Archive for August, 2010

Vara Indiană

Iaca s-a mai dus o vară-n mă-sa. Lumea se adună rumenită pe la case, pe la bordeie. Tristă, ruptă-n glandă de melancolii. S-a gătat beţivăneala de la terase, animăleala cu punkerii în Vamă. Sexul de conjunctură, cu străine ademenite la cort, a sucombat. Poftiţi deci la birouri, stesaţi-vă iar cu dedlainuri. Cine mai vrea distracţii, după orele de program. Cariceala e şi ea raţionalizată, că fetele au ajuns la domiciuliu. Prin urmare, devin doamne serioase.

Mda, s-a dus şi vara asta. Mă rog, ducă-se pe pustii. Oricum nu-mi place anotimpul ăsta. E suspect de generos. Te minte cu posibilităţile lui. O ploaie bună te mai aduce în simţiri, căci realitatea vine odată cu frigul. Îi simt deja pe unii cuprinşi de tristeţi. Ar trăi într-o vară nesfârşită, suspendaţi ca într-un hamac priponit de lună. Se lasă cuprinşi de o stare poetică şi visează. Fetele, cum altfel, la amor etern. Golanii, la pileala pe plajă şi, vorba homerică, “la felurite neamuri de păsări”.

Foto: Ffffound.com

Alcatraz

Când eram pe la facultate, râdeam mai tot timpul la cursul de antropologie socială de societăţile gregare. Adică de alea în care se experimentau felurite metode exotice de organizare a unei comunităţi, de împărţire a puterii şi de reglementare a conflictelor. Sălbaticii ăia făceau şi ei ce-i ducea capul. Care era vinovat de ceva dădea nevasta o tură la şeful de trib. Sau făcea o donaţie de săgeţi către restul vânătorilor. Găseau nenorociţii ăia o metodă ca lucrurile să reintre în normal, aproximând în felul lor primitiv ideea de justiţie.

Câteva milenii mai târziu, ai crede că suntem pe un pisc al raţiunii. Că totul este reglementat înţelept, că cetăţeanul e apărat de viziunea unor legislatori mai ciumeţi ca cei romani. Nu e nevoie însă de multă trudă ca să constaţi cretinismul în care ne zbatem.  Dacă nefericitul a comis-o prin Texas, lumea vrea să vadă scaun electric. Adică schimonoseli, chin, carne arsă. În altă parte, e aruncat la pârnaie pentru totdeauna. Uneori se poartă şi triple life. Putrezeşte în nişte celule 3 pe 2 până îşi pierde cu totul minţile. Asa, ca să se simtă satisfăcuţi cetăţenii cinstiţi. Care se sunt prea umanişti să-l omoare şi prea nenorociţi ca să-l mai trateze ca om.

Dar destul despre alţii. La noi e cam la fel. Şoferii care adorm la volan şi omoară pe unul sunt terminaţi. Îi mănâncă imediat puşcăria. Adică li se distruge lor şi familiilor lor viaţa pe banii contribuabililor. Care e satisfacţia rudelor mortului? Care e avantajul societăţii? Ce rezolvă o nouă viaţă ruptă? Îi trebuie 9-10 ani de puşcărie vinovatului ca să regrete o secundă de neatenţie? Cine are de câştigat din asta sau care mai e sensul dreptăţii?

Din nenorocire, suntem încă la stadiul de dinte pentru dinte. În plus, puterea asta imensă de a pune sub învinuire şi de a judeca e de prea multe ori în mâna unor idioţi. Ca în cazul asistentei de la maternitate săltată cu cătuşe. De parcă aia ar fi o nebună piromană gata să lichideze orice prunc în faşă. Nenorocita a luat mandat pentru 30 de zile fiindcă “faptele sale suscită tulburare şi determină pierderea încrederii în sistemul sanitar”. Asta e motivarea unui procuror la câteva milenii după ieşirea din comuna primitivă. Ăsta e simţul justiţiei pentru nişte boi cu putere. E emoţionată lumea? Bilă la picior şi bulău cât cuprinde. Sau cel puţin până s-or întoarce vremurile în care nefericita aia ar putea spera din nou să se reabiliteze cu o tură la şeful de trib.

Foto: psychologytoday.com

Funeralii pentru Vii

Nu vă rugaţi, nu strângeţi bani, nu hohotiţi. Şi, mai ales, nu căutaţi Adevărul. E chiar în faţa voastră.

Sau faceţi invers. Dezvoltaţi spaime şi nutriţi speranţe. Daţi cu aghiazmă în chiloţi şi puneţi icoană pe volan. Răul sigur va fi alungat. Agonisiţi cât vă ţin puterile. Ban peste ban, să fie mulţi, să vă mândriţi cu ei. Faceţi carieră. Învăţaţi o viaţă despre chibrit. Şi apoi, învăţaţi-i pe alţii despre el. Veţi fi respectaţi. Credeţi în lumi mai bune. Întrebaţi popii cum e în paradis. Ei ştiu sigur şi nu mint niciodată.

Nu bocesc după toţi morţii. Pentru unii, e prea târziu. O fac încă din timpul vieţii lor. Aşa că, dacă o să vă opresc trist pe stradă, să vă pun o bancnotă pe piept, să ştiţi că n-am băut şi nu delirez. E doar felul meu de a spune “regrete eterne, boilor”.

Foto: Ffffound.com

Buzz

Nevoit, dintr-o inexplicabilă bună cuviinţă, să conversez cu diverşi muişti pe net, m-a trăsnit o revelaţie. Am descoperit cu stupoare că pierd ore din viaţă răspunzând la inepţiile unor cretini. Pe ce cărări dubioase umblă id-ul meu de messenger nu pot şti. Cert e că îmi dau cu fereastra între ochi tot felul de cetăţeni de a căror identitate nu sunt niciodată sigur. Oricum, chestia cu pretenarii obscuri e cât se poate de simplă. De ce naiba ar trebui să stau de vorbă cu ăia, să fiu amabil, să-i cunosc? Mi-ar face oare viața mai frumoasă? Mi-ar aduce un plus de cunoaștere, de noroc, de voie bună? Sigur nu. Că nici amicii pe care-i am deja n-aduc.

Constat doar că înghit o serie interminabilă de bancuri răsuflate, de feţe vesele, limbuţe sau apelări gen “ce faci bă coae”. Ca și cum străinul ăla mi-a văzut cândva detaliul  anatomic respectiv și a rămas cu amintirea lui. Prin urmare, ca să nu fiu nevoit să răspund cu tradiţionalul “acu’ sunt ocupat cu mă-ta”, o să apar pe net doar când o să simt nevoia să fut în cur necunoscuţi. Dar sunt sigur că şi atunci ar încerca să-mi trimită linkuri.

Foto: dreadgazebo.com

Sokeres?

Activiştii sunt de două feluri: ăia care chiar fac nişte treburi utile şi ăia care mănâncă căcat. A doua specie e infinit mai vastă şi mai prosperă. Reţeta e simplă: nişte rataţi nenorociţi au sesizat că activismul e de fapt biznis şi s-au băgat pe fundaţii. Câteva proiecţele puse pe hârtie şi mălaiul începe să curgă. De la guvern, de la UE şi cine mai are de dat. Dar mălaiul nu vine oricum. Nu e eficient să arate doar situaţia dramatică a ţiganilor, de exemplu. Important e să se simtă şi cineva vinovat pentru asta, ca să îi lărgească gura pungii.

Aşadar, vina e principala vacă de muls a afacerii. Nişte ţiganii stau în corturi? Tu eşti vinovat. Unii rromi n-au apă curentă, mai fură, mai dau în cap? Asta e din cauza ta. Fac ăia prăpăd în Europa, vor să scape toţi de ei? Rasismul italienilor, francezilor şi al tău e de vină. Sărmanii au fost, nu-i aşa, mereu abuzaţi, asupriţi, lipsiţi de mijloace. Moment în care începe să ni se bată obrazul că nu le dăm bani să se simtă mai bine.

Zilele astea, activiştii sunt pe jar. Sarkozy ne trimite ţigănetul acasă cu şuturi în spate. Aşa că, un nene rrom de la o fundaţie atacă dur poliţia. Cică şatrele expulzate nu sunt rodul emigraţiei voluntare. Argumentul e zdrobitor: jumate din ţiganii din Călăraşi sunt în Franţa. Semn clar că aici ar fi mâna traficului de persoane. C-o fi şi trafic, de asta nu se îndoieşte nimeni. La fel de clar e că potera noastră e incompetentă. Din păcate, la fel de limpede e şi identitatea etnică a traficanţilor. Că doar nu mă duc eu în Călăraşi să urc pirandele în căruţă pentru trimis la produs.

Aici e însă toată ipocrizia fenomenului. Nimeni nu recunoaşte că, pentru nucleul dur al ţiganilor, soluţiile sociale sunt imposibile sau extrem de dificile. Şi asta, pentru că ele sunt refuzate chiar de către ţigani. Vor bani nu ca să se schimbe, ci ca să-şi întreţină starea aia mizerabilă de paria. La fel şi activiştii. În cretinismul lor rar, cer bani nu ca să-i facă frecventabili, ci ca să le păstreze tradiţiile. Ignorând incredibil faptul că tocmai tradiţiile alea nenorocite şi primitive sunt problema. Iar când cercul ăsta se dovedeşte a fi vicios, noi ceilalţi suntem vinovaţi. Niciodată ursarii. Şi niciodată ei, activiştii. Care s-ar putea duce prin tramvaie, prin autobuze, să le mai zică la unii ţigani frumos, la ureche: “Prieteni, mai spălaţi-vă şi voi, că vă faceţi de căcat”.

Foto:  warrezlobby.org

Senzaţionala Viaţă a lui Curge Muci

Greii muzicii mondiale trebuie că se cutremură. Credeau şi ei cu au făcut ceva măscări la viaţa lor. Au agonisit scandaluri şi excese până la bătrâneţe, punându-le timid în pagini abia după 60. Ozzy, Keith Richards, Lemmy, responsabili pentru 30% din copiii planetei, s-au încumetat cu greu să-şi înşiruie curvele şi băutele în public. Nu toţi îndrăznesc însă asta. Crai grei ai planetei s-au temut să nu enerveze lumea. Sir Mick Jagger s-a lăsat de scris  fiincă îşi găsea prea plictisitoare amintirile. Noul val de staruri n-are însă complexe. Mătură tot în materie. Dintre toţi, se distinge noul Sinatra al show-bizului. Justin Bieber a scos atâtea succese, a trăit atâtea întâmplări, încât nu le mai poate ţine în el. Îşi scrie memoriile. Omul nu mai poate ţine în el chestiile grele adunate de la anul naşterii încoace. Adică din 1994. Contemporanii trebuie să afle tot tumultul existenţei sale: primul cântec, drumul spre faimă, adorarea fanilor. Şi aşa, dacă mâine ar da autobuzul şcolii peste el, posteritatea ar putea afla despre dânsul şi amănunte fierbinţi – apucase să facă o labă.

Foto: disneydreaming.com

Înapoi

N-am înţeles niciodată cum ar putea un om să privească senin în urmă. Am lăsat mereu iubitele duse acolo unde sunt – în lumea umbrelor. Nu sunt mag. Nu vorbesc cu morţii. Căci ce ar putea fi o fostă decât doar o umbră vorbitoare? Nu ar putea decât să mă bântuie, să mă stoarcă de amintiri. Iar amintirile mă omoară încă o dată, din nou, mereu.

Am ratat. Dar am preferat să ratez singur decât în doi. Nu ştiu ce a fost de fiecare dată. Nerăbdarea noastră, defectele lor, poate maniile mele. Sigur obsesia perfecţiunii. Poate aşa se explică tot. În fiecare întâlnit e ceva din ideal şi totuşi, ceva lipseşte. Pe care îl are altcineva, dar căruia îi mai lipseşte un pic. Iar cercul nu se închide niciodată. Sau nu deocamdată. Aşadar, nu mă mai întrebaţi de foste iubiri. Nu-mi povestiţi unde se află, ce au mai făcut. Încerc să cred că nu mai sunt, că n-au fost niciodată. Deşi sunt mereu în mine.

Foto: topnews.in

Privat Farty

Dom’le, câte unii e exclusivişti din burta mă-sii. Dacă e, e. I-a fătat muma cu stea pe cur şi se ţin departe de plebe. Au ceva special, o spumă de coneseori. Nu vorbesc aici de fraierii british care o ard pe la Societatea Regală de Geografie sau diverse loje hipice. Bolovanii ăia şi-au pierdut jumate din viaţă să facă atlase, să descopere aborigeni şi rase noi de cai. Moartea plictiselii. La 70 de ani, umblă cu plante-n piept şi se salută cu alţi siri în nişte loje prăfuite. N-au stil pe trend dom’le, n-au zvâc, îs depăşiţi.

Elitismul, adevăratul elitism, e aicişa, în buza Românelei. E ta-tu avocat, un soi de doftor? A scos vreun borfaş de la frână, taie burţi la urgenţe? Aduce măcar maşini din Germania? Te-ai scos, eşti un ales. Studiezi cât de gros tre’ să fie preşul de la gât, cât de curbat ciocul la papucii albi şi câte spiţe la roată. Combini nişte târâturi fomiste, dar fierbinţi. Aşa de fierbinţi că, atunci când se urcă scroafele în club cu copitele pe masă, să ai senzaţia că le curge smoală din pizdă. Le duci în locuri unde se tage cu pistolul şi nimeni nu reclamă la poliţie. Iar după ce ţi-ai conturat un stil, urmează partea finală – delimitarea. Faci un club numai pentru ciumeţi, cu card pe sprânceană. Aşa, numa’ ca să dai muie la săraci.

Aşa s-a făcut şi la noi în târg piscină. Miracol! Până şi la negri, în Harlem, sunt piscine pentru oricine. La noi e numai una. Cu gard forjat şi gorilă, să nu intre alde mine. Că banii mei nu e buni. Cică au un fel de parolă, de încercare pentru aspirantul la plajă. Nu, nu te încearcă cine a fost basistul la The Who. Era uşor, se prindea oricine. Gorila te întreabă ce cocalar sau cocălăreasă ştii de-acolo. Mă gândeam să-i zic c-o ştiu pe mă-sa. Oare ar da cu pumnul?

Foto: Ffffound.com