Generaţii

Aveam eu o teorie mai demult. Era sinistră, dar văd că se adevereşte. Ziceam că trebuie să se cureţe toate generaţiile trecute de 50 ca să se mişte ceva în ţara asta. Până atunci însă, tot ele conduc, ratează şi ne afundă în obsesiile lor. Părinţii încă mai regretă concediile moca, repartiţiile de la stat şi mizeriile alea de apartamente. Se bat în piept că au făcut fabricile. Cu mâinile lor. Nu mai contează că tot sistemul ăla, toate făbricuţele lor însemnau de fapt un gigantic faliment. Că au distrus viitorul crezând că-l construiesc.

Bătrânii încă se mai frământă cu trecutul. Pe undeva e de înţeles. E vorba de viaţa, de tinereţea lor. Şi totuşi, cât de patetic e totul… Încă nu ştiu câţi au turnat, câţi au crezut în sistem. În acelaşi timp, cei dovediţi ca jeguri sunt trecuţi liniştit cu vederea. Formează opinii şi fac miliarde.

Părinţii noştri sunt nişte terminaţi. E adevărul trist. Nu e neapărat că noi suntem mai buni. Îi moştenim, doar nu ne tragem din teutoni. Avem aceeaşi toleranţă la jegul moral. Dacă ar veni mâine ruşii, nu-s sigur că s-ar mai găsi 1000 de oameni s-o tragă pe rezistenţă în munţi. Şi totuşi, nu-mi pot reprima voma. Orice reproş se izbeşte de un zid de riduri şi încăpăţânare: “Eh, nu ştiţi voi cum era atunci…”. Apoi dau din cap a neîncredere şi îşi rumegă tăcuţi amintirile. Iar când nu-şi mai suportă trecutul, îl dezgroapă. Care e tot acolo unde l-au lăsat ciuruit.

Foto: bozau.ro

Bummer

Nu-s bun la relaţii. Mi s-a spus de o mie de ori. Recunosc. Nu-mi pare rău, nu mă bucur. Aşa am dat buzna în lume, aşa sunt construit. N-am răbdare, nu uit, nu iert. Las spe alţii s-o tragă pe relaţii. Nu par neapărat mai fericiţi (deşi mănâncă căcat că da). Accept lucrurile aşa cum sunt. De cele mai multe ori, încerc să ţin lucrurile neutre. Fără ambalări, fără promisiuni aiurea. Oricum nu suport despărţirile. Sunt nişte decese repetate. Iar cu persoane sucombate nu pot rămâne amic. Dacă mă calcă totuşi sentimentul pe cord, anunţ eu individa. Nu are rost să mă fută la cap zilnic. E contraproductiv. Cum am însă un suflet de poet, închin doritoarelor de combinaţii stabile un mic cântecel de amor. Aşadar, tuturor celor car văd în mine un om mai bun:

“You’re looking for the one who fucked your mom
It’s not me
It’s not me

You’re looking for the one who made you cry
That’s not me
It’s not me

I know life’s a bummer baby
But that’s got precious little to do with me

If you wanna spank your demons and make ‘em pay
Then baby I’m your man of the hour”…

Monster Magnet - Bummer

Foto: lackcolor.com

Descompunere

Dune şi cămile. Pe urmă, femei şi oaze. Tavanul îmi arată fantasme cu personaje descompuse. Oricine şi-ar putea aprinde ţigara de mine. Ar lipi-o de piele şi ar arde dintr-o dată până la filtru.

Din moment ce eman sare şi la duş, nimic nu mai are rost. Prelungesc agonia de lene să nu urc pe bloc. Dacă sar de la 2, nu m-aş alege decât cu un scaun cu rotile. Nu face.

Prin faţa ochilor se perindă figuri şi ratări. Într-o lume de tâmpiţi, ar fi trebuit să fiu bogat. Să mă tăvălesc cu fetele de la Folies Bergere într-un conac pe Loara. Poate că ar fi trebuit totuşi să iubesc mai mult…

Acuma chiar ar trebui să mă iau la palme. Delirez.

Mă târâi să sorb ceva ud dar renunţ. Îmi pare că şi frigiderul dă căldură. Închid ochii încercând să ignor realitatea. Mă visez la pol, făcât sex cu o morsă. Colţii ăia parcă sunt construiţi pentru un b. job. Ah, ce bine trebuie să fie acum pe o banchiză…

Scăpare însă nu e. Sunt între 4 pereţi siniştri, sperând la o damă în chiloţi cu freon. Ar fi singurul caz în care i-aş refuza dezechiparea. Ne-ar găsi dimineaţa îmbrăţişaţi, făcând planuri de viitor.

Aşadar, până pe bloc e departe. Şi totuşi, cât e kila de Furadan? Parcă mai aveam ceva în portofel. M-aş trânti la pământ, grăbit să vină doar un bou cu pronunţarea decesului: “S-a săvârşit. E la cele sfinte”. Nu las în urmă carieră, familie, fani. Ah, deja nu mă mai simt frumos.

Foto: Flickr.com

Uitare

Suntem fabuloși. Ca nimeni alții. Trecem peste epoci și bezne istorice fără cea mai mică jenă. Contează prezentul și ce va fi. Trecutul a dispărut, ca și oamenii lui. De fapt, nu chiar a dispărut. S-a transformat scârbos într-o normalitate acceptată tacit. Mlaștina asta puturoasă e tulburată rar. De dosare nu se mai interesează nimeni. Cine pe câți a turnat, care a ajuns la Canal sau n-a mai ajuns niciodată acasă. Killerii stau în vile, victimele, în pământ sau la azil.

În rest, din când în când, ca să umple programul, la teve rulează filmele dinainte. Caramitru urmărea rezistența din munți pentru binele patriei. Amza Pellea era marele ilegalist cu bască. Beligan, secretar înțelept de partid. George Constantin, securistul prietenos al cetățenilor. Bineînțeles, peste toți, ca model absolut al omului socialist, Sergiu. Dădea aragaze la muncitori pe șantiere, grăbea producția, îndemna tinerii să se tundă. Marii artiști ai patriei au mâncat rahat cât puteau căra la gură. Au nădușit din greu spetindu-se să prostească masele cu propaganda regimului. Încercau să convingă poporul prin talentul lor că totul era bine și frumos la noi. Partidul se ocupa de toate și ne păzea de străinii răi.

Din păcate, scuza cu obligația nu ține. Rebengiuc s-a ținut deoparte de mizerie și n-a pățit nimic. N-a murit de foame și a rămas un star în teatru. A făcut jucat doar un Mihai Viteazu patriotard pe care îl regretă cu fiecare ocazie. Problema e că numai el se gândește la asta-să regrete. În rest, nimeni nu cârâie nimic. Nicio părere de rău, nicio remușcare pentru susținerea infectă a regimului. Marii actori , atâția câți mau mai rămas, pășesc demni prin viață, așteptând să fie aclamați de tinerele generații. Și totuși, uneori, adevărul se întrezărește în reacții nervoase, în porniri aparent inexplicabile. Când 4,3,2 a făcut valuri la Cannes, Nicolaescu a comentat sarcastic evenimentul. La început, am bănuit că-i doar o gelozie artistică. Abia pe urmă am revăzut “Viraj periculos”. Sergiu era milițian la circulație și hăituia un medic bănuit de avorturi. Evident, infractorul a fost prins și tras la răspundere. Acum, nicio problemă de obraz pentru nimeni însă. Nici pentru Sergiu, nici pentru alții. În România, nu se plătesc polițe morale. La noi, istoria e spălată riguros cu uitare. Și așa, ignorând mereu rahatul din noi, ne pregătim încrezători de viitor.

Muie la Morţi

Leucemie, cancer, suicid cumva? Cool. Bestial. Marfă. Ce tare că mai mor oameni, că se chinuie, că se descompun sub ochii lui. Durerea pură, disperarea, agonia îl hrănesc şi-l excită. Sunt motive de vomat cuvinte, de supurat glumiţe, de eliberare a complexelor. Un limbric nefericit muieşte vii şi morţi laolaltă din simplul considerent că poate, că netul îi permite. Gagul gros despre bolile terminale are publicul său. Oligofrenul este aplaudat frenetic de zeci de fani stârniţi de atitudine. Căci atitudinea e totul. Să râdem de morţi, să futem ciocane în pizdă la femei! Ah, ce macho, ce ţeavă sună. Trepanaţii au în sfârşit un idol, un izvor hrănitor de rahat.

Vă întrebaţi cum arată oare acest balaur fioros. Vreun fizic de Ricky Martin? Un trupuşor de Adonis autohton ţinut cu lăptişor de matcă? . Rahat. Dacă treceţi prin Bucureşti şi vă împiedicaţi în faţa unei crâşme băloase de un păduche cât un lung de pulă, nu striviţi personajul. El e marele, inegalabilul Pitici Gratis.

Foto: Ffffound.com

Scurt Îndreptar de Prostituţie

Sunt curve şi curve. De stradă şi de birou. Cu chiloţi roşii şi cămaşă apretată. La limită, cu toţii o sugem pe undeva, încercând să supravieţuim într-o lume în care felaţia se prestează purtătorilor de bani. Ne vindem braţele şi creierul la numeroşi şefi, sisteme sau învârtitori de mălai, târâindu-ne exsitenţa cu speranţa unor zile mai bune.

Oamenii liberi, cu adevărat liberi, sunt marii norocoşi. A nu depinde de nimeni e o  chestie rară. De obicei, sclăvăgim pentru nişte boi scârboşi, încercând să facem frumos pentru 3 lei în plus. Există însă şi aici o urmă de moralitate, un colac al conştiinţei care, scăpat din jurul gâtului, duce la scufundarea deplină în rahat. Iar salvarea asta e dată de standardele pe care ţi le impui. Trebuie să stabileşti singur cât şi cui o sugi. Iar dacă tot faci asta, e decent să o şi recunoşti. Mă seacă deplin felatorii care îşi găsesc mereu justificări etice. Inşii care pretind că stăpânii lor nu-s aşa de şmenari cum crede lumea, că nu ciordesc, că nu-s nişte brute ordinare.

Am cunoscut odată o persoană care slugărea la unul dintre cei mai ordinari gangsteri din România. Era vorba de un mafiot notoriu a cărui mizerie era dincolo de orice dubiu. Şi totuşi, atât de mult se obişnuise persoana să-l servească, încât începuse să-şi iubească sincer stăpânul. Potlogăriile ăluia nu i se mai păreau monstruoase, anchetele presei îi deveniseră doar nişte cârteli invidioase. Dosarele de fost securist erau făcături. Buzunarele din care îi curgea şi lui bunăstarea i se păreau curate ca lacrima. Vă gândiţi poate că a venit un moment al adevărului, vreoo întâlnire cu o justiţie dură şi reparatorie, o trezire la realitate. Nu, nu a venit. Amândoi, şi gangsterul şi sugătorul lui, sunt foarte bine şi prosperă în continuare.

Acum câţiva ani, un caz neobişnuit de prostituţie a răvăşit Mexicul. O curvă a fost arestată când, după mai multe slobozeli servite unor clienţi, a secţionat cu dinţii obiectul ultimului poftitor. Spre stupefacţia poterei, femeia şi-a mărturisit şi motivul mutilării: nefericitul puţea infernal sub poncho…

Aş fi vrut să-mi văd şi eu personajul sătul de duhoarea felatului pe bani negri. Mi-aş fi dorit să-l ştiu suipând a greaţă atunci când damful ar fi devenit prea greu. Insul are însă gura rezistentă. Şi un psihic de fier, de nimic tulburat. Doar că mie mi se pare mereu când îl întâlnesc că n-are cămăşile curate. Îmi face mereu impresia că, precum o curvă incompetentă, a mai scăpat ceva din colţul gurii. Şi i s-a prelins.

Foto: Ffffound.com

Sporturi

Omul normal se uită la sporturi. Cu aruncări, cu şuturi, sărituri şi trânte. Se zice că e consumarea simbolică a violenţei naturale a speciei. Adică mergem la stadion ca să nu ne mai dăm în cap ca în Evul Mediu.  Iar asta nu ţine cont de educaţie, ani ori stare socială. Poate numai de identitate sexuală. Nu-mi închipui un hermafrodit neconsolat când a furat-o Doroftei de la Gatti.

Sportul spune totuşi ceva despre o persoană anume. Dacă un ins ţine cu Rapidul sau pierde nopţile ca să se excite la ciomăgeala Local Kombat, e un mârlete răpănos. Dacă rage că-i ultras sud sau câine până la moarte, e doar o oaie din turma Borcea-Becali. Şi mai dubioşi sunt ăia care o ard cu tenisul. Zac cu ochii în plasme cu zilele la Wimbledon dar n-ar ieşi nici pentru o mie de parai din casă să dea un rever la un teren adevărat (pe ăştia mereu îi bănuiesc că se stârnesc când îşi schimbă Rafa tricoul).

Ce se întâmplă însă cu sporturile adevărate e un mare mister. Nu vezi nicăieri un şcolar cu fular Springboks, vreun puşti cu tricoul lui Chabal. Să-i simţi că apreciază un sport izvorât din viaţă. Unul în care trebuie să fii cât muntele şi să calci faţa altuia numai elegant, în grămadă. Ne îndreptăm aşadar spre un viitor împărţit între perspectiva galeriei de gorile şi emascularea turneelor cu Polihroniade. Semnele se arată deja. Cică în America face ravagii deosebite golful. Lumea dă buzna la magazine să-şi cumpere băşti şi pantaloni roz ca idolii cu tolbă. Nişte trişti între două vârste care se chinuie să o bage din multe încercări într-o gaură. Aşadar, dacă aveţi nepoţi mici, mai bine lăsaţi-i să se uite la Moartea din Carpaţi. Altfel, dacă dau şi ei în boala croselor, riscă să bage Viagra încă dinainte de bac.

Foto: yallowmancandles.files.wordpress.com

000

Bond nu mai e ce-a fost. S-au dus zilele când ardea Connery spioance la buci şi pe urmă le arunca din tren. Acuma rulează chestii siropoease cu agenţi de tot rahatul. Au pus un malac depresiv care e aburit de toate puţele romantice. Ca să fie de râsul curcilor, MI5 şi cu CIA îşi descoperă acuma agenţii prostiţi şi în viaţa reală. După ani de zile de chin, s-au prins şi ei că-s spionaţi de cineva. Spre stupoarea lor, chiar de la Moscova. Senzaţional, ce surpriză extraodinară! Cine şi-ar fi închipuit oare că prietenii din răsărit încă mai trag cu ochiul şi timpanul?

Ca să fie cacaoa şi mai puturoasă, o membră a reţelei e coborâtă ca din distribuţia filmului. 28 de ani, roşcată, ochi verzi, corp ireproşabil, IQ 162, tată KGB-ist, puternic accent rusesc, expertă în tranzacţii financiare şi frecţii cu politicieni în aşternut. Aşadar, doh! Nimeni n-a bănuit însă nimic. Nici când tantea ciordea informaţii de la oficiali, nici când le trimitea acasă de pe situri restricţionate. Abia după o eternitate s-au prins şi ăia că fata nu futea moşnegi din pasiune ci  ca să-i treacă pe cartea de muncă.

După o carieră consistentă, pagubele aduse sistemului nu sunt încă pe deplin cunoscute. Abia acuma umblă şi agenţii să vadă cine şi cât a croncănit între cracii bagaboantei. După asemenea performanţe contrainformative, putem fi siguri că şi occidentul pregăteşte un spion beton. Unul care să afle tot, care să-i zică reginei şi cât poartă Putin la chiloţi. N-ar fi însă de mirare ca totul să se petreacă doar ca în bancul ăla prost de pe vremuri:

” Infiltrează americanii un spion în Soviete. E prins în prima zi. Infiltrează al doilea spion. Prins tot în prima zi. Infiltrează al treilea spion. Săltat de la aeroport. Sună americanii la Moscova:

-Nu vă căcaţi pe voi, spuneţi-ne şi nouă cum vădaţi seama.

-Păi poate vă hotărâţi şi voi să trimiteţi un alb.”

Foto: 4.bp.blogspot.com

Să stăm drepţi în viaţă

Că Adi Mutu e un distrus, asta a ajuns probabil s-o admită până şi mă-sa. Chestia nu mai face rating nici cât o secetă în Bărăgan. Teveurile au epuizat subiectul şi au lăsat briliantul să zacă în hazna. Evident, mai sunt încă 2 boi care încă mai cred că s-ar putea maturiza. Într-adevăr, pe la vreo 65, când s-ar lăsa de curve şi alcool, ar aduce un plus de  valoare la naţională. Până atunci însă, îşi urcă familia pe-o biclă şi fuge de creditori.

Ce mă deranjează sunt însă inchizitorii de ocazie. Ziarişti mai sparţi ca spartul ăsta se apucă de incriminări greţoase. Evident că uită când îl lingeau în cur, îi tăinuiau istericalele din cantonamente şi îi apărau curul când băgase botul în făină. Acum deplâng soarta starului. Se întreabă cum s-a ajuns aici. Pe lângă ei, iaca însă şi boşorogul roşu. Slăbit o secundă de familiile revoluţionarilor, boaita asta şi-a găsit timp să croncăne moral: “Mutu are carenţe de educaţie”. Senzaţional! Extraordinar! Ce profund şi înţelept! Îşi aminteşte cum sistemul forma caractere în anii ‘70. Nu lăsa talentele să se rosească. Le ghida părinteşte către formarea umană şi profesională.

Într-un fel, idioţii ăştia doi reflectă din plin ceea ce se întâmplă în minunata noastră ţară. Trecutul şi prezentul se înfruntă într-un aparent, repet, aparent, conflict de generaţii. Căci, în realitate, diferenţele nu sunt atât de mari.

Ce a făcut Mutu până la urmă? S-a bătut cu chelneri prin baruri? Slab, foarte slab. Putea să-şi nenorocească pumnul. Tataie a chemat vreo 15.ooo de mineri să rupă gurile la studenţi cu ranga. A trăit mingicarul în lux şi durere de cur? Măcar a făcut-o pe banii lui. Hodorogul a supt toată viaţa vile, limuzine şi avioane la protocol. A chefuit ăla mai mult decât era cazul? Iliescu cerea insistent partidului să strivească balurile deviante ale tineretului în anii ‘50. A ajuns Mutu dator vândut? Păi hoitul ăsta ambulant a băgat în faliment o ţară întreagă cu socialismul lui împuţit. Aşadar, oricum am lua-o, nivelul moral-patriotic al indivizilor e la fel de căcăniu. Personal, cred totuşi că departajarea ratării s-ar putea face tot la femei. Iar aici, învingătorul devine cât se poate de clar. Ma precis, pe cine credeţi că ar fi mai degradant s-o vedeţi goală: pe Laura Andreşan sau pe doamna Nina?

Foto: pozata.ro

Omerta

Stones e la un pas de colaps. Contrar aşteptărilor, trupa nu e ruptă de reumatism sau artrită, ci de o gură bogată. Keith Richards s-a apucat să-şi depene memoriile şi înşiră generos toate porcăriile comise de Jagger la viaţa lui. Zice tot de curve, droguri, infidelităţi. Şi nu-s secrete de doi lei. Lumea o să afle în amănunt cum le-a tras-o ăla lui Angelina sau Carla Bruni. Aşadar, un cuc sexagenar ar putea dărâma familii de şefi de stat şi de staruri la Hollywood. Acuma, dacă o să se cufurească Mick sau o să-l buşească râsul, rămâne de văzut. Sper să-şi admită trecutul, mulţumit că fostele lui truditoare s-au măritat bine.

Dincolo de asta, cert este că nu e bine pentru nimeni să ştie prea multe chestii despre amici. Chiar dacă ăia nu cântă pe Copacabana cu plaja închisă, e mai înţelept să te afunzi în ignoranţă. Nu mă refer aici la chestii comune, gen facultate, familie şi alte lucruri benigne. Beţiile şi curvele, oricând ar fi ele localizate în timp (cu cât îs mai recente, cu atât mai rău) sunt dinamită curată. Dacă ieşi cu damele oficiale ale ălora la un pahar, trebuie să fii mereu vigilent: să nu zici când aţi fost în expediţii palmate, când se hlizea dubios la telefon, când nu era de găsit cu orele în oraş. Experienţa spune că, în cazul imposibilităţii rectitudinii morale,  tăinuirea adevărurilor tulburi e mama relaţiilor de succes. Lucru practicat de altfel foarte bine şi de respectivele dame între ele. Drept urmare, pe lângă faptul că nu o să las vreodată vreo mărturie scrisă, oricât de pilit aş fi la un chef, n-o să fac niciodată imprudenţa să întreb cu voce tare: “Ce făceai bă bagabontule sâmbătă pe căldurile alea? Ţi-am văzut maşina cotită la mama dracului”. Atmosfera va fi astfel ferită de încruntări, dubii ori lămuriri vinovate. În plus, e sigur că toată lumea va rămâne deplin fericită: cuplul, amicul şi mai ales mama dracului.

Foto: newyorker.com

La la laaa, la la l…….aaa. Scuze, a sărit discul

Chinul a luat sfârşit. Agonizanta aşteptare are acum mângâierea izbăvitoare. După 4 ani de sfâşietoare secetă, pustiul nostru spiritual ne este domolit cu un nou album. Vă vine sau nu să credeţi, Cristina Spătar revine! Muritorii de rând se vor adăpa muzical de la un nou album, expresie a maturităţii biologice şi artistice a divei. De ce a durat atât de mult, numai zeii ştiu. Sau revistele de scandal. Destinul bicisnic a obligat-o să schimbe milionarii, să găsească un soţ-pungă, să scape de foame. Apoi a născut, să-şi satisfacă maternitatea şi perspectivele la partaj. Ce dacă netul e încă plin de poze-gunoi cu cărnurile ei răvăşite vulgar? Ce mai contează că foştii ei golani sugerau că ea e golancă. O voce de aur nu iese din cur. Trilurile suave transcend grohotişurile vieţii de bar. Din nefericire, nu putem ilustra noua sa creaţie cu vreun clip live. Doamna n-a riscat niciodată să-şi înnoade laringele. Drept urmare, în greaţa playbackului, am dat o căutare pe net după o altă prestatoare muzicală similară măcar la culoarea părului. Am dat de doamna Tina, tot la momentul revenirilor, pe la 70 de ani fără câteva luni.  Chiar, mă gândesc că ar fi păcat să nu facă divele astea un duet cândva. Sunt însă în dubiu că băbuţa ar face faţă provocării. Spătar e totuşi cineva…

Foto: 8p.ro

Nirvanal

Minunea a ţinut 7 ani. Atât le-a fost dat muritorilor s-o vadă. După binecuvântate apariţii pe dvd-uri şi net, putem mărturisi cu mâna pe inimă că ne-a făcut nişte oameni mai buni. Şi deşi lumea spera ca bucile ei să cutreiere tărâmul imaginaţiei noastre măcar pentru încă două decenii, o tragedie s-a produs: a învins iubirea. Sandra Romain, regina universală a triple A (nu pot exemplifica video că-mi banează aştia saitul), se retrage din dragoste. Cică turnirurile sexuale din America nu mai pot continua fiindcă o ţin departe de soţ. Sufletul ei e pustiit de tristeţe. În toiul gangbangurilor ea nu stă cu mintea la grămada aia de domni negri de pe dânsa, ci la situaţia matrimonială. Motiv pentru care îşi pune şiragul de bile în cui şi vine acasă, la Timişoara, să-i facă sarmale la gospodar. Mai mult, grave remuşcări şi frământări morale au împins-o, se pare, în braţele pocăiţilor.

Nu pot exprima aici în cuvinte durerea şi deznădejdea produsă. Să fie oare acesta sfârşitul a tot? Învinge oare misticismul trupul? Plăcerile cărnii închină steagul în faţa ascetismului de cult? Din fericire, se pare că nu. Universul porno are legi imuabile, păstrează echilibre ascentrale netulburate chiar de rătăcirile unor mituri căzute. Chiar în aceste zile, presa internaţională este scandalizată de cazul unui călugăr voaiorist. Budistul chema diverse proaste la el, la chilie să le facă băi sfinţite. Şi cum îşi dădeau gâştele gogoşarii jos, preasfinţitul le şi trântea nişte jpg-uri cu telefonul, ca să bucure cu mms-uri colegii de breaslă. Aşadar, există totuşi speranţă. Corporalitatea a fost repusă în drepturi iar lumea este încă departe de obscurantism.

Întâmplarea aceasta este însă o pildă pentru noi, cei scufundaţi definitiv în materialitate. Dacă găsesc vreouna cu trecut zdrenţuros animată de  mofturi spiritual-habotnice, îmi trag chelie, maieu portocaliu şi o chem la băi aghezmuite. Poate să aducă şi alte enoriaşe dornice să scape de dukkha, că am cabina mare la duş. Totul e să nu facă aburi toantele. Nu de alta, dar unealta de sfinţit nu duce decât 1,3 pixeli.

Arrivederci

Ador momentele în care cretinismul se plătește. Boul care e strivit de propria-i prostie îmi dă speranța dreptății pe lume. Bucuria e însă umbrită în cazurile în care hazardul mi-a rezervat nefericirea de a naviga pe aceeași corabie a nebunilor. Așa trăiesc de ceva timp tot mai acut groaza că sunt împresurat de oligofreni. Concetățenii mei parcă sunt cu toți,i până la unul, bătuți în cap. De sus până jos, toată țara asta e populată de campioni ai inconștienței.

Gradele nebuniei sunt totuși diferite. Unii ignoră pur și simplu realitatea. Sunt genul de oameni care nu țin televizor în casă și trăiesc numai ca să descarce filme de pe net. Catastrofele nu există pentru ei fiindcă ele nu dau buzz pe messenger. Există apoi ăia care sunt preocupați de vinovați. Care vinovați sunt mereu alții decât ei. Americanii cu schemele lor financiare, companiile de rating,  partidele, chelul, cu toții au greșit. Victimizarea devine un pansament salvator în fața realității. Faptul că și ei au trăit mereu pe datorie, că au făcut mereu presiuni să le crească lefurile, că s-ar fi opus oricăror măsuri de stopare a delirului nu mai contează. În fine, sunt cei care se opun tratamentului. Li se spune că au un picior cangrenat și că trebuie tăiat. Se opun din răsputeri oricărui remediu și se bucură că mai scapă 5 minute de bisturiu. Nu contează că boala se extinde, că urmează colapsul. Ei cred că cineva îi va salva cu necesitate, că e imposibil ca șandramaua să cadă. Cu toții, incredibil pentru mine, îmi sunt vecini, colegi, prieteni.

Iată însă că a venit și nota de plată. În sfârșit. O așteptam demult. Mi-o închipuiam încă mai dură. Mă așteptam să văd cozi, cu oameni ținând farfurii goale pe stradă, aștreptând să primească supă la cazan din milă. Încă nu e târziu. Românii performează în ratare, așa că nu e nimic pierdut. Patria e în vrie și fundul hăului se apropie repede. Iar soluțiile de salvare, din ce în ce mai mult, par doar cele personale. Așadar, până la urmă, se pare că voi fi nevoit să fac ceea ce trebuia să fac demult: să-mi reneg originile Îmi fac o bocceluță cu 3 cămăși și o iau ușor, ușor, de disperare, spre Cizmă. Mă bag sclav la o pizzerie sau dau cu vâsla la Veneția.O să uit graiul strămoșesc și-o să vorbesc numai limba lui Dante. Iar dacă vreun compatriot o să recunoască accentul și-o să pună întrebări aiurea, o să-i răspund scurt, printre dinți: mai dute-n mă-ta de țigan acasă.

Foto: Treakearth.com

Patria e în vrie și

Arta Moare

Moare o laie, dar aşa mănâncă rahat toţi distruşii care o ard boem. Cât îs tineri, îi doare în 14. Dacă rod scândura sau învârt pana şi iese ceva mălai, dau buzna la bodegă şi sparg tot. Dar nu beau singuri. Rup mesele cu alţi boemi pentru care închină nesfârşiţi hectolitri de trascău. Şi dă-i chiolhanuri şi dă-i curve, până când o iau la vale cu anii. Moment în care fiecare începe să hohotească. “Ah, societatea e nerecunoscătoare! Cât de mare am fost şi iată, trăiesc dintr-o pensie mizeră! Cum e posibil să cunosc paupertatea eu, imensul, inegalabilul bard”…

Lista rataţilor lirici care bocesc la tv e interminabilă. Mai ales acuma, când îs arşi la pensii şi drepturi de autor. “Ce crimă, e o oroare!”. De ce lula mea e crimă şi oroare, n-am idee. Cu ce e mai tare un artist decât un chirug care-ţi croşetează pe creier e greu de spus. De ce toţi ar trebui să plătească impozite normale în afară de el, nu se ştie. Nu contează că Depardieu sau Hopkins marcă regulat banul la fisc. Aici ar trebui să fie altfel. Maeştrii noştri sunt mai maeştri decât ai lor.

Ultimul pe listă, cum altfel, Adrian Păunescu. Se plânge amarnic că-i bolnav şi-l paşte falimentul. E bătrân şi nu mai face faţă datoriilor. Iar arta, nu-i aşa, moare odată cu el. Ah, ce tragic… Acum vreo 40 de ani însă, nenea ăsta era dumnezeu în România. Făcea tiraje gigantice din poezie şi statul îi plătea serios asta. Mai erau împrumuturile de la Fondul Literar. Sume abominabile, legendare care, aşa cum era tradiţia breslei, se returnau parţial sau deloc. În plus, Cenaclul Flacăra. Spectacole cu mii şi mii de oameni, cu sume groase din bilete. Pe urmă, poetul a fost senator, cu leafă, cabinet, limuzină şi restul. Şi totuşi, insul e falit. N-a pus deoparte un leu şi acu’ e umflat de lacrimi. El a dăruit totul lumii şi umanitatea nu-l iartă de-o factură la lumină. Iar dacă cineva i-ar da azi două milioane de parai moca, fiţi siguri de proza asta scurtă într-un an: “Iar sărac? Da’ unde-i mălaiul maestre?”. “Ah, firimiturile alea? Le-am spart cu o muză la Capşa. I-am scris şi versuri pe buci. Dar nu le mai pot publica. S-a dus la duş proasta”.

Foto: synchronicity24.files.wordpress.com

Friguri

Lumea se poate răsturna într-o noapte. Te trezeşti dimineaţa şi nimic nu mai e la fel. Simona Sensual e doamnă cu acte, ţiganii îl calcă pe Minune şi Diaconescu e umflat cu brăţări de fier. Mă întreb unde se va ajunge. Va face Gina Pistol master în filosofie, îşi va dona Ţiriac mălaiul boschetarilor? Orice e posibil. Chiar şi Becali ar putea deveni dramaturg. Şi asta, pentru că nu s-a inventat încă un teatru atât de absurd. Un singur lucru este însă imuabil în acest univers- colega nebună va purta, până la sfârşitul timpurilor, iarna, vara, vestă, bască, flanea pe gât şi faciba în birou.

Foto: advocacy.britannica.com

Playback

Trăgeau femeile la el ca muştele la să nu mai zicem ce. Poate nu umblau chiar cu poza lui în portofel, dar tot fantazau porno la apariţia gagiului. La bustul gol, cu gemete şi icniri meşteşugite, loverul latin le stârnea porniri nestăvilite. Iată însă că timpul s-a scurs. Miorlăielile alea mai adună doar un pâlc de fane şi prestatorul a ostenit. Cică animala aia de Kurnikova îl rupe cu trânta. E pretenţioasă la tăvăleală şi scoate sufletul din bietul menestrel. Iar insul atât de rău a ajuns, încât recunoaşte public că are posibilităţi mici şi vlăguite.

Unda de dezamăgire şi tristeţe a admiratoarelor e de înţeles. Lumea credea că ăsta face prăpăd printre dame. Când colo, după concerte, bagă viagre şi dă palme la cuc ca să potolească măcar focurile tenismenei. Iar dacă uşa cabinei i-ar fi totuşi dărâmată de adoratoare cu chiloţii pe umăr, nu mai e cazul să se aştepte la acrobaţii erotico-latine. Şi el s-ar gândi tot la trupuri asudate, la mişcări ritmate şi craci în tavan. Doar propunerea ar fi diferită: “Bailamos?”

Foto: adcentered.typepad.com

Dezvăluirea Secolului

Aşadar, asta era! S-au prins. A ieşit la iveală marele secret, adevărul murdar ţinut sub preş de politicienii murdari. Conspiraţioniştii şi toţi confraţii lor boi au acum dovada potlogăriei planetare care se întâmplă: nişte estimări geologice din Afganistan. Explorări preliminare arată că ar fi minereuri de vreun triliard de dolari în pustiurile alea şi imaginaţia cretinilor a luat-o imediat razna. Ahaaaaaaaaaa, i-am prins! Porcii de americani asta vor de fapt. Au inventat un război pentru a pune mâinile lor jegoase pe bogăţia unor năpăstuiţi. Democratizarea e deci o poveste, totul se face penru bani, pentru bogăţie!

Dacă aberaţiile astea ar fi vomate de beţivii crâşmelor sau pensionarii senili aciuaţi prin parcuri, n-ar fi încă nimic. Partea proastă e că apar pe saituri cu pretenţii quality. Aşadar, de 9 ani de zile, America şi restul lumii îşi împing la măcel copiii pentru cupru, fier şi litiu. De asta vin acasă soldaţi fără mâini, fără picioare, fără bucăţi de cap sau direct în saci de plastic. Ca să facă nişte givernanţi sângeroşi puţuri de mină cândva.

Îmi şi închipui cum e pentru un soldat din ăla, american, francez, neamţ, român, sau de ce naţie o fi, să citească porcăriile astea într-un cort, la mama dracului. Stă la 50 de grade cu un laptop pe braţe, nespălat, sufocat de praf, cu miros de rahat de la latrina improvizată în curte. După amiaza, printre lovituri de mortiere şi mine improvizate, va pleca în misiune să ducă făină şi haine unor nenorociţi. Va face deminări cu mâna lui, în loc să lucreze liniştit la un birou sau să-şi fută femeia în Jersey, Lille sau Dortmund, îşi riscă bucile ca handicapaţii de acasă să-şi molfăie hamburgherii fără grija atentatelor la metrou. Numai că handicapaţii ăia de acasă, în loc de hamburgheri, mai mănâncă şi căcat.

Aşadar, 1000 de miliarde în pustiu. Trecem peste faptul că nu le ia Obama ălora litiul cu sacul să-l ducă în America. Trecem peste realitatea că acolo sunt alte zeci de ţări implicate şi, dacă ar fi de ciordit minereuri, n-ar ciordi doar una. Să zicem că americanii n-ar da nimic afganilor, că şi-ar face doar ei mine şi ar suge tot profitul. Aşa cum cred şi oligofrenii conspiraţionişti. Dacă însă tot nu ştiu idioţii cât costă un război, să dea măcar în gura mamii lor o căutare pe Google. Aşa s-ar dumiri că, doar pentru 2010, numai SUA vor cheltui mai mult de un triliard de dolari pe răboiul din Afganistan şi Irak, ajungând la o notă totală de plată, de când au început conflictele, de peste 3,2 triliarde de dolari. La un calcul scurt, scăzând costurile din presupusul venit, rezultă că marii afacerişti americani, ăia veroşi, care sug sângele popoarelor, ar mai veni de acasă cu vreo 2 triliarde şi ceva la biznisul cu minereuri. Ţeavă afacerea… Fără să mai punem la socoteală morţii, răniţii, căminele destrămate şi toate traumele psihice aferente. Şi atunci, înţeleg ce gândeşte soldatul care citeşte ştirea înainte de misiune. Nu şi-ar dori decât să lege un dobitoc din ăla paranoic în spatele unui triple seven, chiar înainte de salvă. Pentru idioţi, reculul face bine la coaie.

Foto: lawanddisorder.org

P

Mă fascinează rataţii cu pretenţii. Mai ales din domeniile descoperite la două sute de ani după ăia din vest. La loc de frunte, cum altfel, publicitatea, marketingul şi tot ce mai ţine de comunicare. Formarea lor e fulgerătoare şi deplină. Fac o şcoală cu profi de strânsură, reciclaţi de prin felurite catedre prăfuite. Bagă câteva cărţi de profil, mai freacă buba pe 3 saituri şi încep să borască ciumeţie. Nu mai vorbesc decât în termeni din industrie, să se vadă şi la budă cât sunt de speciali. Oricine vrea să-i abordeze la firmă trebuie să se adreseze în scris, în engleză, aşa cum se face “dincolo”. Altfel, nu se poate. Nu e cool, nu e pe trend.

De regulă, orice lăbar din ăsta e un neînţeles. El ştie, cunoaşte, e creativ de rupe locul. Clientul e bou. Nu-i important că reclama sau strategia lui nu i-ar vinde flăcăului nici într-o mie de ani cârnaţii sau iaurtul. Ideal ar fi ca ăla să-i accepte toate aberaţiile şi să-i admire închipuitele sclipiri. Pe lângă client, evident că boi sunt şi ăia de la concurenţă. El e un maestru, un mag desăvârşit în domeniu. Orice treaba făcută de altul e întâmpinată cu pufnituri şi flegme: “Pfff, l-ai văzut pe ăla? Băi, nu se poate aşa ceva. E groaznic. Oare cum mai are contul?”…

Tocmai de aceea, fiţi siguri că insul care a scornit treaba cu abonamentul Panteră la Orange se dă un balaur în branşă. La fel şi putorile alea din PR care explicau la Money Channel vreme de două ore cât de ciumete îs ele la făcut CSR prin plantarea de arbuşti. Dar, ca să rupă fâşul la toţi, tot târtanii noştri moldoveni sunt împăraţii cretinilor. După senzaţionala promovare prin Moartea din Carpaţi, “nobleţea vinului” de Cotnari (sic) e comunicată acum printr-un alt mare titan al gusturilor rafinate. Daţi play şi vomaţi. Dar “below the line” vă rog, să nu supăraţi experţii.

Foto: centrallondon.com

Şi publicitate printr-un “manelist” de-al reginei.

Dau un regat pentru o cola

Zice că-i plac maşinile, sporturile extreme şi petrecerile. Nu ştie româneşte şi de regulă freacă menta la Londra sau  trage cu flinta la safari. Pe-aici dă numai câteva zile pe an ca să participe la sclifoseli din alea eco-mondene gen “Mai mult verde”. La atâtea preocupări meritorii se adaugă un eveniment colosal: insul face 25 de ani. Îndeajuns ca să fie însă decorat de Casa Regală. Probabil că ăia cu sânge albastru nu se riscă totuşi cu unul ca Duda şi îşi pun toate speranţele în ăsta micu. Pe care îl cheamă tot Nicuşor. Al naibii coincidenţă. Tot un prinţişor, tot un flăcău zglobiu gata să ne păstorească în locul lui tăticu’ sau bunicu’. De fapt, puştanul nici nu se mai ascunde. A şi zis: “sunt gata să fiu regele românilor”. De parcă ar veni şi aici tot la un safari, la nişte boşimani suflători în vuvuzele. Oricum, bănuind că s-ar întâmpla şi chestia asta, cel mai în ceaţă ar fi străinii. Când ar da căutare pe You Tube, să vadă cine-i barosan peste Carpaţi, primele rezultate ar fi Nicolae Guţă şi prinţul din Trivale, Dobrin. Şi atunci, n-ar mai fi nicio mirare dacă, la o vizită oficială, l-ar pune să facă jonglerii cu sceptrul sau i-ar da 4000 de coco să nu-şi pună cortul pe la periferii.

Foto: officialpsds.com

Rudotel şi carne moale

Adrian Enache? Temişan? Bănică Junior măcar? Vax albina! Or fi îngrămădit şi ei cândva nişte fane obosite, dar nu se compară. Marele futac, fornicatorul epocii de aur e tot un fel de Elvis, dar pe calmante. Cu părul vâlvoi, îmbrăcat mereu în alb şi înspumat la gură, cică a făcut ravagii. Motiv pentru care îşi permite să-l ia la drangă chiar şi pe modist: “Bă Botezatu, eu am avut de 6 ori femeile tale!”.

Acuma nu-i clar dacă pretenţiile sunt reale  sau efecte secundare ale tratamentului. Cert e că ele se adaugă legendelor erotice conturate din epoca destrăbălărilor cu Eugen Barbu. Aşadar, ceva curve o fi montat şi tribunul. Am însă câteva nelămuriri în legătură cu asta. 1. De unde ştia că fetele nu-s puse de masoni să-l compromită în faţa patrioţilor? 2. Cum se păzea de trimisele evreilor care voiau să-l îmbolnăvească mortal? În plus, e dificil de imaginat cum dădea limbi cu ochelarii ăia, că sigur nu-i scotea. Îl şi văd năduşit tot, ridicând capul dintre cracii damei cu lentilele aburite: “Moarte secuilor! Cum te cheamă? Geta? Aha. Hai că-mi eşti simpatică. Bine că nu eşti Martha sau Illona. Că te dădeam în mă-ta de maimuţă curentată ce erai!”.

Foto: emulte.ro