La Piscine

Undeva pe Riviera, Delon, Romy Schneider şi Jane Birkin îşi joacă vieţile în jurul unei piscine şi a frustrărilor lor. Totul, prin mâna faimosului Jacques Derray…

Când te-ai săturat de realitate, poţi plonja în lumea aia a lor ireal de cool. Un film extrem de sensual şi ciudat, despre atracţie, nesiguranţă, căutări şi ieşiri la liman. Chiar dacă prin crimă. Asta într-o distribuţie stelară, aflată în culmea strălucirii ei. Şi poate tocmai de aceea, singurul reproş găsit pe IMDB era legat de un presupus “exces de glamour”…

Ron “The Porn” Jeremy

Nu e tocmai cel mai frumos nene din univers, dar are 9 inci jumate în pantaloni. 1700 de pelicule stau mărturie despre potenţa şi măiestria acestui destoinic vulvar. Desigur, anii au trecut şi peste cucul lui, slăbind ritmul filmărilor. După 3 decenii de cariceală, mai face numai două pe săptămână. Îndeajuns cât să întreţină legenda şi să să dea faimoasa replică reporterilor: “Hello Ron, ce faci în barul ăsta?/ Eu sunt bine, mulţumesc, beau un pahar. Dar p… mea e afară. Îmi parchează maşina”.

Lemmy

Supremul motherfucker. Dedicat cu fanatism misiunii sale pe pământ: s-o tragă pe rock şi să fută. Cunoscătorii ştiu că el ne va judeca pe lumea de apoi. O jumătate de secol s-a rupt în droguri, alcool şi curve ca nimeni altul din branşă. La 63 de ani, i-a lăsat interzişi pe toţi doctorii- e sănătos tun. Gurile rele spun că dacă s-ar lăsa de Jack şi vulvă, ar crăpa instant de plictiseală. Artistic, bossul Motorhead e un poet. Unul mai special, care tună din bass şi zice duios: “The women stich the shrouds/ Children murder all the world, If only you believe/ Then only you will die”.

Lemmy nu e însă o brută insensibilă. E adevărat, îţi spune deschis: “If you squeeze my lizard/ I’ll put my snake on you/ I’m a romantic adventure/ And I’m a reptile too”, dar odată a scos şi o baladă. Cânta despre rănile sale sufleteşti, despre trădare. Clipul l-a filmat într-un bordel. Şi poate tocmai de asta, cultura populară a transpus în gag proporţiile mitului său: “Cine ar învinge într-o luptă de wrestling între Lemmy şi God? Ar câştiga God? Wrong. Ar câştiga Lemmy? Wrong again. Lemmy e Dumnezeu”.

Le Samourai

An: 1967
Color
Regia: Jean-Pierre Melville
Star: DelonPentru 105 minute mi-am dorit să fi fost killer. Ca El. Delon, umbra solitară, iradiază o fascinaţie rece, sumbră. La fel ca orice îl înconjoară. Decorul, hainele, gesturile, toate au un stil nebun, în care însăşi crima capătă o aparenţă estetică, firească.
Totul începe dement, Melvillian, în stilul magului filmelor noir, minimaliste. Într-o tăcere interminabilă, camera stă încremenită pe un decor aproape gol. În mijloc-canarul prins în singurătatea coliviei. Alături, ghicit doar după fumul de ţigară, e stăpânul lui. Samuraiul se pregăteşte să ucidă.
Alain (e unul dintre prietenii mei) face aici poate rolul carierei. Forţa proiectată de el te lasă perplex prin bizarul tehnicii folosite. Contrar filmelor hollywoodiene, personajul îşi contrage mijloacele de expresie, esenţializând totul. Figura imobilă îi tresare în doar două ocazii: la ivirea unei femei şi când e aproape să rateze fuga. În rest, privirea lui parcă lasă un vid în tine. Îi simţi visceral dezumanizarea, de parcă ar fi gata oricând să-ţi smulgă intestinele cu un singur gest. Dar asta, doar dacă ar fi plătit…

Scene cult: începutul, privirea aruncată martorului după crimă, scena identificării de la poliţie.