Arta Moare
Moare o laie, dar aşa mănâncă rahat toţi distruşii care o ard boem. Cât îs tineri, îi doare în 14. Dacă rod scândura sau învârt pana şi iese ceva mălai, dau buzna la bodegă şi sparg tot. Dar nu beau singuri. Rup mesele cu alţi boemi pentru care închină nesfârşiţi hectolitri de trascău. Şi dă-i chiolhanuri şi dă-i curve, până când o iau la vale cu anii. Moment în care fiecare începe să hohotească. “Ah, societatea e nerecunoscătoare! Cât de mare am fost şi iată, trăiesc dintr-o pensie mizeră! Cum e posibil să cunosc paupertatea eu, imensul, inegalabilul bard”…
Lista rataţilor lirici care bocesc la tv e interminabilă. Mai ales acuma, când îs arşi la pensii şi drepturi de autor. “Ce crimă, e o oroare!”. De ce lula mea e crimă şi oroare, n-am idee. Cu ce e mai tare un artist decât un chirug care-ţi croşetează pe creier e greu de spus. De ce toţi ar trebui să plătească impozite normale în afară de el, nu se ştie. Nu contează că Depardieu sau Hopkins marcă regulat banul la fisc. Aici ar trebui să fie altfel. Maeştrii noştri sunt mai maeştri decât ai lor.
Ultimul pe listă, cum altfel, Adrian Păunescu. Se plânge amarnic că-i bolnav şi-l paşte falimentul. E bătrân şi nu mai face faţă datoriilor. Iar arta, nu-i aşa, moare odată cu el. Ah, ce tragic… Acum vreo 40 de ani însă, nenea ăsta era dumnezeu în România. Făcea tiraje gigantice din poezie şi statul îi plătea serios asta. Mai erau împrumuturile de la Fondul Literar. Sume abominabile, legendare care, aşa cum era tradiţia breslei, se returnau parţial sau deloc. În plus, Cenaclul Flacăra. Spectacole cu mii şi mii de oameni, cu sume groase din bilete. Pe urmă, poetul a fost senator, cu leafă, cabinet, limuzină şi restul. Şi totuşi, insul e falit. N-a pus deoparte un leu şi acu’ e umflat de lacrimi. El a dăruit totul lumii şi umanitatea nu-l iartă de-o factură la lumină. Iar dacă cineva i-ar da azi două milioane de parai moca, fiţi siguri de proza asta scurtă într-un an: “Iar sărac? Da’ unde-i mălaiul maestre?”. “Ah, firimiturile alea? Le-am spart cu o muză la Capşa. I-am scris şi versuri pe buci. Dar nu le mai pot publica. S-a dus la duş proasta”.
Foto: synchronicity24.files.wordpress.com
Playback
Trăgeau femeile la el ca muştele la să nu mai zicem ce. Poate nu umblau chiar cu poza lui în portofel, dar tot fantazau porno la apariţia gagiului. La bustul gol, cu gemete şi icniri meşteşugite, loverul latin le stârnea porniri nestăvilite. Iată însă că timpul s-a scurs. Miorlăielile alea mai adună doar un pâlc de fane şi prestatorul a ostenit. Cică animala aia de Kurnikova îl rupe cu trânta. E pretenţioasă la tăvăleală şi scoate sufletul din bietul menestrel. Iar insul atât de rău a ajuns, încât recunoaşte public că are posibilităţi mici şi vlăguite.
Unda de dezamăgire şi tristeţe a admiratoarelor e de înţeles. Lumea credea că ăsta face prăpăd printre dame. Când colo, după concerte, bagă viagre şi dă palme la cuc ca să potolească măcar focurile tenismenei. Iar dacă uşa cabinei i-ar fi totuşi dărâmată de adoratoare cu chiloţii pe umăr, nu mai e cazul să se aştepte la acrobaţii erotico-latine. Şi el s-ar gândi tot la trupuri asudate, la mişcări ritmate şi craci în tavan. Doar propunerea ar fi diferită: “Bailamos?”
Foto: adcentered.typepad.com
Dau un regat pentru o cola
Zice că-i plac maşinile, sporturile extreme şi petrecerile. Nu ştie româneşte şi de regulă freacă menta la Londra sau trage cu flinta la safari. Pe-aici dă numai câteva zile pe an ca să participe la sclifoseli din alea eco-mondene gen “Mai mult verde”. La atâtea preocupări meritorii se adaugă un eveniment colosal: insul face 25 de ani. Îndeajuns ca să fie însă decorat de Casa Regală. Probabil că ăia cu sânge albastru nu se riscă totuşi cu unul ca Duda şi îşi pun toate speranţele în ăsta micu. Pe care îl cheamă tot Nicuşor. Al naibii coincidenţă. Tot un prinţişor, tot un flăcău zglobiu gata să ne păstorească în locul lui tăticu’ sau bunicu’. De fapt, puştanul nici nu se mai ascunde. A şi zis: “sunt gata să fiu regele românilor”. De parcă ar veni şi aici tot la un safari, la nişte boşimani suflători în vuvuzele. Oricum, bănuind că s-ar întâmpla şi chestia asta, cel mai în ceaţă ar fi străinii. Când ar da căutare pe You Tube, să vadă cine-i barosan peste Carpaţi, primele rezultate ar fi Nicolae Guţă şi prinţul din Trivale, Dobrin. Şi atunci, n-ar mai fi nicio mirare dacă, la o vizită oficială, l-ar pune să facă jonglerii cu sceptrul sau i-ar da 4000 de coco să nu-şi pună cortul pe la periferii.
Foto: officialpsds.com
Rudotel şi carne moale
Adrian Enache? Temişan? Bănică Junior măcar? Vax albina! Or fi îngrămădit şi ei cândva nişte fane obosite, dar nu se compară. Marele futac, fornicatorul epocii de aur e tot un fel de Elvis, dar pe calmante. Cu părul vâlvoi, îmbrăcat mereu în alb şi înspumat la gură, cică a făcut ravagii. Motiv pentru care îşi permite să-l ia la drangă chiar şi pe modist: “Bă Botezatu, eu am avut de 6 ori femeile tale!”.
Acuma nu-i clar dacă pretenţiile sunt reale sau efecte secundare ale tratamentului. Cert e că ele se adaugă legendelor erotice conturate din epoca destrăbălărilor cu Eugen Barbu. Aşadar, ceva curve o fi montat şi tribunul. Am însă câteva nelămuriri în legătură cu asta. 1. De unde ştia că fetele nu-s puse de masoni să-l compromită în faţa patrioţilor? 2. Cum se păzea de trimisele evreilor care voiau să-l îmbolnăvească mortal? În plus, e dificil de imaginat cum dădea limbi cu ochelarii ăia, că sigur nu-i scotea. Îl şi văd năduşit tot, ridicând capul dintre cracii damei cu lentilele aburite: “Moarte secuilor! Cum te cheamă? Geta? Aha. Hai că-mi eşti simpatică. Bine că nu eşti Martha sau Illona. Că te dădeam în mă-ta de maimuţă curentată ce erai!”.
Foto: emulte.ro
Back in Black
Mă lovesc sistematic de români verzi scandalizaţi de duşmănia strănilor. Prigoniţi pretutindeni, puii de daci găsesc doar dispreţ şi presă proastă. În infinita ei ignoranţă, lumea ne vede rău, aducând atingeri incalificabile demnităţii naţionale. Noi nu suntem însă aşa. Suntem mai buni, mai frumoşi, nu ca ţiganii ăia nasoi. Am stat pavăză la porţile creştinătăţii. Fără noi, Suleiman Magnificul, nu-i aşa, ar fi dat calului ovăz din grajdurile Vienei.
Patria e înglodată însă de proprii fii. Acuma nu mai luptăm cu oştile străinilor, ci cu şoferii lor de tir. Ba chiar cu mult folos cică. Iată ultima ispravă de arme: vămuirea convoiului de scule al lui AC/DC. Răzeşii s-au strâns la hotare, au pus spada în pieptul călătorilor şi le-au zis: “Şpaga sau viaţa?”. Ţepele erau pregătite, pelerinii grăbiţi, aşa că noi am învins. 30 de camioane ori 50 de parai pe bucată, iaca s-a făcut de o pomenire a străbunilor. Ruşinea s-a produs, dar străinii uită repede. Sau nu. Dar pe cine freacă grija? Noi să fim sănătoşi. Iar cât vom mai sta de strajă continentului, vom putea repeta oricui cu mândrie faimoasa replică dintr-un film românesc: “băăă, de aici nici musca nu scapă nefutată”.
Foto: ACDC.com
