Amp.

O trag pe rock de când mi-a dat muma urechi. Casa ideală ar avea un pat, o budă și pereți de Marshall. Nu e zi în care să nu bag hard la timpan. Și cu toate astea, îmi vine rău când văd fanul regulat de metale. Care simte nevoia să arate ca o ciumă și să facă mutre dacă mă vede cu niște haine decente pe mine. Și asta pentru că, în mintea lui creață, rockerul “adevărat” trebuie să zacă doar prin locuri dărâmate și neapărat să arate a boschetar. Firește, unul cu pretenții, dezgustat de orice fărâmă de eleganță din natură. Cât mai sărac dacă se poate și invariabil slinos, cu burtă de bere.

Evident, cine nu se conformează șablonului e considerat un intrus. Tocmai de aceea, cu deosebit regret, o să fac câteva precizări despre lumea ciumeților din branșă. Nimeni, dar absolut nimeni dintre ăștia care au ajuns să facă turnee mondiale nu e sărac. Circulă doar cu Rolls, Maserati ori Learjet. Locuiesc în vile aberant de luxoase și fut numai dame valabile. În plus, spre tristețea admiratorilor, se spală, se dau cu parfum și sparg mii de coco pe niște cizme de calitate. Fiindcă rock-ul înseamnă tot un fel de glam fraierilor, cu singura condiție să rămâi liber pe dinăuntru și să nu devii un om de căcat. Și tot rock-ul înseamnă muncă, enorm de multă muncă. Plus talent și ambiția de a reuși în viață. Tocmai de aceea, n-ar trebui să fiți uimiți dacă, prin absurd, întâlnind pe vreunul din idolii voștri, s-ar uita la voi murmurând cu tristețe: “Aoleu, ce luzări…”

Marș

Era inevitabil, doar o chestiune de timp. Încă un om moare rupt de câini în ditamai orașul european. Un lucru inimaginabil în Londra sau Paris se întâmplă în București. Așa cum s-a mai întâmplat și se va mai întâmpla. Acolo, precum oriunde în țara asta infectă. De ce? Pentru că avem concentrația cea mai mare de cretini pe cap de locuitor. În frunte cu oligofrenii ăia de cară zilnic pungi cu carne la haitele dintre blocuri. Cu cretinii ăia care țin zeci de animale slobode în curtea instituțiilor. Cu ăia care se cred buni la suflet dacă întrețin niște rapeni comunitari vreme de 20 de ani, cât trăiesc javrele. În vreme ce tu nu poți fi decât un ticălos cu suflet negru, insensibil (fabuloasă confuzie) la șarmul animăluțelor.

Iar toată imbecilitatea asta devine isterizată când vine vorba de soluții. Ratații scot imediat poze cu niște cuțu-cuțu drăgălași, poftind comunitatea să bage la nesfârșit miliarde de lei în padocuri. Sau în sterilizarea fiarelor de pe stradă. Care să fie lăsate apoi tot acolo. Adică fac orice pentru a prezerva mii și mii de potăi față de care niciunul dintre distrușii ăștia nu-și asumă de fapt răspunderea legală. Se opun furibund la eutanasie dar nimeni nu e luat cu duba de poteră când haitele hrănite de ei devorează de viu un om. Tocmai de aceea, tuturor vacilor nefutute care fac posibilă jungla asta de pe străzi, le doresc un singur lucru de la câini- să le muște de pizdă.

Foto: Pbase.com

Zombie

Curvele bătrâne, pocăite din cauza șalelor sau mariajelor, tac dracului din gură. Adică se dau cotite când vine vorba de tinerețe. Au atâta minte încât să nu mai înșire regimentele de golani care le-au trecut printre picioare. Fufele proaste și rele iau însă chestia asta ca pe un motiv de laudă. Căpetenia turmei e nimeni alta decât Monica Tatoiu. Care s-a apucat să-și înșire public butoaiele cu vodcă și bărbățiile doborâte când era în putere. Vacile care se dau cu Oriflame pe cur probabil că sunt în extaz- “Iată pe cineva care-și recunoaște dărâmarea . Care e rea de clanță și de muscă , așa ca noi”.

Probabil însă că o astfel de combinație călește firea omului. Formează caractere puternice, răzbătătoare și dârze. Drept pentru care, doamna în cauză a cutezat să-și facă cică  revelionul în Borneo, insula mâncătorilor de oameni. Din păcate, nu există mărturii după acest insolit eveniment. N-ar fi de mirare însă să se afle ca bieții canibali au fost mușcați de vrăjitoare. Doar așa, ca să le arate cine-i mai al dracului.

Foto: ziaresireviste.ro

Gods Of Rock

Toate relatările vremii spun că negrul Jim rupea locul. De chitară știe toată lumea. Dar cică și șarpele îl avea cât un Stratocaster de lung, umplând de bucurie trupul și sufletul admiratoarelor. De aceea, probabil că mai sunt și acum prin America băbuțe de 60 jenate să explice nepoților de ce au tatuat lângă operație: “Aici a fost Hendrix”.

Iată însă că timpul hipioșeniilor a apus și tunetul altui zeu al scenei face prăpăd în inima rockistelor. Legiuni de fufe aleargă cu mințile rătăcite după cucul giganticului, inegalabilului Banditmen. Luceafărul holograf e consemnat la reviste cu dame răpuse din săptămână în săptămână. S-ar putea ca acest ritm infernal să ducă chiar la o saturație, la un refuz superior de a copula fecioare. Tocmai de aceea, nu vă mirați dacă femeia de lângă voi vă va părăsi într-o zi cu ochii aprinși de jarul dorinței: “Vreau să-mi trăiesc viața! Dacă nu pot fi a Lui, atunci voi fi măcar groupie la Edi Petroșel”.

Foto: fffound.com

V.S.O.P.

Habar n-am cum ar trebui să trăiesc. Oricum, într-o lume cu repere atât de iluzorii, asta ar fi desigur imposibil. La câți imbecili și oameni urâți știu, mi-e clar însă cum nu trebuie să trăiesc. De asta tratez cu un extrem sictir pe toți cei care își duc murdar, de un mediocru absurd zilele. Pentru că nu mi se pare nimic mai penal decât un ins banal care să pretindă vreodată că se trăgea de șireturi cu mine. Dar destul cu mofturile elitiste. În vreo două ceasuri, îmi voi deplasa augustul meu trup într-un bar. Așa, de dimineață, în disprețul truditorilor lipsiți de speranță. Cine se simte vrednic să-mi transmită un gând deștept și elegant în acest răstimp va fi tratat cu Martell sau Remy după pofta inimii. Să nu fie din clasici, că ard la buci plagiatorii.

Foto: mifashionblog.com

Q10

Tratatele de antropologie bat câmpii big time. Acum e dovedit- toate teoriile despre om omit aspecte fundamentale din viața sa.  De asta nici n-a putut fi înțeleasă vreodată femeia. Pentru că tomurile astea sunt scrise de filosofi prăfuiți care caută cai verzi pe pereți,  orbi la realitățile din propriul dormitor. Căci dacă ar fi realizat preocupările creaturilor din viața lor, le-ar fi dat și lor prin cap care este centrul existenței pentru jumătate din umanitate- crema de față.

Tocmai de aceea, nu e întâmplător că subiectul e abordat la congrese mondiale, în discuții la coafor sau bârfele de zi cu zi- “Eu folosesc cutare unsoare, dar am auzit că cea nouă din reclamă e mai tare. Ai văzut cum arată Răduleasca? Normal, crezi că aia dă milioane pe sărăcii de la Plafar?”. Subiectul e apoi continuat cu studii livrești, emisiuni tv, recenzii și recomandări într-un infinit exercițiu de cunoaștere și descoperiri care l-ar fi exasperat și pe Magellan. Căci Crema, chiclazul ideal de întins pe moacă e o chestie mereu iluzorie, măcar și pentru faptul că de la ea se așteaptă tot. Să trateze, să hidrateze,să hrănească, să întinerească, să ascundă, să lumineze, să întindă și, în general, să facă mai frumoase toate gâștele lăsate slute de la natură.

Lipsită de acest adjuvant unsuros, femeia se simte panicată și pierdută. Dacă o vede cineva? E de neînchipuit ca fățetul ei să apară despuiat de alifii înșelătoare. Tocmai acesta este și motivul pentru care sunt proaste că se supără dacă își găsesc golanii deja dormind când ele se întorc de la duș. Nu fiți inconștiente. Vă lasă strategic 6-8 ore ca să le recreați iluzia că merită să se mai apropie vreodată de  voi. Nu e mârlănie, ci un sistem de apărare. Le e frică să nu vă vadă natural și să devină pe urmă gay.

Dantele Axiologice

Umanitatea își poate marca în slove de aur aceste momente inegalabile. Cine credea că locurile astea pe unde mișun eu nu-s capabile de lucruri fabuloase bătea câmpii. Evenimente epocale s-au întâmplat în aceste zile, ștergând definitiv prejudecățile lumii civilizate. Iașiul s-a reabilitat vijelios în axiologia modernității prin două lucruri ce păreau imposibile.

Ma întâi, fabuloasa, gigantica și supergeniala Cristina Nichita (comercial, ea își zice chic și absolut original- “Nichi”) a scos o altă colecție ravisantă de modă. Din nefericire, spre oroarea semenilor, a și arătat-o la lume. Puzderia de volănașe, băscuțe și mileuri băloase nu a împiedicat-o pe croitoreasă să dea și interviuri la teveul local. Echipată ca o casieră de Romtelecom, băga nonșalantă sfaturi cu aerul că-l poate umili oricând și pe Lagerfeld dacă vrea. Chiar, nenea ăla știe filosofie, literatură ori istoria culturii universale la nivel academic. Tantea astea o fi având oare bac-ul? Se vede însă că scara valorilor nu ține întotdeauna de chichițe din astea intelectuale. Important e că  mitul impotenței artistice provinciale a fost distrus prin acul și ața unei vizionare. Zic asta fiindcă se pare că numai eu am impresia că ceeea ce face ea e de un suprem căcat. Moderatoarea bălea de admirație la niște enormități estetice care ar jena-o și pe Alina Plugaru.

Al doilea eveniment epocal este ieșirea acestor plaiuri din epoca de piatră. Dacă pe vremea asta, la Viena, sunt baluri și concerte de basm, la Ruginoasa, Anul Nou e sărbătorit prin măceluri sătești. “Delenii” și “vălenii” își zdrobesc oasele cu măciuci până se umple Reanimarea. Etnografii ar putea pretinde că e o celebrare sui generis a tradițiilor populare milenare. Ăia  cu balurile sigur ar zice însă că e o mârlăneală inimaginabilă care face să pară exagerate aprecierile  răutăcioase deespre înapoierea Africii față de omul alb. În mod miraculos, prefectul, potera și câteva sute de jandarmi au impus un armistițiul menit să ne salte moral deasupra boșimanilor. Și totuși, dacă stau și mă uit la poza asta, băieții din tufișuri tot par mai evoluați ca noi. Chiloții ăia de piele sunt de o mie de ori mai demni decât fusta Nichi la 450 RON.

Foto: Zanzibartrading.com

De Urat, Aș Mai Ura…

Mă sparg groaznic nehotărârile astea de sezon- “vai, dar unde să mergem, cum să serbăm oare trecerea dintre ani?”. Și imediat încep binevoitorii să înșire cluburi, bodegi sau căbănuțe. Adică aceleași variante triste și neoriginale care fac lumea să-și regrete părăsirea domiciliului încă înainte de 12. Să dai cu tunul și nimeni n-ar veni c-o idee nouă, să simtă și ei că intră mândri, demni de viață în noul an…

În mod excepțional însă, iată că cineva din București s-a gândit la soluția ideală. La combinația perfectă de distracție și relaxare menită să unească și să fericească necunoscuți- un party de swingeri. Dincolo de destrăbălare, avantajele orgiei sunt multiple și evidente. Cuplurile vin degajate iar doamnele nici nu mai trebuie să bage bani în haine ori coafuri. Nu ți-e frică de conversații cu străini plicticoși și nici dacă e variată ori ba mâncarea. Intri, zici “la mulți ani!” și-ți dai cinstit pantalonii jos. După care începi să risipești din calorii. Chiar, oare cu toate cluburile astea noi, de ce mai există oameni singuri? Dacă unul vrea neapărat puță, poate să dea un simplu anunț la ziar. Se întâlnește cu una care vrea și ea trântă și hotărăsc: dacă se plac, rezolvă pe loc. Dacă nu, pretind că sunt un cuplu și bagă swinghereală. Adică fut după pofta inimii  nevestele și bărbații altora.

Revenind, nu-i bestială ideea? Să intri în noul an în lula goală când alții se chinuie să nu dea sos pe cravată sau rochie? Plus că nu te mai bat în prealabil la cap urătorii cu textele lor obosite. Căci, de data asta, nu trebuie decât să te duci tu cu ursul la câteva participante și, dând capul pe spate, să răcnești, pocnindu-le la buci cu-n bici, un ușurător: “Hăăăăăi, hăăăăăi!”.

Foto: Ffffound.com

Și-am Vânat Un Iepuraș…

Când eram eu puștan, ăla care trăgea șuturi era Moș Gerilă. Un nene neafiliat religios, cu origini clare în intemperiile de sezon. Marca o jucărie și niște mălai la subsemnatul și gata socoteala. Acuma văd că s-au bălărit treburile. Mucoșilor li se bagă pe gât un rahat cu damfuri mistice, fiind dresați de mici că, dacă-s buni și cuminți în viață, or să cadă buluc darurile pe ei. Deșteptarea depinde însă și de mediul fiecăruia. Dacă odrasla e cufundată în obscurantism de rubedenii imbecile, o să creadă mereu în recompense și salvări supramundane. Dacă are însă norocul meu, de a crește cu o mătușă slobodă la gură, atunci va afla încă din zorii existenței sale raportarea justă la fenomen:

“Moș Crăciun cu plete dalbe

Pe la noi să nu mai vii

Eu te bag în pizda mă-tii

Și mă cac pe jucării”.

Imagine: Akalol.files.wordpress.com

Câtz

Ce înseamnă să n-ai coliba ta… Stai la cheremul persoanelor nevricoase, cu păreri prăpăstioase despre peturi. Orice aluzie blănoasă e întâmpinată cu pufnituri și amenințări cu chiria. Mda… Amară viață! Dacă fericirea ta nu stă într-un chiștoc de iarbă sau damigeană la subsol, ci într-o chestie cu coadă, iar asta e irealizabil, mai merită ea trăită? Așadar, dacă moșul cu renii o să mă găsească atârnând de lustră, să se știe că n-am bocit după vreun crac de damă. Mi-am făcut seama pentru o altă felină imprendibilă. Una pe care aș fi poreclit-o tandru-”Râie”.

Foto: fffound.com

Mobel Prize

Orice tâmpit simte nevoia să fie pupat în cur. De oricine, oricând. Mai ales în România. Chiar și tâmpiții deștepți, adică performeri într-un domeniu, bălesc după recunoașterea altora. Indiferent dacă ăia care le cântăresc valoarea sunt somități sau doar niște cururi cu ochi. Așa cum e Tatulici, de exemplu. Cel mai scârbos limbist din presa românească dă premii. Adună elita patriei și îi cântă realizările. El și cu Realitatea. O mașinărie de scrobit gangsteri și de reglat conturi mafiote în politică. Ăsta e temeiul moral și profesional care dă substanță ceremoniei. El e standardul de ierarhizare a valorilor în țara asta păduchioasă. Și lumea se duce, dă năvală, își dă coate ca să nu lipsească la marele eveniment. Mari actori, doctori, sportivi și cosmonauți stau cu sufletul la gură ca să primească ceva. O diplomă, o fundă în piept, măcar o muie de la amfitrion.

Anul ăsta, mi se pare că Mirabela Dauer n-a primit nimic de la Tatulici. Bocea de emoție însă la teve că armata noastră, nici măcar în întregul ei, ci numai divizia terestră, i-a acordat o foaie de omagiu. Zicea că o ia cu dânsa pe la toate cântările, fiind o imensă realizare. Iar asta e ca faza cu Păunescu sau Gheorghe Zamfir care se chinuiau să-și dea la bătrânețe doctoratele în literatură și nai. Ca să se simtă și ei intelectuali aveau nevoie de hârtie la mână, de dovada scrisă a unor ratați.

Habar n-am ce se întâmplă cu oamenii ăștia. La boul simplu, de pe stradă, măcar n-ai la ce să te aștepți. Dar niște inși cu creier pe umeri ar trebui să aibă o străfulgerare de demnitate ori măcar simțul ridicolului. Îl au însă pe mă-sa. Aici totul se feicărește, se malformează. Până și premiile. Alea UNITER fac mai puțin ca locul 1 de la Revista VIP, cele de la România Mare, mai mult decât la APTR. Irelevant însă pentru crema țării. Important e să se simtă și ea măcar puțin ca la Nobel, ca la Oscar. Chiar dacă gloria aia e ca o stea de carton lipită pe bulevard, în Dristor, iar seara cu parfum american pute de fapt a căcat de Dâmbovița.

Fuck U.S.

Tâmpiții nu stau niciodată locului. Mănâncă căcat și emit păreri despre alții într-un exercițiu continuu, cel mai adesea inconștient, de a-și ascunde propria ratare. De obicei, îi găsești pe bloguri anarhiste sau pe saituri media oarecare, răspândindu-și prostia la rubrica de commenturi. Temele sunt recurente și zdrobitoare prin imbecilitate: la orice problemă a lumii, americanii sunt de vină. Iar americanii, nu-i așa, cum răgea și Rebengiuc prin filmele lui Pintilie- “sunt ăi mai proști oameni din lume”. Bun, dacă treaba asta ar spune-o vreun academician englez ori vreun sorbonist cocoșat de doctorate, treacă-meargă. Deși, după ce au fost scoși din budă în vreo două ciocăneli mondiale, ar putea chiar și ei s-o lase mai moale.

Cu adevărat stupefiant e însă atunci când vreun pârlit de-al nostru începe s-o ardă superior. Evident, se ia de inși ca Bush, de lipsa lor de finețuri spirituale, de americanul de rând, obez și ignorant. Eventual, toți ăștia fiind și vinovați de lucrurile care merg rău pe lume. În tot cazul, niște maimuțe prea puțin evoluate și bogate din întâmplare. Pe când noi…

Eu chiar nu înțeleg de unde mitul ăsta cu deșteptăciunea noastră deosebită. Grosul poporului de aici e exact la fel de tâmpit ca și cel de-acolo. Nivelul yankeului mijlociu e cam același cu al românului școlit. Dacă nu cumva ceva mai sus, că liceele și universitățile lor le sparg pe ale noastre. La știință, cercetare, n-are rost să ne băgăm, că nu ne avantajează. La fel cu orașele și civilizația. O mică diferență de vreo 60-70 de ani. Dar le suflăm tare în ceafă. Mișcăm ceva abia la poezie și filosofie. Nașpa e că trei sferturi din artiștii de pe la noi au șters-o cum au avut ocazia. Și oricum, ăia despre care vorbesc aici nu cred că s-au omorât să le lectureze opera. Iar atunci, cum naiba ne dăm așa balauri? De unde tupeul ăsta să scoatem capul din rapăn și să-i luăm la țeavă pe alții? Noi, pârliții, oligofrenii și distrușii Europei?

Uitați-vă în jur la țara asta a noastră! Stăm cu curul pe un maldăr de aur și tot facem conștiincios foamea de când ne-a pus norocul plaiurile astea în brațe. Ne tot îndemnăm unul pe altul la deșteptare și ajungem mereu la nimic. N-am făcut nici 5% din ce-au făcut ei. Pentru simplul fapt că suntem proști de ragem. Niște leneși ciorditori cu ceva talent irosit imbecil și inconștient. Tocmai de aia, când mai auziți pe vreun deștept că zice “Fuck U.S.”, ziceți-i să dea dovadă de puțin simț istoric și să scoată punctele. Adică să rămână doar cu “Fuck US”. Căci, dacă vine vorba de meritele popoarelor, ăsta e cel mai decent lucru de făcut- să tăcem și să ne dăm singuri o mare muie. Așa, de supărare că nu putem mai mult. Iar dacă n-avem nici lula mare pentru autofelație, că doar noi n-am futut pe nimeni în cuceriri, putem sta liniștiți- avem gâtul deosebit de extensibil. Ăla în care s-au deșertat toate semințiile pământului atunci când au strivit după plac acest popor de megaciumeți.

Foto: leosuteu.rdsor.ro

Stahanovism

Am lecturat odată, într-un volum de management, despre o tehnică neconvențională pentru mărirea productivității muncii. Cică la o uzină din Mexic se constata o lene fabuloasă. Angajații deprimați dormeau pe utilaje, cu durere absolută în cot de profitul și nervii patronilor. Motiv pentru care, ca soluție disperată, li s-a amplasat în hală o tovarășă de trudă înzestrată trupește de natură. Energia cu care s-au apucat de robotit sombreriștii i-a lăsat mască pe specialiști. Brusc, fericirea lumina feeric peste strunguri iar productivitatea a sărit cu 15%.

Acuma nu înțeleg cum de n-au sesizat chestia asta și fraierii din guvern. Lumea e sictirită și trândavă prin birouri? Nervoasă că li s-a tăiat leafa? Apoi, poliția hăituiește fetele care dau din cur la tiriști? De ce nu s-ar găsi un deștept să rezolve două probleme dintr-un foc? N-ar trebui decât să oprească hăituirea fufelor și să le apere de reumatism în căldura instituțiilor publice. Ele ar scăpa de stres, bugetarii ar uita de lefuri. Iar țara ar fi reconstruită din temelii de oameni frenetici, vibrând de poftă de viață.

Cine nu mă crede să încerce odată să ardă o damă tare pe stomacul gol. Să văd eu care refuză pupăza de calitate pe motiv de foame.

Foto: Fffound.com

Almamela Mater

Dacă știință nu e, nimic nu e. Chestiunile epistemice nu dau pace nici măcar unei foste păsări de noapte de la Ibiza. Adelina Vârciu, această Marie Curie a mondenității românești, nu-și mai poate suporta ignoranța. Sătulă de aventuri sterile, de un mariaj văduvit de bucuria cunoașterii, pleiboista noastră se retrage în lumea studiului.

Mârlăneala, răgetele conjugale și manelele lui Liviu de la L. A.vor fi date uitării. De acum, cărțile, eprubetele și retortele îi vor înălța spiritul la cote nebănuite. Iar pentru a nimeri pe mâini sigure, și-a ales și mediul academic. Stanford, Harvard și M. I.T. sunt fițoșenii de ochelariști nasoi. Așa că a îmbrățișat Everestul instrucției contemporane: “Școala de talente Monica Columbeanu”. Și astfel, cine știe, poate că după ani grei de studiu, buchisind notițele ilustrei sale patroane, va înțelege marea taină a succesului personal și se va minuna. Mai pe înțelesul neofiților, va exclama galilean, palpând fericită organul unui sponsor sexagenar: “Eppur si muove!”.

Foto: 360party.ro

Sânge din Sângele Lor

La ultima numărătoare, îmi ieșeau 21 de veri. Nu mai pun la socoteală nepoții, mătușile și unchii. Puzderie, nu glumă. Pe unii nu i-am văzut niciodată. E posibil să fi și sucombat între timp dintre ei. Cert e că le știu extrem de vag viețile și nici nu mă omor cu apdeituri. Din când în când, mai aud de-o boală, naștere sau divorț. În rest, sunt prieten cu toate rubedeniile în măsura în care le văd cât mai rar. Oi fi eu al dracului și mizantrop, dar când epuizezi cu careva în 10 minute o conversație după 5 ani de înstrăinare, atitudinea pare de înțeles.

Evident, uneori mă mai apucă și pe mine nostalgiile. Îmi amintesc afectuos oameni și locuri până țârâie telefonul. Moment în care, invariabil, o bunelă din clan îmi reproșează îndepărtarea emoțională. Enumeră lucruri pe care ar trebui să le fac în viață și grija ei îmi zgândărăște pervers emoții latente. Și când să promit că mă voi îndrepta și voi suna mai des, se plânge că intelectualii au dus țara de râpă și că fabrica lui fiu-su mergea mai bine pe timpuri. Dovadă irefutabilă că rudele idioate trebuie tratate cu curul și vizitate doar la înmormântări. Singurele excepții admise fiind cazurile în care lasă moșteniri. Din nefericire, din 21, nimeni nu pare în stare…

Foto: Psychologytoday.com

Tâmpiții au mereu drujbă

Găsesc natura adorabilă, dar nu mă omor cu activismul. Trebuie să fii înclinat pentru așa ceva. Eu nu-s. De obicei, din comoditate, fac galerie la “verzi” de pe margine, din fața televizorului. Acuma însă, mă sparge o treabă. Târgul ăsta prăfuit pe unde mișun eu are un lac prăpădit și o pădure în jurul lui. Ciric îi zice. De ani de zile, toată lumea își închipuie ce tare ar fi zona dacă s-ar scoate rahatul din apă și peturile din codrul cu pricina. Asta, până a sesizat primarul oful locuitorilor. Și s-a gândit imediat să ne facă un pustiu de bine cu multe milioane de la UE: face feeric lacul. Evident, trebuia să fie și un mic inconvenient: taie pădurea aferentă.

Nu degeabă însă. Face golf și paintball. Tiribombe și locuri de grătar. Să nebunească românul de fum și distracție, nu alta. Evident, unii cârtitori pun întrebări răutăcioase cu privire la licitația proiectului, destinația lemnului căsăpit și circuitul terenurilor din zonă. Aia-i însă altă schemă. Nu-s procuror să mă prind de șmenuri. Eu am treabă cu pădurea nene. Că de bani și terenuri mai face rost orașul, dar pădurea are un obicei prost- crește al naibii de greu. Și fără ea, te bate soarele în cap și mori. Așa, ca prostu’.

Evident, primarul a prevăzut că ieșenii lui, deși mototoli cum îi crede, or să facă ceva scandal. Așa că a promis reîmpăduriri altundeva, pe un maidan de 30 de hectare. Fără număr, exact acolo unde s-au uscat deja puieții puși de Realitatea, cu “România prinde rădăcini”. Lăsat de capul lui, nenea [la barosan bagă topoarele în pădure din primăvară. Să facă loc la betoniere. Eu nu zic să facem proteste, haiducie. Că vedeți, în zilele astea la noi e și penurie de codri. Trebuie să ieșim la lumină și să dăm măcar cu mausul pe-o petiție online. Și poate că atunci, stăpânului de oraș îi va tremura mâna și se va opri din jongleria cu drujbe.

Foto: Wikipedia.com

Și Totuși, Moartea

Jumate dintre ratații care îl plâng acum habar n-au de poezia lui. Știu după ureche niște fragmente auzite pe la teve și sunt mișcați de moment. Că așa e moartea- face țeapăn pe unul și mișcă pe ceilalți. Sunt oile alea ignorante care abia acuma dau năvală la librărie să dea 5 milioane pe integrala operei. Că până nu l-a lăsat inima pe autor, nu le lăsa nici pe ele buzunarul să dea mălai pe cultură. Iar cultura asta e din nou amestecată cu omul. Și partea bună din om, din nou amestecată cu rahat. Și judecata celor care-și dau cu părerea, iarăși confuzată de tristețea evenimentului.

Pe scurt, Păunescu a fost, o vreme, un mare poet. În tinerețile lui, dădea tare cu pana. Nu dădea însă bine și cu caracterul. A avut din primul moment mania celebrității, a unui soi de putere jegoasă, pe care a căutat-o scârbos toată viață. Și-a dorit, a fost, apoi a cerșit să mai fie poetul poporului. Ăla care este întrebat în legătură cu orice, care are acces la miniștri, care poate interveni oricând, oriunde, dacă vrea. Iar pentru asta, trebuia să lingă regimul. Și a făcut-o din convingere, cu poftă și talent. Orb fiind la faptul că toți oamenii aceia mărunți, băgați în pușcărie, flămânzi sau bolnavi, pe care el îi ajuta, erau victimele tocmai ale sistemului pe care dânsul  îl cânta și în care a crezut o viață.

În plus, a scufundat conștiința unei generații în naționalismul comunist, malformând jegos dragostea de țară într-un atașament față de un bou tiran. Din fericire, din tot rahatul ăsta au putut să apară și valori adevărate, distanțate pe urmă de rahatul propagandistic de cenaclu. Dar miza a fost mereu alta. Să fie el, poetul, în față, protectorul și tiranul literelor, sfătuitorul și îndrumătorul conducătorului de țară. Iar când conducătorul n-a mai avut chef de sfaturi, bardul s-a scufundat în nefericire și ridicol. Pentru că tot ce scrisese mare cândva devenea lipsit de inspirația tinereții și narcoticul puterii.

Lumea îl vaită degeaba acum. Și dă de pomană 5 milioane pe integrală. Pentru că jumătate din viață i-a fost jegoasă și jumătate de operă nulă. De aceea tristețea nu poate fi decât una de politețe, față de abjectul eveniment al morții. Căci poetul n-a dispărut acum. Era mort de vreo 30 de ani.

De Strajă Patriei

La televizor e frumos. Îmi plac emisiunile cu animale. Mai ales alea cu două picioare. Care urlă, zbiară și debitează prostii la grămadă. Adică exact ca noi toți. Fiindcă România nu e o țară. E o isterie colectivă. O păruială generalizată între mine și tine. Pentru că eu vreau să-mi fie bine mie. Chiar dacă sunt un trântor. Iar tu vrei să-ți fie ție bine. Chiar dacă ești un bou și un hoț. Și pe amândoi ne  doare în cur dacă se duce de râpă coșmelia. Și ea chiar se duce. Că oricum nu-l taie pe nimeni mintea cum s-o repare.

Asta e însă la știri. Înainte însă, sunt emisiunile despre viață. De obicei, este chemată o doamnă în platou. Flori, atenții, politețuri. Apoi se sugerează că e o muistă și se savurează revolta persoanei. Nu se poate nici fără morți. Că la noi nimeni nu crapă natural. Obligatoriu sunt mâini criminale, bănuieli. Că dacă ăia nu scot rating nici din paranoia, degeaba mai sunt contemporani cu Diaconescu. Și ne place, să nu ne căcăm pe noi că nu ne place.

Pe urmă, iar discuții grave. Până noaptea. De data asta, fără flori, fără politețuri. Despre vitele din guvern, cu vitele din opoziție. Ațâțați de o haită moderatoare. Care până ieri îi ațâța pe ăilalți, dar acu a schimbat patronul.  Și toți aiurează și mint fabulos. Iar pentru răul care se întâmplă e de vină întotdeauna altcineva. Căci lumea, nu-i așa, va fi mereu mai bună fără cel de lângă tine.  Sau cel puțin așa îți place să crezi. Deși la televizorul ăla ne vedem chiar pe noi. Pentru că ăia nu sunt cu obsolut nimic mai răi și idioți decât sunt eu sau ești tu. Iar dacă te revolți și spui că nu ești idiot ca ei, nu te cred. Măcar pentru faptul că, la fel ca mine, încă ești aici.

Foto: quadratus.files.wordpress.com

Let The Madness Begin

Cine dracu m-a pus să merg? Costă de mă rupe, când ajung nu știu exact  încotro s-o apuc iar trenul merge ca în Africa neagră. Mai ales dupa ce bușesc tradiționala rătăcire în București iar arena, lăudată de români că rupe zările, e o tarla obosită. Pe urmă moșul… Cu burtă, abia târâindu-se, cu mâinile tremurându-i în ultimul hal (chiar mai tare decât ale mele, lucru rar).

Ei bine, chestia asta a durat fix două cântece. Moment în care bunicu’ a sesizat că lumea-i amorțită de frig și venită mai mult din curiozitate. Drept pentru care și-a turnat o găleată cu apă în cap și a început să-i dea în gură. Sălbatic, cu răutate, de parcă era ultima prestație ever. S-a dat cu capul de toți pereții, abuzând brutal de corpul ăla ciuruit al lui. De parcă ar fi spus: “eu plec în 4 labe de aici, dar voi tot în 4 labe o s-o faceți”. Iar din epava aia ruptă de droguri s-a arătat, în toată gloria sa, un colos. Unul inegalabil în felul lui dement și blând deopotrivă.

Era deja noapte când mă întrebam buimac ce pula mea a fost asta. Eu nu iau droguri dar cred că pentru un consumator aia e starea. Dincolo de toate stările posibile, am rămas cu esența: privilegiul de a fi contemporan cu un asemenea om. A, și încă ceva. Pe la mijlocul turbării, a tunat sălbatic spre dreapta scenei: “Common you fuckerssssss”. Vedeți, deci mă și știe.

Foto: musicametal.blogosfere.it

Nirvana 2

Faptul că-s incapabil și acum să profit gros de cretinismul semenilor mi se pare impardonabil. Ar trebui să zac pe o căpiță de mălai, înconjurat de fufe și râuri de pileală plătite de alții. Când colo, o frec lamentabil, inconștient de faptul că norocul și-l face omul cu lula lui. Cum și l-a făcut, de exemplu, tăticu’ Grig.

Vreau să spun că îl admir atât de mult pe feicaru ăsta, încât i-aș plăti eu furajul pentru vitele îngrămădite în ashram. Să te fugărească toți jăndarii țării, să te prindă cu rețele porno, cu caricit de minore și totuși să rămâi  mai popular ca Guță, e o chestie mare. Strâmbul ăla dă ceață la toți cu spirala. Cică anu ăsta a fost moarte de om la Costinești. Se călcau proastele în picioare la preselecție pentru Suedia, la maestru. E drept, unele s-au întors și supărate. Bocesc pe la televizor că nu le-a penetrat numai Bivolaru, că au fost împrumutate și la alții. Că n-au simțit nici căldură sufletească, nici evoluare spirituală.

Brusc, m-am luminat. Întrevăd aici o nișă de piață. Așadar, nu e deajuns doar o goangă mistică. Trebuie să ți se ducă buhul și că ești iubitor. Drept urmare, voi deschide o casă de meditație în garsoniera unui prieten din Târgu Cucu (nume predestinat). Gâștele doritoare de îmbogățiri astrale vor fi întâmpinate cu aburi de petroxin, degustări de cantaridă și un certificat autentic de șamanism. Acolo, contra unei modice sume, le voi pune să facă echipe în funcție de armonia zodiilor. Și așa, împingându-se cur lângă cur, de perete, în pompe de desfundat chiuveta, se vor elibera de gândurile lor neînsemnate, murmurând doar mantra sugerată de maestrul iubitor: “sunt o vacă pe care o mănâncă”, “sunt o vacă pe care o mănâncă”…

Foto: roncea.ro