafelor care dau mâncare din pungă la javre vagaboande să fie muşcate de pizdă.

Mica Publicitate

Sunt genul de om căruia ciripitul păsărelelor nu-i aduce primăvara în suflet. Urăsc de moarte vacile care dau mâncare dimineaţa din pungă la câini. Duşmănesc inşii care mişună cu căşti în urechi pe stradă, boschetarii care-ţi tuşesc în faţă şi ţăranii veniţi prima dată în oraş, trecând pe roşu, pe la Gară. Am gânduri macabre cu toţi ăia care beau cafea din pahar de plastic ori poartă  cămăşi strălucitoare din plastic. Nu în ultimul rând, mă crizez când stau lângă doamne care put sau îs mai nebune ca mine. Iar asta înseamnă că deja am ajuns la serviciu.

Lumea fericeşte că a înflorit liliacul. Se gândeşte la armonie, la pacea sufletului. O pace care nu poate fi umbrită de doamne care mănâncă din poşetă sau put neomenesc, contaminându-şi scaunul. Nu vă amăgiţi însă cu prostii. Ziua judecăţii e aproape. Eu nu uit şi nu iert. Vine ceasul negru, timpul răfuielilor. Iar pentru asta, sunt deja în căutări. Care are prin casă un Smith@Wesson 29, modelul cu ţeavă de 10 inci jumate, să sune cu încredere. Pasiunea mea sunt găurile.

Foto: contexsts.org

Prinţul Întunericului

Ştiu, admit, acum arată şi cântă ca o curvă bătrână. Abia se târâie şi tremură din toate încheieturile (ştiam eu că am ceva în comun cu starurile). Nu înţelege nimeni ce spune iar acuma se jenează să arate curul la regină. Oricum ar fi, bunicul rockului nu trebuie decât să se arate muritorilor pentru a fi venerat. În mod miraculos, Întâi Stătătorul, Descălecătorul metalelor grele, va pierde suflete şi în România. Iar cum întâlnirea cu spiritul beznei nu suportă amânare, pe 2 octombrie, toate femeile care mă iubesc vor avea chiloţii în bernă.  Voi fi satisfacut în altă parte.

Foto: Hookinmouth.net

Nostradamus Trăiește

Doamne-doamne ne ajută. Ne trimite oamenii lui aleși, dar lumea e oarbă. Nu ascultă la glasul proorocirilor, la păstorii de turmă. Cel mai mare dintre ei are vise premonitorii despre tot. Băsescu are metastază și va deceda la sfârșitul anului, forțele divine vor distruge în curând America iar el va ajunge neapărat președinte. Între timp, prevestește evenimentele umanității aici. Aflați cine crapă cu spume la gură, cu leucemie sau ciumă bubonică. Nu vă luați însă după aparențe. În realitate, e un om al păcii, dar-ar cancerul în bozgori și jidani.

Foto: Turnulsfatului.ro

Păduchele Liric

(Ca să nu creadă lumea că mă ocup numai cu prostii, mi-am adus aminte de un text serios. Unul inspirat din fabuloasa lume a scriitorilor de provincie. Cu ăsta am câştigat, ceva vreme în urmă, un premiu literar şi fabuloasa sumă de 2 milioane de lei. Nu e chiar Herder, dar mi-am luat din el un pulovăr galben. Asta, până când însăşi gloria îmi va ţine de cald)

“Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse:
Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă,
Trupul făcându-le hrană la câini şi la feluri de păsări…”

Hotărât lucru, istoria poeziei putea să se oprească la prima sa operă. Grecul acesta orb a spus tot. Tot ce se putea gândi ca forţă de expresie, ca metaforă şocantă ori supremă muzicalitate a versului, era acolo. Prin Iliada, limbajul poetic îşi este suficient, nici nu mai trebuie reinventat, e clasic şi modern deopotrivă, într-o ipostază ce stă sub semnul fabulosului.Cât de greu se mai poate scrie ceva care să nu fie o inutilă adăugire la supremul Homer! Şi totuşi sunt unii care au făcut-o… Puţini mari, enorm de mulţi rataţi. Cei mari sunt ştiuţi, imitaţi, veneraţi, făcuţi nemuritori de propriul lor geniu. Ceilalţi însă… Mai exotic şi mai complex chiar decât geniul, poetul ratat e fascinant. Cât orgoliu prost, câtă închipuire în râma aceasta visătoare! Ce siluire de cuvinte, ce avort mintal, câtă frenetică masturbare! Da, imensul lui noroc e că hârtia suportă tot. Cuminte şi albă, stă acolo şi aşteaptă să fie strivită sub rime. Ce dramă dacă ar avea conştiinţă!

Poetul mic e un neînţeles. Prea mare pentru o lume aşa neînsemnată, născut mereu într-o epocă nepotrivită, este victima unei umanităţi oarbe. Dacă ar şti ceilalţi cu cine sunt contemporani, dacă ar realiza absconsele lui tâlcuri, numai dacă s-ar trezi şi ar înţelege colosalul său talent… Dar nu, contemporanii sunt prea mărunţi pentru a pricepe norocul peste care au dat. În loc să-l preţuiască, să-l preacinstească, să-l adore chiar pe acest iscusit demiurg, ei dormitează în ignoranţă. Când se vor trezi, va fi prea târziu… Îşi vor muşca mâinile că zeii le-au trimis pe unul de-al lor şi nu s-au învrednicit să-l preţuiască aşa cum se cuvine. Cine ştie când vor mai avea o şansă ca asta? Peste o sută, poate o mie de ani? Ori poate… Da, poetul mic stă sub semnul eternităţii. Geniile recunoscute au avut noroc. N-au fost atât de mari pe cât se spune. El este chiar şi mai mare! N-o spune deschis, căci prostimea ar râde de el. O ştie doar nevasta lui. Numai ea a fost vrednică să vadă altceva-ul, singură ea ştie lângă cine are privilegiul să trăiască.

Poetul mic are energie. Poetul mic se zbate. E amic cu alţi poeţi mici, dar nu chiar prieten. De fapt îi urăşte. Doar el e unic, nu? Îi tolerează înţelegător în augusta lui umbră. Imperator al spiritului, îşi întinde divina sa mână peste aceşti bieţi versificatori. Ar putea să-i strivească dintr-un zvâc de condei, dar îi lasă… Nu merită efortul, energia lui e atât de preţioasă încât ar fi o inconştienţă s-o risipească în amănunte. Poetul mic are o responsabilitate faţă de propria sa excelenţă. Ar priva omenirea de alte şi alte nepreţuite comori dacă s-ar irosi aşa…

Eroul nostru e rău. Autoînchipuit unic, mâncat de negre umori, cu spume la gură, cu sânge în ochi, înjură pe toţi. E prea puţin loc sub soare pentru atâtea talente. Pământul nu-i încape pe toţi. E prieten cu unii şi-i urăşte pe ceilalţi, apoi se schimbă şi scuipă pe foştii amici. Se ceartă şi suferă, se zbate şi oboseşte. I se cuvine totul şi i se dă prea puţin, arta sa e atacată nedrept. Doar a adus generos lumina peste o lume în beznă… Ce lume! Ce timpuri! Dar nu-i nimic, posteritatea îi va fi recunoscătoare. Odată şi-odată adevărul va ieşi la iveală ca diamantul din noroi, căci diamant e versul său…

Poetul mic nu vrea nemurirea numai în cele ale spiritului. Cetatea ar trebui să profite de incredibila lui viziune, de neţărmurita sa înzestrare. Ar trebui să fie întrebat, să i se ceară sfaturi. În fond, el poate fi şi filosof. N-a spus oare chiar Platon că filosofii ar trebui să conducă? E drept că tot el voia să alunge poeţii din cetate, dar ce mai contează? Asta a fost o rătăcire, lui i se poate ierta.

“Astfel i-a zis, iar pe el îl acoperă norul durerii,
Neagră cenuşă înpumnă şi-o-mprăştie-n capu-i sluţindu-şi
Mândrul obraz şi se umple de ea strălucita lui haină,
Însuşi în pulbere apoi, cât este de mare, se-ntinde,
Părul şi-l smulge nebun cu mâinile schimonosindu-l.”

Da bătrâne Homer, tragic poet al zorilor lumii, prin gândul tău, lumea nu a mai fost la fel. Dacă totul s-ar fi sfârşit la începutul tău…

Foto: main.nc.us

Prosperitatea Naşte Monştri

Mă scot cumplit din sărite persoanele imbecil de generoase. Mai ales alea care joacă la loto ca să-şi ajute semenii. Vezi câte o babă scofâlcită băgând cruci peste numere numai ca să le facă bine la cunoscuţi. Visul ei cel mai mare e să-şi pună placă nouă şi să-şi repare oasele. În rest, niciun vis de văzut lumea, de stat într-o casă mai bună. Ar împărţi în schimb banii la nepoţeii şi vecinii fără posibilităţi. Să le fie ălora comod şi s-o pomenească.

Nici eu n-am scăpat de pe lista binevoitorilor. M-ar ferici şi pe mine vreo două mătuşi, numai că din răposarea lor mă pot aştepta numai la moştenirea unor rate la frigidere. Câştigul întârzie să apară şi eu rămân numai cu promisiunile unor senile. În plus, babele resping categoric sugestia cremării, aşa că a căzut şi schema valorificării locurilor de veci.

În tot cazul, eu măcar sunt onest. Nu promit nimic nimănui. Adică, dacă aş câştiga, m-aş ocupa doar ca bucile mele să stea pe moale. Ar curge cu viloaie, elicoptere, limuzine, adică, în general, cu orice ar produce oftică ghinioniştilor. Aş cumpăra hectare de pământ în centrul târgului şi le-aş lăsa pârloagă numai ca să râd cum se înglodează fraierii. Iar la cunoscuţi le-aş trimite câte-un plic auriu, doar aşa, ca să le trezească speranţa. Iar când l-ar deschide, deja cu mulţumiri în gând pentru mine, ar scoate, scris cu căcat, un singur mesaj: “Muie la săraci!”.

Foto: Tuningnews.net

Copilării

Cea mai tare jucărie din copilăria personală a fost un tanc. Unul bestial, adus de tata de la ruși. Dotat cu antenă și baterii, rula imperturbabil pe șenile până pocnea vreo mobilă. Țeava tunului se termina cu un bec roșu, avertisment că, dacă ar fi fost adevărat, monstrul ar fi făcut moarte de om. Evident, fascinația era totală. Scoteam zilnic untul din el, până când curiozitatea l-a dat gata. O amplă inspecția cu șurubelnița i-a dat gata circuitele, trecându-l pentru totdeauna în hangarul amintirilor.

Ani mai târziu, o altă jucărie avea să-mi atragă fascinația. Nu era de la ruși, dar semăna. La fel, era dotată cu ce-i trebuia și rula la fel de imperturbabil. Și la volan, și pe jos. Ba chiar uneori, după niște chestii ludice mai îndelungate, avea gura de foc tot roșie. Chestia e că asta s-a stricat din senin. Sau o fi avut defecte de fabricație? Cert e că, după asta, am avut curiozitatea să mă uit o vreme sub turela ei. N-avea niciun circuit normal…

Foto: farm3.static.flickr.com

666

Ziua resurecţiei e dată-n mă-sa. Dă poporul năvală la popă ca musca la căcat. Babele trag speranţă să le treacă reumatismul, pensionarii se roagă s-o mai ridice şi ei o dată din mormânt, nasoalele speră să se mărite iar coardele…, coardele dau cu agheazmă la puţă, să nu rămână borţoase. Toată lumea iese în câştig. Popei îi iese de-un Logan, prostanii se încarcă de nădejde. Bine că se termină postul şi se eliberează lumea. Care cu slobozeală la pântec, care cu dezlegare la muie. Nici nu e neapărat ca oamenii să se rupă cu credinţa. O exista, n-o exista, pe cine fute grija? Important e ca fiecare să se simtă bine şi să-şi pună sufletul la adăpost. Asta, în caz că ăla chiar o ardea pe levitaţie.

Acestea fiind zise, a venit momentul dezvăluirii unei mari taine. Mi-am făcut un examen de conştiinţă şi sunt gata să spun tot. Mărturisesc că şi eu cred. Cred că, în seara de înviere, o să mă urc pe-un bloc de lângă mitropolie şi-o să arunc pungi de căcat cu catapulta. Să simtă şi gloata adevăratul gust al raiului. Iar dacă, prin absurd, insul ăla dubios chiar ar fi avut relaţii sus, sunt pregătit pentru ce e mai rău. Oricum, doctorii îmi spun că-s pe ducă. De aia am dat dispoziţii să-mi pună în raclă baxul cu prezervative şi tuburile de lubrifianţi. Cică bagaboantele tari răposate trag tot la smoală.

Foto: listal.com