Când Vii?
Masochismul se poate practica în forme încă mai extreme decât arată filmele de specialitate. Că lumea îşi dă cu bice la cur şi se aruncă pe partener de pe dulap, asta nu-i nimic. Suferinţa pură, adevărata chinuială, se trăieşte în lanţurile singurătăţii. Aici este însă toată chestia: să nu fie o solitudine din aia clasică, cu urlat la lună. Nu, sihăstria trebuie să se agaţe de o speranţă palidă, rar futătoare, dar totuşi împlinitoare sufleteşte, popular numită şi relaţie la distanţă.
Pe scurt, persoana practicantă boleşte şi păzeşte mesengerul cât e ziulica de lungă, aşteptând aiconuri cu pupături de la iubirea dusă pe pustii. Acolo, pe net, se nutresc speranţe, se deapănă amintiri (atâtea câte sunt) şi se fac planuri pentru un viitor nebulos. El nu poate acuma că e scump trenul, ea e reţinută la şcoală sau la muncă. Dar va veni vremea când se vor regăsi şi atunci… Însă până la momentul contactului nemijlocit, trebuie şi simţurile alea potolite cu ceva. Urmează deci infinite convorbiri telefonice cu gemete şi mormăituri. Ca variantă, când expiră şi cartela, se pot trimite poziţiile sexuale prin poştă, aşa cum îşi trimit pensionarii mutările la şah. Iar într-o bună zi, cu siguranţă (sau mai degrabă nu) ei se vor regăsi şi vor trăi împreună undeva. Important e să se menţină aprinsă flama, să se încarce sufletul şi puţa de nădejde. Căci, nu-i aşa, cu răbdare şi multă masturbare se trece şi marea.
Foto: Frorence 15, Helmuth Newton, art.dada.it
