Mu

S-a trântit adesea în calea zbuciumatei mele vieţi. Scăpărând din două copite, a năvălit mereu să-mi tulbure alea câteva zări senine de care-am mai avut şi eu parte. Serenitatea sfârşitului de an îmi dă răgazul conturării unui prototip. Aşadar, scrutez întreaga cireadă şi stabilesc: vaca absolută are neapărat un beteşug fizic sau de altă natură. Strâmbă, ştirbă, grasă sau n.f., are să-ţi toarne în cap toate frustrările strânse de-o viaţă. Aparent amabilă, e veşnic mâncată de o răutate brută, inepuizabilă. De obicei e măritată cu un bou lipsit de orice urmă de personalitate, mândru că poate să muncească pentru ea. Înarmată cu un buhai de cursă lungă, dânsa nu se închipuie doar o femelă realizată matrimonial, ci şi excepţional de deşteaptă. Luată la bani mărunţi este, evident, cum altfel, o vacă. Puseele de autoritate n-au însă cum să lipsească. În consecinţă, cornuta autentică crede că ar trebui să fie mereu şefă, ascultată de o mulţime ignorantă şi supusă. Cine a cutezat să-i înfrunte mugetele îşi face un duşman de moarte. Urmează ani de ranchiună sălbatică, de reclamaţii şi comentarii libidinoase, individa căznindu-se cu orice prilej să demonstreze că nu-i o boaită oarecare, ci lidera absolută a ciurdei. Dar prea multe vorbe pentru această mesageră a zootehniei. Ea nu ştie prea mult de cuvinte, aşa că un “hăis” şi un “cea” ar fi de ajuns. În plus, am o rugăminte mare: dacă se poate, pentru avertizarea celor îngroziţi să vă întâlnească, achiziţionaţi, vă rog, câte-o talangă. Suport costurile.

Fake romance

“Jurnalul lui Bridget Jones”. De Crăciun…Fetele singure, disperate, aburite doar de golani au primit doza de iluzie. 90 de minute de speranţă tot e ceva. Ea e cam grasă, dar simpatică (toate toantele se cred simpatice). Are amici nasoi dar sufletişti şi combinaţii de căcat. În principiu, e uzată scurt şi veşnic abandonată. Filmul e film însă. Apare un nene frumos, drept (şi bogat, fireşte) , care o aşteaptă şi-i învinge pe derbedei. Tristeţile sunt alungate, primează fericirea. Sărut în stradă, aplauze trecători. Gata. Proastele oftează şi varsă o lacrimă. Nădejdea e însă restaurată. Avocatul de succes sau medicul salvator de vieţi e după colţ, gata să le taie calea. Apoi mariaj, cămin….. Şi nu, niciuna nu poate să se mărite cu un Cioacă. Că ar strica happy-end-ul.

Absent

Fum şi oameni, oameni şi fum, ţipete, veselie. Tulumbe cu whisky şi frumuseţi cât cuprinde. Autohtone şi de pe malurile Nilului. 4 foste, câteva posibile, un perete de sprijinit. Stare inconfundabilă: blackout de sezon. Îmi strâng tristeţile în batistă şi mă preling spre casă. La 3 dimineaţa, un mail ar putea schimba multe. Deschid în grabă şi citesc: Joyeaux Noel et Bonne Annee, vă urează Centre Culturel…….Fuck France.

Buy or die

O monotonie soră cu moartea se alungă cu telefoane. Încep să chinui amici în stânga şi-n dreapta, să mă care cu ei prin magazine. Mă extrag cu greu din scorbură şi încep să bântui molurile. Peste tot, copii care urlă, cumpărători asudaţi, globuri în prostie. Şi câţi oameni urâţi! Ieşiţi bezmetici din jungla oraşului, se bulucesc animalic în abatorul consumismului. Turma e momită cu puhoaie de afişe cu sclipici şi dansuri tematice. Remarc doar şpagatul unei crăciuniţe care mă pune pe gânduri. Alung cu greu din minte nişte scheme cu scufia fetei şi trec mai departe. Dar câtă lume urâtă….. Inşi buzaţi, strâmbi sau bulbucaţi îmi provoacă spaimă şi revoltă. De ce naiba nu foloseşte lumea prezervative? Dacă te ştii hâd, poartă naibii o cuşmă de gumă tot timpul. Scapă generaţiile viitoare de ruşine. Mă cutremur la gândul că toţi maimuţoii ăştia se duc acasă şi îşi dau izmenele jos. Dau televizorul în surdină pe emisiunea lui Cristoiu şi încep să-şi căznească femelele. Aşa se duce de râpă omenirea. De la sexul cu nasoi. Statul ar trebui să echipeze maternităţile cu ghilotină. E urât pruncul, harşti organul!

Că tot veni vorba de condoame, îmi amintesc de o indignare mai veche. Un geniu al marketingului s-a gândit el că ar fi bine să pună chestiile astea exact la ieşirea din magazin, la casă. Nu putea să le pună dracului mai în spate, lângă apa minerală? Nuuuu, cumpărătorul trebuie văzut de toţi pensionarii, puştanii şi cucoanele trecute de 60. Să aibă senzaţia aia cretină-când întinde mâna după cutiuţă, zeci de ochi să se uite la el cu priviri reprobabile: “uite, ăsta f….”.

În final, lovitura de graţie. La Bamboo, două cumpărătoare amuşină marfa. Tinere, una slabă, alta grasă. Aia grasă: “Vaaaai, cred că am ceva în cap, aici în breton”. Aia slabă: “Da, stai aşa că scot eu. E o bucăţică de margarină”…

B3

La mine la scară era cel mai tare. Toţi puştanii din bloc dădeau năvală aici pentru fotbal, lapte gros sau cafturi. Orice era mai cool se tranzacţiona în spatele blocului. Tuburi, praştii cu pietre sau scoabe, injectoare cu cui sau pungă îşi schimbau cu viteza luminii proprietarul. La B3, scara A, era şi bursa de timbre. Serii din Liberia, coliţe din Panama ori etichete de gumă Brooklyn treceau dintr-o mână în alta contra petarde, palete sau fileuri de tenis. Acu e altfel. O generaţie de retardaţi a apărut parcă de nicăieri şi jocul lor e de adulţi dărâmaţi. Ei au treninguri cu Audi şi mobile cu clapă ciordite. Ele n-au trening dar deja o iau la buci. Rânjesc prosteşte, mândre că la curul lor e Plevna. Căţărate pe ciubote albe, visează să ajungă vânzătoare, să fure la tarabă. În plus, numai fraierele merg la şcoală. Adevărăciunile freacă Italia. Mă uit la feţele lor scârbos de mature. La naiba, unde sunt timpurile când cel mai tare lucru era să scrii pe maşina vecinului “Alupigus”?

Lecter

O bănuială mai veche a fost brutal confirmată. Chiar de ea. Jodie Foster, lumina ochilor mei, a recunoscut că e lesbiană. Mai mult chiar, bârfele zic chiar că a făcut copiii cu un amic gay. La naiba. Era singura damă (mă rog, printre alea două) pentru care îmi tăiam liniştit o mână, ca nenea ăla din film. În plus, aveam şi un vis: dacă aş fi găsit vreodată o comoară, aş fi trecut urgent oceanul s-o trombonesc. Acu zac resemnat acasă şi parcă nici comoară nu-mi mai trebuie. Dar în fond, la ce mă aşteptam? E doar încă o dovadă că femeile deştepte şi frumoase sunt nişte anomalii ale naturii. Good bye, Clarice….

Sa se pupe mirii

Le văd zilnic aburind vitrinele la magazinele alea. Zac ca proastele-n stradă şi râvnesc la ţigăniile cu volănaşe care trec drept rochii de mireasă. Echipate în alb, ar fi cu siguranţă fericite. Nu contează cu cine. Visează la Bănică junior, dar s-ar mulţumi şi cu un Elvis de cartier. Ştiu “n” cazuri de toante măritate dea-mpulea cu tot felul de rataţi. Dacă le-au cerut, cum să refuze? Pentru ele era de-ajuns că individu’ respectiv se pişa din picioare, adică era mascul. Mama soacră e mulţumită, mătuşile, buneii sunt satisfăcuţi, ele simt împlinirea. Care trebuie concretizată cu o burtă la gură. Apoi nu se mai duc la coafor, încep să poarte fuste de căcat şi îşi mută tot sentimentu asupra progeniturii. Că jumate din ele divorţează după doi ani, asta nu pare să le preocupe. S-au măritat, adică sunt cineva. Adevărata belea cade pe capu amicilor şi rudelor care trebuie să cotizeze. Întotdeauna m-a revoltat asta. Adică un tâmpit se bagă în căcat rânjind ca prostu şi eu trebuie să-i plătesc distracţia. În schimb, cu ce mă aleg? A, da, mai ascult o dată cântecul ăla tare: “Ia-ţi mireasă ziua buuuunăăăăă/ De la tată, de la muuuumăăăă…. “.

Balene

“Vaaaai, într-adevăr, e grăsuţă. Dar are totuşi un cap frumos…”. Porcăria asta m-a scos întotdeauna din minţi. Izvorâtă din guşa altor vaci, e scuza perfectă pentru nesimţitele care bat spre suta de kile. Şi nu sunt cazuri rare. Din contră. Pe scara blocului ori la muncă, dau mereu de câte-o ursoaică din asta osândită de închipuite blesteme endocrine. Căci nici una nu se recunoaşte gurmandă. Nuuuuuuu. Toate sunt într-o veşnică dietă, căznindu-se să-şi tragă bucile prin inel. Doar o glandă rebelă le împiedică să slăbească. Că bagă-n ele ca-ntr-un spital, asta nu mai guiţă. Cum să se abţină de la nişte sărmăluţe în foi de viţă? Dar apoi sunt şi ciocolăţele, şi prăjiturele cu rahat, ca să nu mai vorbim de cărnuri. De vită, de porc, de câine, de orice e bună. Cu o singură condiţie: să fie multă. Dacă mai e devorată şi noaptea, satisfacţia e supremă. Dar pentru umflat, tot glanda e de vină. Dacă pe urmă sunt înşelate sau părăsite de masculi, încep să dea vina pe alţii. Ăia au fost golani. N-au ştiut ce-i o femeie adevărată. Nu sunt vreun Hristos, aşa că nu pot să le iau şuncile cu minuni. Dar un miracol tot ştiu. Să lepede degrabă ardeii umpluţi din mânuţă şi să iasă la fugăreală pe la marginea Iaşului. Malul Bahluiului e lung….

Ingerul inutil

Dau buzna la film. Cu bilet moca şi bani de-o colă, mă reped spre sală. “Alo, domnu, nu se poate!”, zice acru matroana de la ghişeu. “Nu rulăm pentru un singur spectator. Mai aşteptaţi pe cineva sau poftiţi alături”. Cum numai filme cu uciganii n-am chef să văd, amân pentru a doua zi. “Îngerul necesar”- producţie românească, bani de la Mc Cann Erickson. Sună cool, aşa că mă pun degrabă pe vizionat. Şi vizionez, şi iar vizionez, până mă ia dracu. O jună artistă cântă la polizor dar răsuflă greu. Cică are astm. Formă rară. Aşa că stă numai prin casă (zonă luxoasă, nu la garsonieră) şi îşi consumă apatic obsesia pentru curăţenie. Singura ei bucurie e că stă cu binoclu noaptea pe curu vecinilor. Care vecini, fac mereu sex. Apoi apare un admirator misterios, care o tot urmăreşte. Şi dăi cu mister, şi dăi cu simbolistică. Într-un târziu (probabil ca să scape de stresul urmăritorului), fata se satisface singură în cadă. Dau să urlu “Bis”, dar mă opreşte respectul faţă de moţăiala celorlalţi 7 oameni din sală. Mă potolesc pe moment, sperând ca măcar a doua jumate a filmului să fie porcoasă. Pe naiba. Misterele se bulucesc pe ecran de-mi curge sânge din nas. Într-un final, dama pleacă undeva să dea piept cu adoratoru. Aşa că, preţ de vreo oră, tot stă sau se plimbă c-o biciletă pe-un drum. Cum nu mă stârnesc cu femei care trândăvesc sau pedalează, aştept măcar să văd care-i boul obsedat. Ultimul cadru e memorabil. Ea dă cu capu de asfalt şi se trezeşte cu un bilet pe piept: “Nu sunt pregătit să te întâlnesc…”. Ştie cineva vreo artistă cu astm? Mă ofer cu o cadă.

Mr. Jones

Drojditorii fug la bar pentru un pic de spirt. Eu, pentru un pic de viaţă. Amici de care mă agăţ patetic, prezenţe care amână înnecul, îmi zâmbesc încurajator: “hai, încă e frumos, încă e bine”. Mai târziu nu se ştie, mai târziu e căderea. Feţe vechi, chipuri noi, străini şi iubiri ratate acoperă Golul. Le consum avid stările, ca un canibal de senzaţii. Apoi, din difuzoare, urlă ironic cântecul:

“Mr. Jones and me tell each other fairy tales
Stare at the beautiful women
“She’s looking at you. Ah, no, no, she’s looking at me.”
Smiling in the bright lights
Coming through in stereo
When everybody loves you, you can never be loooooonely!”

Santa is dead

De fiecare dată când trage anul să moară, mă lovesc abrupt tristeţile. Orice bilanţ aş face, tot dă cu minus. Financiar, stagnez într-o blazare perversă, am frecventat asiduu ceva spitale, iar femeile fug ca de ebola. Să fugă, mai dă-le dracu’…Partea proastă e că iar începe calvaru ăla cu colindele. Lumea se porneşte să râdă tâmp şi să se scormonească prin buzunare pentru daruri. Apoi începe să facă gesturi pe care zgârcenia le-a reprimat tot anul. O izmănuţă lu bunicu, un batic lu bunica, parfumel lu amica, felicitări la mătuşa… Personal, m-am lepădat de Santa încă de la grădiniţă. Văzusem darul de-acasă, aşa că serbarea m-a lăsat cu buza umflată. Un porc bătrân, travestit în roşu, mi-a întins cu lehamite o basculantă şi gata. Asta a fost tot. Incocenţa copilăriei s-a dus pe pustii. Orice încercare ulterioară a părinţilor s-a lovit ca de un zid. Apoi au înţeles şi s-au conformat odraslei recalcitrante. Îmi dădeau o sumă fixă şi mergeam singur la librărie pentru cadou. Dar timpurile se schimbă. Acu umblu chiar eu să fac rost de o barbă albă. M-am ales cu o panaramă de nepot şi trebuie să-l prostesc cumva. Oricum, puştiul pare dezgheţat. Aşa că n-o să dureze mult până o să descopere că netu e plin de pornăciuni cu Moş Crăciun. Dar până o să moară şi în mintea lui Santa, încă fac repetiţii: Ho-ho-ho!!!

Tromboane

“Bună, bună, vrei o gumă?”. Sau: “Ce faci păpuşe, bem o ciorbă?”. Astea erau texte mârlăneşti de agăţat uzate de golanii din cartier. Nu le-am folosit, deci nu le ştiu randamentul. Da chiar, oare care merg cu adevărat? Un faimos expert în bipede cu păr lung (da, e vorba chiar de El), îmi împărtăşea odată o taină pe cât de simplă, pe atât de zguduitoare: “trebuie să gândeşti ca ele”. Adică să te adânceşti în ochii lor, să le scrutezi pierdut abisul şi apoi…să-ţi alungi orice idee. Cică vidul dintre urechi aduce un succes nebun. Se recunosc în tine şi ţi se predau trupeşte. Pe loc! Mă rog, schema asta mi s-a părut cam abracadabrantă, aşa că, spre nenorocirea mea, n-am aplicat-o. M-am lansat în schimb într-o serie de experimente personale. Rătăcit cu minţile după o zână a cifrelor (contabilă după cartea de muncă), m-am aruncat într-un asalt nebun spre reduta blondă. Plevna a fost minciună. Prin fum, prin spăngi, prin mii de baionete, tot chinuiam să-i obţin farmecele sufleteşti şi nu numai. Într-o culme a pasiunii, i-am declamat shakespearean: “Voi da foc unui oraş pentru tine!!!”. A ridicat scurt din umeri şi a început să-mi povestească amuzată cum şi-a cumpărat ea nişte pantofi verzi. Dar tot am scăpat ieftin. Putea să mă reclame la pompieri…

Breaking News

Într-o vreme când n-aveam servici şi viitor (măcar acum am ceva prezent), invidiam casierele de la Metro. Spre deosebite de mine, aveau certitudinea supravieţuirii. Acum invidiez faianţarii. Lumea se calcă în picioare să-i angajeze, vin rupţi de băutură la muncă şi încasează sume colosale. Iar dacă se enervează, pot să-i bage şi în mă-sa pe proprietari. Asta pentru că nu lucrează în presă, ca mine. Cum natura a fost crudă şi m-a înzestrat cu daruri inutilizabile, sunt nevoit să populez grajdul media. Din scris e cam greu de trăit, aşa că banii se câştigă de pe la ziare. ” A patra putere în stat “, “câinele de pază al democraţiei”….Căcat. Presa e într-adevăr un câine, dar unul care sare numai la coaiele cui trebuie. Ciorditori care-şi zic afacerişti, bătrâni securişti preschimbaţi în democraţi, toţi trebuie şantajaţi sau linşi în cur pentru bani. Excepţii nu există. Cloaca e populată de feluriţi viermi: reporteri şocant de mârlani, fotografi incredibil de răpănoşi, redactori vânduţi până în măduva oaselor şi curvele lor secretare. Şi, peste tot, încrengături libidinoase sau duşmănii de moarte. Dar puroiul din pix aduce bani, aşa că bordelul e frecventat cu nădejde. Cum viaţa m-a forţat să-i calc şi eu pragul, încerc să par totuşi credibil când spun cuiva din afară: “Da, ştiu, crezi că-s şi eu o curvă. Dar sunt una virgină, dragă”…

Carrefour Amour

Ce de lume nene! Sute de inşi buluciţi în buticuri de bomboane, de papagali, de chiloţi, de aur. Înarmat cu un card şi infinită răbdare, dau piept cu tentaţiile din vitrine. Câteva ceasuri de la mama lor, felurite cizme şi costume, toate cerşesc să violentez castitatea PIN-ului. Rezist însă eroic şi, după vreo 4 ore de umblătură bezmetică, mă aleg c-o minge şi-o cămaşă. Eşuez într-un târziu pe banchiza unui pub, golit de energie şi apă. Dau cu cola, dau cu plată, suflând ca o focă şi cugetând pervers la o nouă febleţe. Aşa că, dacă ştie careva pe coţofana cu botic de maimuţă de la penultimu magazin pe dreapta, să-i spună c-aş iubi-o. Da numa oleacă….

Absolut

Câtă iluzie în Absolut! Ele nu cer relaţii, ele cer doar să Fiu. Câtă claritate în Absolut! Nimic nu există, totul doar “pare”. Câtă tristeţe în Absolut! Nici un vis, totul real. Absolut. Fără gheaţă, fără lămâie.

Bordel cu roti. Turbo sau aspirat

Deşi pieton de-o viaţă, rămân fascinat de apucăturile şoferilor. Înghesuiţi în cutiile lor de tablă, oamenii ăştia formează categorii aparte. Există pensionarii cu căciulă brumărie, blondele cu Matiz roşu ori nasoii cu Seat negru (:D). Dincolo de ei, e piscul automobilismului. Acolo tronează numai flăcăii cu bolizi SH aduşi din Germania. Portretul e standard. Gras ca un porc, cu cojoc şi papuci ţigăneşti cu şpiţ, mârletul adevărat îşi învârte covrigul numai cu podul palmei. Există însă condiţii stricte. Volanul trebuie neapărat să se frece de pântecul proprietarului, care se chiorăşte doar fumuriu la amărăştenii de afară. Pasageră e mereu o zdreanţă tâmpă, cu aer ieftin şi absent. Fata roade mecanic o gumă, făcând cercuri largi cu gura (calitate cu care şi-a câştigat de altfel şi locul din dreapta). Fişa postului îi e clară şi fixă. Mestecătoarea nu poartă niciodată centură de siguranţă (încurcă la aplecare) şi nu pune întrebări. Înăuntru, doar conversaţia trupurilor e permisă. Dar lucrul ăsta pare să scape publicitarilor din industria auto. Ei tot se mai chinuie cu sloganuri din alea răsuflate, gen: “Audi-progres prin tehnologie” sau “BMW-un atlet înnăscut”. Dacă vor să aibă un viitor în România, ar fi bine să lase mofturile deoparte şi să bage de la obraz: “Mai bengos cu Passat. Putorile ştiu de ce”.

Cosmo

Incredibil. Doar atât pot spune: incredibil. În sfârşit am lecturat şi eu manifestul intelectual al femeii moderne. Cosmopolitan e de pus la rană. La rana vacilor. Nu, nu e o asperitate lingvistică gratuită, ci o constatare forţată de realitate. Nenumărate pagini cu hăinuţe, parfumele şi sfaturi pentru femeia emancipată. Emancipată de creier, desigur. Enumăr cu stupoare câteva tehnici de seducţie care ar trebui să mă dea gata: să mi se vorbească şoptit în ureche pe stradă, să fiu pozat când ies de la duş (de-acu mă duc numai cu palton la baie). Şi eu ar trebui să fiu complet stârnit de asta. Mai sunt şi indicaţii practice. Cică şoferiţele care intră singure într-o parcare subterană să se uite mereu sub maşină. C-acolo ar putea sta hoţu…..În final, la rubrica Dileme, răvaşe cu probleme sentimentale de la cititoare:

1.Sora care ne desparte

“Am avut o amica cu care m-am certat crunt acum ceva timp. Apoi l-am cunoscut pe iubitul meu, dar n-am stiut ca e fratele ei; el statea la tatal lor, in Austria. Ea ii spune lucruri urite despre mine si incearca sa ne separe…”

2. Mama soacră mă ignoră

“Sunt cu prietenul meu de un an jumatate si mama lui nu vrea sa ma cunoasca. Ne-am intalnit o singura data, dar nici nu m-a privit in ochi, nu a vorbit nimic cu mine. Sunt cu 2 ani mai mare decat prietenul meu, dar in rest, am studii superioare, apartament, arat bine, serviciu bun am…”

AMIN

Bergman

Aş fi putut să merg într-un bar, să agăţ cine ştie ce damă pilită. În serile astea pustii e o tentaţie de luat în serios. Lehamitea însă m-a ţinut în casă. Iar gândurile negre le-am păcălit cu un film. Nu cu bătăi, nu cu sex sau trucaje. Acu 50 de ani, pelicula era scumpă. Nu zicea nimeni “motor” decât dacă ştia bine ce face. Aşa că pun messengerul pe “be right back” şi las artistul să mă convingă. “A şaptea pecete”, de Ingmar Bergman, apare scris alb/negru pe o imagine tremurândă. Mă încearcă teama unei producţii pentru snobi, dar e doar o părere. Doar câteva cadre ajung pentru liniştea personală. Chiar e un ins colosal dincolo. În spatele aparatului e cineva care “ştie”. El nu face cinema, ci filosofie imagistică. Văd filmul pe bucăţi, fragmentate în părţi de 20 de minute. Evrika! În sfârşit ceva copleşitor şi atât de dens încât să necesite repaosuri mentale… Apariţii halucinante, replici care îţi taie creierul. Şi ce ciudat, mă regăsesc în fiecare personaj al plăsmuirii. În cavalerul care joacă şah cu moartea, în scutierul ateu şi fierarul înşelat, în actorul care singur vede Îngerul şi Sfârşitul. Chiar şi în urletul misticului către nenorociţi: “voi nu ştiţi că sunteţi muribunzi?”. Dar dincolo de toate, rămâne umbra în negru, fără secrete, etern ignorantă. Şi totul sfârşeşte cu dansul solemn, cu “depărtarea de zori”…”Încă n-ai ieşit bă la bulănit?”, mă trezeşte din reverie amicul X….

Disoccupato

Boala te face mai înţelept. O frec de vo două zile pe-acasă, aşteptând să se care microbii. Într-un cuvânt, trag puternic mâţa de coadă cu supică şi trezit la 11. Realizez mai mult ca niciodată cât de potrivnic îmi e serviciul. Categoric, munca e un duşman al sănătăţii şi fericirii. Chiar mă bate gându să caut un job mai adecvat pe net. Unu în care să stau acasă şi să emit panseuri din mijlocul patului. Da să fie pe 1.000-1.500 de euro. A, şi să dea şi bonuri de masă.

M

Totul a început ca o joacă. Era aproape un copil, iar eu, total aerian. Nici unul n-a avut curajul să spună “stai” şi aşa am pierdut vreo 5 ani. Apoi, într-o seară de iarnă, a sunat telefonul. Şi a apărut iar. Spunea că e obsedată de mine şi totul a părut firesc. Pentru vreo câteva luni. Eram însă tineri, indecent de tineri. Mulţi nervi, infinite orgolii, şi totul s-a risipit cumva. Iar câţiva ani furaţi. Din nou o seară de iarnă, din nou o întâmplare şi din nou ea. Am stat doar două zile împreună, apoi a trebuit să plece. Acolo…Ce a urmat, rămâne numai al meu. Lucruri care nu se spun, care nu se şterg. Am învăţat că adevărata agonie nu se poate cuprinde cu mintea, şi am mai învăţat ceva. Că “acasă” nu e acasă, ci acolo unde e Celălalt.