Înapoi

N-am înţeles niciodată cum ar putea un om să privească senin în urmă. Am lăsat mereu iubitele duse acolo unde sunt – în lumea umbrelor. Nu sunt mag. Nu vorbesc cu morţii. Căci ce ar putea fi o fostă decât doar o umbră vorbitoare? Nu ar putea decât să mă bântuie, să mă stoarcă de amintiri. Iar amintirile mă omoară încă o dată, din nou, mereu.

Am ratat. Dar am preferat să ratez singur decât în doi. Nu ştiu ce a fost de fiecare dată. Nerăbdarea noastră, defectele lor, poate maniile mele. Sigur obsesia perfecţiunii. Poate aşa se explică tot. În fiecare întâlnit e ceva din ideal şi totuşi, ceva lipseşte. Pe care îl are altcineva, dar căruia îi mai lipseşte un pic. Iar cercul nu se închide niciodată. Sau nu deocamdată. Aşadar, nu mă mai întrebaţi de foste iubiri. Nu-mi povestiţi unde se află, ce au mai făcut. Încerc să cred că nu mai sunt, că n-au fost niciodată. Deşi sunt mereu în mine.

Foto: topnews.in

 

Leave a Reply

Name

Mail (will not be published)

Website