Archive for July, 2010

Cunoştinţe

Dintotdeauna mi-au displăcut inşii care se ştiu cu toată lumea. Sunt genul de indivizi care intră într-un bar şi încep să se salute cu toată suflarea: beţivi, nasoale, picoliţe şi barmani. Asta-mi spune din start că oamenii ăia n-au niciun fel de criterii. Nu există sus-jos, frumos-strâmb, deştept-idiot. Pentru ei, totul e o pastă umană care se amestecă mereu cu bere. Atrag atenţia tocmai prin faptul că nu ies prin nimic în evidenţă. Sunt nişte monumente de banalitate în toate privinţele. Se îmbracă în haine banale, umblă cu amici banali, îşi povestesc viaţa lor interioară fabulos de banală.

În grămada ăsta de trişti, suprema calitate e “să fii de treabă”. Faptul că-şi tolerează reciproc nulitatea şi ignoranţa le asigură traiul liniştit în grup. Evident, imediat cum îşi dau seama că nu te baţi cu ei pe burtă, devin suspicioşi. Orice preocupare pentru felul în care arăţi e suspectă. Grupul de rapeni detestă orice element estetic. Dacă nu eşti bălos de banal, salutare. Nu mai zic de păcatul definitiv- să nu te întovărăşeşti cu ei, să eviţi discuţiile. Vei fi urât definitiv: “uite snobul, arogantul ăsta”.

Sunt un om singur. Asta, fiindcă aleg să nu umblu cu oricine. Îmi pare că e o obligaţie să fiu selectiv. Altfel, m-aş dezgusta pe mine însumi. În realitate, prietenii mei sunt virtuali. O parte dintre ei au dispărut. Ăia care mai trăiesc sunt prin turnee. Se ocupă cu lucrurile pentru care îi ador. Într-un fel însă, când am chef de amici, sunt mereu acolo unde trebuie. Adică foarte aproape. Tocmai de aceea, când o să mai vină vreun distrus cu jegosul “hai bă şi tu la o bere” să ştie că refuzul nu are legătură cu motivul politicos pe care i-l dau. În realitate, să afle că-l consider un luzăr răpănos şi trist. Iar dacă se supără, să ştie că nu poate să-mi sugă nici pula. Că pula mea e fermecată.

Foto: Ffffound.com

Stardom

Lady Gaga e o mare pizdă. Na c-am zis-o! Aud înjurături? Mă așteptam. “Vai de mine, vaca, nulitatea aia!”. Vacă nu știu dacă e, că n-am servit uischiane cu dânsa în așternuturi. Dar nulitate sigur nu e. Și pentru că am tăria opiniunilor, voi argumenta asta.

Industria muzicală e pe butuci de ani buni. N-o zic eu. Era un studiu în Rolling Stone Magazine – dintre cei mai profitabili 10 artiști ai lumii, 6 sunt trecuți de 50 de ani. La rock, lucrurile trag să moară de mult timp. Bătrânii mai bagă turnee ca să scape de azil iar generațiile tinere nu-s demne nici să-i spele la bile. Partea proastă e că nici pe partea de entertainment pop nu se mai mișcă lucrurile. Madonna e la menopauză, Jackson, în lumea drepților.

Așadar, industria avea nevoie cu disperare de un produs care să fie la nivel de stardom. Ei bine, dintre miile de flăcăi care freacă instrumentele pe lumea asta, o puștoaică de 20 de ani i-a spart pe toți. Nu e vorba de rețeta clasică. Adică n-a supt vreun producător și a lălăit prin filtre piesele altora. Dama trăia din compoziție, făcând hituri pentru trupe de Top Ten în America. Un nene de la studio a auzit-o cântând la pian și i-a făcut disc. Imaginea tot ea și-a construit-o. Folosea lookul ăla dement de când futea cluburile din NY. Că au rafinat-o mai apoi stiliștii, asta-i altă treabă. Ce a urmat însă e de scos pălăria. Ciumeții din modă spun că n-au mai prins un așa fenomen de la tinerețea lui David Bowie încoace. La o căutare pe You Tube după count view, numai pe prima pagină, fata are trei sferturi de miliard de vizualizări. Presa îi relatează și respirațiile iar concertele sunt sold out instant.

A, ce cântă dânsa nu e Pink Floyd? Bănuiesc că nici ea n-are pretenția. Cert e că are capacitatea să scoată megahituri, iar cine zice în branșă că n-a visat să fie celebru e doar un sugător trist. În plus, are și versuri faine. Sigur, sunt despre viața ei ușoară, dar chestia e că le scrie cu talent. Căci, chiar și în industria asta a distracției facile de club, trebuie totuși ceva talent ca să ajungi în halul ăsta de faimos. Mai ales când ai fața aia…

Nu place la toată lumea, e enervantă? Perfect de înțeles. Ce zic eu n-are însă treabă cu gusturile. E ca la filme. Poți să fii liniștit fan Tarkovski. Nu poți nega însă că Terminator este o producție tare. Tare în felul ei, judecată strict față de ceea ce-și propune, raportată la genul pe care o abordează. Așadar, lecție de succes: o fată din cluburi lasă facultatea de arte și arată curul la lume. Ca produs muzical, ca marketing prin vizual, ca reușită în viață. Cunoașteți multe cazuri de asemenea proporții? Eu nu. Tocmai de aceea, dacă din cine știe ce motive, o damă cu tocuri și măști abracadabrante și-ar face apariția în bombele unde mai viețuiesc eu, mi-aș scoate respectuos pălăria, susurându-i formula cuvenită: “Săru-mâna tanti Gaga, chiar sunteți o mare pizdă”.

Foto: glossymagazine.ro

Press

Când mai eram încă în presă, era vremea marilor lovituri. Se făceau transferuri spectaculoase de personal. Ziarele normale își pierdeau mai toți oamenii buni fiindcă Realitatea și Antenele stricaseră piața salariilor. Au început brusc să ofere triplu. Toată branșa era bulversată de chestia asta și nimeni nu știa clar unde o să se ajungă. Ei bine, s-a ajuns aici.

Asta e o parte din România de azi. Evident, ăia care se dau șocați în emisiune, fac exact același lucru. Numai că prentru alți clienți.

Foto: Panoramia.com

Generaţii

Aveam eu o teorie mai demult. Era sinistră, dar văd că se adevereşte. Ziceam că trebuie să se cureţe toate generaţiile trecute de 50 ca să se mişte ceva în ţara asta. Până atunci însă, tot ele conduc, ratează şi ne afundă în obsesiile lor. Părinţii încă mai regretă concediile moca, repartiţiile de la stat şi mizeriile alea de apartamente. Se bat în piept că au făcut fabricile. Cu mâinile lor. Nu mai contează că tot sistemul ăla, toate făbricuţele lor însemnau de fapt un gigantic faliment. Că au distrus viitorul crezând că-l construiesc.

Bătrânii încă se mai frământă cu trecutul. Pe undeva e de înţeles. E vorba de viaţa, de tinereţea lor. Şi totuşi, cât de patetic e totul… Încă nu ştiu câţi au turnat, câţi au crezut în sistem. În acelaşi timp, cei dovediţi ca jeguri sunt trecuţi liniştit cu vederea. Formează opinii şi fac miliarde.

Părinţii noştri sunt nişte terminaţi. E adevărul trist. Nu e neapărat că noi suntem mai buni. Îi moştenim, doar nu ne tragem din teutoni. Avem aceeaşi toleranţă la jegul moral. Dacă ar veni mâine ruşii, nu-s sigur că s-ar mai găsi 1000 de oameni s-o tragă pe rezistenţă în munţi. Şi totuşi, nu-mi pot reprima voma. Orice reproş se izbeşte de un zid de riduri şi încăpăţânare: “Eh, nu ştiţi voi cum era atunci…”. Apoi dau din cap a neîncredere şi îşi rumegă tăcuţi amintirile. Iar când nu-şi mai suportă trecutul, îl dezgroapă. Care e tot acolo unde l-au lăsat ciuruit.

Foto: bozau.ro

Descompunere

Dune şi cămile. Pe urmă, femei şi oaze. Tavanul îmi arată fantasme cu personaje descompuse. Oricine şi-ar putea aprinde ţigara de mine. Ar lipi-o de piele şi ar arde dintr-o dată până la filtru.

Din moment ce eman sare şi la duş, nimic nu mai are rost. Prelungesc agonia de lene să nu urc pe bloc. Dacă sar de la 2, nu m-aş alege decât cu un scaun cu rotile. Nu face.

Prin faţa ochilor se perindă figuri şi ratări. Într-o lume de tâmpiţi, ar fi trebuit să fiu bogat. Să mă tăvălesc cu fetele de la Folies Bergere într-un conac pe Loara. Poate că ar fi trebuit totuşi să iubesc mai mult…

Acuma chiar ar trebui să mă iau la palme. Delirez.

Mă târâi să sorb ceva ud dar renunţ. Îmi pare că şi frigiderul dă căldură. Închid ochii încercând să ignor realitatea. Mă visez la pol, făcât sex cu o morsă. Colţii ăia parcă sunt construiţi pentru un b. job. Ah, ce bine trebuie să fie acum pe o banchiză…

Scăpare însă nu e. Sunt între 4 pereţi siniştri, sperând la o damă în chiloţi cu freon. Ar fi singurul caz în care i-aş refuza dezechiparea. Ne-ar găsi dimineaţa îmbrăţişaţi, făcând planuri de viitor.

Aşadar, până pe bloc e departe. Şi totuşi, cât e kila de Furadan? Parcă mai aveam ceva în portofel. M-aş trânti la pământ, grăbit să vină doar un bou cu pronunţarea decesului: “S-a săvârşit. E la cele sfinte”. Nu las în urmă carieră, familie, fani. Ah, deja nu mă mai simt frumos.

Foto: Flickr.com

Uitare

Suntem fabuloși. Ca nimeni alții. Trecem peste epoci și bezne istorice fără cea mai mică jenă. Contează prezentul și ce va fi. Trecutul a dispărut, ca și oamenii lui. De fapt, nu chiar a dispărut. S-a transformat scârbos într-o normalitate acceptată tacit. Mlaștina asta puturoasă e tulburată rar. De dosare nu se mai interesează nimeni. Cine pe câți a turnat, care a ajuns la Canal sau n-a mai ajuns niciodată acasă. Killerii stau în vile, victimele, în pământ sau la azil.

În rest, din când în când, ca să umple programul, la teve rulează filmele dinainte. Caramitru urmărea rezistența din munți pentru binele patriei. Amza Pellea era marele ilegalist cu bască. Beligan, secretar înțelept de partid. George Constantin, securistul prietenos al cetățenilor. Bineînțeles, peste toți, ca model absolut al omului socialist, Sergiu. Dădea aragaze la muncitori pe șantiere, grăbea producția, îndemna tinerii să se tundă. Marii artiști ai patriei au mâncat rahat cât puteau căra la gură. Au nădușit din greu spetindu-se să prostească masele cu propaganda regimului. Încercau să convingă poporul prin talentul lor că totul era bine și frumos la noi. Partidul se ocupa de toate și ne păzea de străinii răi.

Din păcate, scuza cu obligația nu ține. Rebengiuc s-a ținut deoparte de mizerie și n-a pățit nimic. N-a murit de foame și a rămas un star în teatru. A făcut jucat doar un Mihai Viteazu patriotard pe care îl regretă cu fiecare ocazie. Problema e că numai el se gândește la asta-să regrete. În rest, nimeni nu cârâie nimic. Nicio părere de rău, nicio remușcare pentru susținerea infectă a regimului. Marii actori , atâția câți mau mai rămas, pășesc demni prin viață, așteptând să fie aclamați de tinerele generații. Și totuși, uneori, adevărul se întrezărește în reacții nervoase, în porniri aparent inexplicabile. Când 4,3,2 a făcut valuri la Cannes, Nicolaescu a comentat sarcastic evenimentul. La început, am bănuit că-i doar o gelozie artistică. Abia pe urmă am revăzut “Viraj periculos”. Sergiu era milițian la circulație și hăituia un medic bănuit de avorturi. Evident, infractorul a fost prins și tras la răspundere. Acum, nicio problemă de obraz pentru nimeni însă. Nici pentru Sergiu, nici pentru alții. În România, nu se plătesc polițe morale. La noi, istoria e spălată riguros cu uitare. Și așa, ignorând mereu rahatul din noi, ne pregătim încrezători de viitor.

Sporturi

Omul normal se uită la sporturi. Cu aruncări, cu şuturi, sărituri şi trânte. Se zice că e consumarea simbolică a violenţei naturale a speciei. Adică mergem la stadion ca să nu ne mai dăm în cap ca în Evul Mediu.  Iar asta nu ţine cont de educaţie, ani ori stare socială. Poate numai de identitate sexuală. Nu-mi închipui un hermafrodit neconsolat când a furat-o Doroftei de la Gatti.

Sportul spune totuşi ceva despre o persoană anume. Dacă un ins ţine cu Rapidul sau pierde nopţile ca să se excite la ciomăgeala Local Kombat, e un mârlete răpănos. Dacă rage că-i ultras sud sau câine până la moarte, e doar o oaie din turma Borcea-Becali. Şi mai dubioşi sunt ăia care o ard cu tenisul. Zac cu ochii în plasme cu zilele la Wimbledon dar n-ar ieşi nici pentru o mie de parai din casă să dea un rever la un teren adevărat (pe ăştia mereu îi bănuiesc că se stârnesc când îşi schimbă Rafa tricoul).

Ce se întâmplă însă cu sporturile adevărate e un mare mister. Nu vezi nicăieri un şcolar cu fular Springboks, vreun puşti cu tricoul lui Chabal. Să-i simţi că apreciază un sport izvorât din viaţă. Unul în care trebuie să fii cât muntele şi să calci faţa altuia numai elegant, în grămadă. Ne îndreptăm aşadar spre un viitor împărţit între perspectiva galeriei de gorile şi emascularea turneelor cu Polihroniade. Semnele se arată deja. Cică în America face ravagii deosebite golful. Lumea dă buzna la magazine să-şi cumpere băşti şi pantaloni roz ca idolii cu tolbă. Nişte trişti între două vârste care se chinuie să o bage din multe încercări într-o gaură. Aşadar, dacă aveţi nepoţi mici, mai bine lăsaţi-i să se uite la Moartea din Carpaţi. Altfel, dacă dau şi ei în boala croselor, riscă să bage Viagra încă dinainte de bac.

Foto: yallowmancandles.files.wordpress.com

000

Bond nu mai e ce-a fost. S-au dus zilele când ardea Connery spioance la buci şi pe urmă le arunca din tren. Acuma rulează chestii siropoease cu agenţi de tot rahatul. Au pus un malac depresiv care e aburit de toate puţele romantice. Ca să fie de râsul curcilor, MI5 şi cu CIA îşi descoperă acuma agenţii prostiţi şi în viaţa reală. După ani de zile de chin, s-au prins şi ei că-s spionaţi de cineva. Spre stupoarea lor, chiar de la Moscova. Senzaţional, ce surpriză extraodinară! Cine şi-ar fi închipuit oare că prietenii din răsărit încă mai trag cu ochiul şi timpanul?

Ca să fie cacaoa şi mai puturoasă, o membră a reţelei e coborâtă ca din distribuţia filmului. 28 de ani, roşcată, ochi verzi, corp ireproşabil, IQ 162, tată KGB-ist, puternic accent rusesc, expertă în tranzacţii financiare şi frecţii cu politicieni în aşternut. Aşadar, doh! Nimeni n-a bănuit însă nimic. Nici când tantea ciordea informaţii de la oficiali, nici când le trimitea acasă de pe situri restricţionate. Abia după o eternitate s-au prins şi ăia că fata nu futea moşnegi din pasiune ci  ca să-i treacă pe cartea de muncă.

După o carieră consistentă, pagubele aduse sistemului nu sunt încă pe deplin cunoscute. Abia acuma umblă şi agenţii să vadă cine şi cât a croncănit între cracii bagaboantei. După asemenea performanţe contrainformative, putem fi siguri că şi occidentul pregăteşte un spion beton. Unul care să afle tot, care să-i zică reginei şi cât poartă Putin la chiloţi. N-ar fi însă de mirare ca totul să se petreacă doar ca în bancul ăla prost de pe vremuri:

” Infiltrează americanii un spion în Soviete. E prins în prima zi. Infiltrează al doilea spion. Prins tot în prima zi. Infiltrează al treilea spion. Săltat de la aeroport. Sună americanii la Moscova:

-Nu vă căcaţi pe voi, spuneţi-ne şi nouă cum vădaţi seama.

-Păi poate vă hotărâţi şi voi să trimiteţi un alb.”

Foto: 4.bp.blogspot.com

Să stăm drepţi în viaţă

Că Adi Mutu e un distrus, asta a ajuns probabil s-o admită până şi mă-sa. Chestia nu mai face rating nici cât o secetă în Bărăgan. Teveurile au epuizat subiectul şi au lăsat briliantul să zacă în hazna. Evident, mai sunt încă 2 boi care încă mai cred că s-ar putea maturiza. Într-adevăr, pe la vreo 65, când s-ar lăsa de curve şi alcool, ar aduce un plus de  valoare la naţională. Până atunci însă, îşi urcă familia pe-o biclă şi fuge de creditori.

Ce mă deranjează sunt însă inchizitorii de ocazie. Ziarişti mai sparţi ca spartul ăsta se apucă de incriminări greţoase. Evident că uită când îl lingeau în cur, îi tăinuiau istericalele din cantonamente şi îi apărau curul când băgase botul în făină. Acum deplâng soarta starului. Se întreabă cum s-a ajuns aici. Pe lângă ei, iaca însă şi boşorogul roşu. Slăbit o secundă de familiile revoluţionarilor, boaita asta şi-a găsit timp să croncăne moral: “Mutu are carenţe de educaţie”. Senzaţional! Extraordinar! Ce profund şi înţelept! Îşi aminteşte cum sistemul forma caractere în anii ’70. Nu lăsa talentele să se rosească. Le ghida părinteşte către formarea umană şi profesională.

Într-un fel, idioţii ăştia doi reflectă din plin ceea ce se întâmplă în minunata noastră ţară. Trecutul şi prezentul se înfruntă într-un aparent, repet, aparent, conflict de generaţii. Căci, în realitate, diferenţele nu sunt atât de mari.

Ce a făcut Mutu până la urmă? S-a bătut cu chelneri prin baruri? Slab, foarte slab. Putea să-şi nenorocească pumnul. Tataie a chemat vreo 15.ooo de mineri să rupă gurile la studenţi cu ranga. A trăit mingicarul în lux şi durere de cur? Măcar a făcut-o pe banii lui. Hodorogul a supt toată viaţa vile, limuzine şi avioane la protocol. A chefuit ăla mai mult decât era cazul? Iliescu cerea insistent partidului să strivească balurile deviante ale tineretului în anii ’50. A ajuns Mutu dator vândut? Păi hoitul ăsta ambulant a băgat în faliment o ţară întreagă cu socialismul lui împuţit. Aşadar, oricum am lua-o, nivelul moral-patriotic al indivizilor e la fel de căcăniu. Personal, cred totuşi că departajarea ratării s-ar putea face tot la femei. Iar aici, învingătorul devine cât se poate de clar. Ma precis, pe cine credeţi că ar fi mai degradant s-o vedeţi goală: pe Laura Andreşan sau pe doamna Nina?

Foto: pozata.ro