Păduchele Liric
(Ca să nu creadă lumea că mă ocup numai cu prostii, mi-am adus aminte de un text serios. Unul inspirat din fabuloasa lume a scriitorilor de provincie. Cu ăsta am câştigat, ceva vreme în urmă, un premiu literar şi fabuloasa sumă de 2 milioane de lei. Nu e chiar Herder, dar mi-am luat din el un pulovăr galben. Asta, până când însăşi gloria îmi va ţine de cald)
“Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse:
Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă,
Trupul făcându-le hrană la câini şi la feluri de păsări…”
Hotărât lucru, istoria poeziei putea să se oprească la prima sa operă. Grecul acesta orb a spus tot. Tot ce se putea gândi ca forţă de expresie, ca metaforă şocantă ori supremă muzicalitate a versului, era acolo. Prin Iliada, limbajul poetic îşi este suficient, nici nu mai trebuie reinventat, e clasic şi modern deopotrivă, într-o ipostază ce stă sub semnul fabulosului.Cât de greu se mai poate scrie ceva care să nu fie o inutilă adăugire la supremul Homer! Şi totuşi sunt unii care au făcut-o… Puţini mari, enorm de mulţi rataţi. Cei mari sunt ştiuţi, imitaţi, veneraţi, făcuţi nemuritori de propriul lor geniu. Ceilalţi însă… Mai exotic şi mai complex chiar decât geniul, poetul ratat e fascinant. Cât orgoliu prost, câtă închipuire în râma aceasta visătoare! Ce siluire de cuvinte, ce avort mintal, câtă frenetică masturbare! Da, imensul lui noroc e că hârtia suportă tot. Cuminte şi albă, stă acolo şi aşteaptă să fie strivită sub rime. Ce dramă dacă ar avea conştiinţă!
Poetul mic e un neînţeles. Prea mare pentru o lume aşa neînsemnată, născut mereu într-o epocă nepotrivită, este victima unei umanităţi oarbe. Dacă ar şti ceilalţi cu cine sunt contemporani, dacă ar realiza absconsele lui tâlcuri, numai dacă s-ar trezi şi ar înţelege colosalul său talent… Dar nu, contemporanii sunt prea mărunţi pentru a pricepe norocul peste care au dat. În loc să-l preţuiască, să-l preacinstească, să-l adore chiar pe acest iscusit demiurg, ei dormitează în ignoranţă. Când se vor trezi, va fi prea târziu… Îşi vor muşca mâinile că zeii le-au trimis pe unul de-al lor şi nu s-au învrednicit să-l preţuiască aşa cum se cuvine. Cine ştie când vor mai avea o şansă ca asta? Peste o sută, poate o mie de ani? Ori poate… Da, poetul mic stă sub semnul eternităţii. Geniile recunoscute au avut noroc. N-au fost atât de mari pe cât se spune. El este chiar şi mai mare! N-o spune deschis, căci prostimea ar râde de el. O ştie doar nevasta lui. Numai ea a fost vrednică să vadă altceva-ul, singură ea ştie lângă cine are privilegiul să trăiască.
Poetul mic are energie. Poetul mic se zbate. E amic cu alţi poeţi mici, dar nu chiar prieten. De fapt îi urăşte. Doar el e unic, nu? Îi tolerează înţelegător în augusta lui umbră. Imperator al spiritului, îşi întinde divina sa mână peste aceşti bieţi versificatori. Ar putea să-i strivească dintr-un zvâc de condei, dar îi lasă… Nu merită efortul, energia lui e atât de preţioasă încât ar fi o inconştienţă s-o risipească în amănunte. Poetul mic are o responsabilitate faţă de propria sa excelenţă. Ar priva omenirea de alte şi alte nepreţuite comori dacă s-ar irosi aşa…
Eroul nostru e rău. Autoînchipuit unic, mâncat de negre umori, cu spume la gură, cu sânge în ochi, înjură pe toţi. E prea puţin loc sub soare pentru atâtea talente. Pământul nu-i încape pe toţi. E prieten cu unii şi-i urăşte pe ceilalţi, apoi se schimbă şi scuipă pe foştii amici. Se ceartă şi suferă, se zbate şi oboseşte. I se cuvine totul şi i se dă prea puţin, arta sa e atacată nedrept. Doar a adus generos lumina peste o lume în beznă… Ce lume! Ce timpuri! Dar nu-i nimic, posteritatea îi va fi recunoscătoare. Odată şi-odată adevărul va ieşi la iveală ca diamantul din noroi, căci diamant e versul său…
Poetul mic nu vrea nemurirea numai în cele ale spiritului. Cetatea ar trebui să profite de incredibila lui viziune, de neţărmurita sa înzestrare. Ar trebui să fie întrebat, să i se ceară sfaturi. În fond, el poate fi şi filosof. N-a spus oare chiar Platon că filosofii ar trebui să conducă? E drept că tot el voia să alunge poeţii din cetate, dar ce mai contează? Asta a fost o rătăcire, lui i se poate ierta.
“Astfel i-a zis, iar pe el îl acoperă norul durerii,
Neagră cenuşă înpumnă şi-o-mprăştie-n capu-i sluţindu-şi
Mândrul obraz şi se umple de ea strălucita lui haină,
Însuşi în pulbere apoi, cât este de mare, se-ntinde,
Părul şi-l smulge nebun cu mâinile schimonosindu-l.”
Da bătrâne Homer, tragic poet al zorilor lumii, prin gândul tău, lumea nu a mai fost la fel. Dacă totul s-ar fi sfârşit la începutul tău…
Foto: main.nc.us
