Madman

N-am cu ce mă duce, n-am cu cine mă duce și n-am unde sta după ce totul se termină. Prin urmare, voi aplica scenariul de coșmar: 7 ore dus, 7 ore întors, orbecăială prin București și o noapte de somn pe bănci, în gară. Totul, fiindcă pogoară printre noi însuși Prințul Întunericului. Pe care îl aștept la fel cum bagă babele nădejde că vine Isus.

Evident că se găsesc și guriști care să cârtească. Că are acuș 62, că abia se târâie și că rocăreala oricum nu mai e la modă. Vorbesc aici de limbiștii emasculați și de gâștele care umectează la alternativ. N-am însă timp de explicații docte despre cine îs nenii ăia de la Sabbath. Deocamdată, dorm cu biletul sub pernă și dau cu cremă cizmele negre. Așa că, de toți căcații fani Muse mă ocup doar la întoarcere. Când le promit o mare muie din alergare.

Foto: hookinmouth.net

Patraulea

Ai miliarde. Ai ciordit de-ai spart la viața ta. Ai trecut prin n procese și chiar pe la bulău. Adică se presupune că ești o fiară bătrână care știe tot ce mișcă sub soare.

Apoi, te-ai înconjurat de securiști care-i ascultă pe alții pentru tine. Îți conduci afacerile filând la greu, trăind din spionarea dușmanilor. Mai mult, încerci să-l fuți chiar pe președinte și știi că și el vrea să te fută pe tine. Că ăla are toate serviciile pe mână și ar călca și pe mă-sa numai să te rupă. Iar în toată lumea asta, într-o țară la mama dracului, există un singur om care te-ar putea înfunda. Și asta, numai să se dovedească legătura dintre tine și el. Iar tu, mafiotul, mogulul, gangsterul superversat, ce găsești mai bun de făcut? Îl suni pe mobil…

Fabulos! Totul mi se pare halucinant. Gândeam că suntem furați de niște ciumeți. Că javrele ajunse la nivelul ăsta prestează într-un stil inaccesibil găinarilor. Când colo, marele hoț al patriei s-a dat prins ca negrul ăla care a încercat să dea o spargere uitând să facă găuri la ciorapul de pe față. Acuma stau și mă gândesc- e imposbil să fiu atât de tâmpit. Plus că, pe foamea asta, mi-ar prinde bine și nişte resurse. Așa că, dacă auziți că mi-am luat certificat de schizofrenic, că fac înscrisuri numai cu bățul pe apă și mă duc și la budă prin interpuși, să știți că nu-s chiar diliu de tot. Doar mi-am făcut un joc piramidal. Nu cu bani, ca fraierii, ci cu carne. Pui 3 kile, scoţi 14 kile. Se bagă careva?

Foto: naționaltv.ro

CV

Până la urmă, mi s-a înfundat. Vremea când combinam două-trei servicii și scoteam lejer de-o grisină s-a cam dus. De-acuma, trebuie să scormonesc după diplome și recomandări, să-mi împopoțonez abilitățile. De parcă l-ar fute pe careva grija de abilitățile mele. De felul meu, mă cam pricep la multe. Scriu, dau sfaturi, comunic roz situații de kkt. Zilele astea însă, parcă nu mai știu să fac nimic. Sau ce fac eu parcă ar ști deja să facă jumate din România.

Criza de inspirație m-a împins chiar și în brațele netului. Dacă aș fi făcut și eu vreo măscare economică, gâdilam niște bilanțuri contabile la umbra unui salariu obscen. Dar pe mine m-a împins dracul la chestii spirituale și științe sociale. Motiv pentru care, singura disponibilitate găsită pe domeniul meu e un post de pictor iconar. Așadar, dacă vedeți pe stradă o lucrare cu Isus făcând rimming la un negru, să știți că nu face minuni. Mai mult, nici nu e cazul să înjurați artistul recalificat. Mai scoate și el un ban.

Cartoon:  robstrantings.files.wordpress.com

Flop

Nu te duci la ziua cunoscuților ca bivolul. Dacă investești în cadouri, trebuie să recuperezi cumva banii. Îi pui să te omenească ori cu licori, ori cu bucate. Dacă-s scârțari, le lași apa să curgă la baie, scapi o farfurie pe covor, numai să ai satisfacția că le faci măcar o pagubă, că nu le priește cheful. Altfel, o să rămână cu impresia că au prosperat pe spatele tău.

Eu m-am învățat minte- cum le-ai dat darul, le speculezi entuziasmul de moment. Se simt norocoși, deci acceptă orice provocare pe bani. Așa că e regulă: dacă servesc ceva cărămiziu, norocul trage ca musca la mine. Zeițele Fortuna și Diana, care sunt lesbiene dovedite, sunt mereu sensibile la moment. Își împreunează porcos grațiile și mă ajută să vânez economiile chefliilor. La ultimul patron am făcut chiar de-un suc la mol. Pentru doi! Așadar,  damele doritoare pot să participe la tombolă și să spere în șansa lor. În mod excepțional, daca ma trezesc pana duminica, e posibilă și o promenadă. Asta, daca nu cumva suna marlanii sa-si ia revansa.

Vara Indiană

Iaca s-a mai dus o vară-n mă-sa. Lumea se adună rumenită pe la case, pe la bordeie. Tristă, ruptă-n glandă de melancolii. S-a gătat beţivăneala de la terase, animăleala cu punkerii în Vamă. Sexul de conjunctură, cu străine ademenite la cort, a sucombat. Poftiţi deci la birouri, stesaţi-vă iar cu dedlainuri. Cine mai vrea distracţii, după orele de program. Cariceala e şi ea raţionalizată, că fetele au ajuns la domiciuliu. Prin urmare, devin doamne serioase.

Mda, s-a dus şi vara asta. Mă rog, ducă-se pe pustii. Oricum nu-mi place anotimpul ăsta. E suspect de generos. Te minte cu posibilităţile lui. O ploaie bună te mai aduce în simţiri, căci realitatea vine odată cu frigul. Îi simt deja pe unii cuprinşi de tristeţi. Ar trăi într-o vară nesfârşită, suspendaţi ca într-un hamac priponit de lună. Se lasă cuprinşi de o stare poetică şi visează. Fetele, cum altfel, la amor etern. Golanii, la pileala pe plajă şi, vorba homerică, “la felurite neamuri de păsări”.

Foto: Ffffound.com

Alcatraz

Când eram pe la facultate, râdeam mai tot timpul la cursul de antropologie socială de societăţile gregare. Adică de alea în care se experimentau felurite metode exotice de organizare a unei comunităţi, de împărţire a puterii şi de reglementare a conflictelor. Sălbaticii ăia făceau şi ei ce-i ducea capul. Care era vinovat de ceva dădea nevasta o tură la şeful de trib. Sau făcea o donaţie de săgeţi către restul vânătorilor. Găseau nenorociţii ăia o metodă ca lucrurile să reintre în normal, aproximând în felul lor primitiv ideea de justiţie.

Câteva milenii mai târziu, ai crede că suntem pe un pisc al raţiunii. Că totul este reglementat înţelept, că cetăţeanul e apărat de viziunea unor legislatori mai ciumeţi ca cei romani. Nu e nevoie însă de multă trudă ca să constaţi cretinismul în care ne zbatem.  Dacă nefericitul a comis-o prin Texas, lumea vrea să vadă scaun electric. Adică schimonoseli, chin, carne arsă. În altă parte, e aruncat la pârnaie pentru totdeauna. Uneori se poartă şi triple life. Putrezeşte în nişte celule 3 pe 2 până îşi pierde cu totul minţile. Asa, ca să se simtă satisfăcuţi cetăţenii cinstiţi. Care se sunt prea umanişti să-l omoare şi prea nenorociţi ca să-l mai trateze ca om.

Dar destul despre alţii. La noi e cam la fel. Şoferii care adorm la volan şi omoară pe unul sunt terminaţi. Îi mănâncă imediat puşcăria. Adică li se distruge lor şi familiilor lor viaţa pe banii contribuabililor. Care e satisfacţia rudelor mortului? Care e avantajul societăţii? Ce rezolvă o nouă viaţă ruptă? Îi trebuie 9-10 ani de puşcărie vinovatului ca să regrete o secundă de neatenţie? Cine are de câştigat din asta sau care mai e sensul dreptăţii?

Din nenorocire, suntem încă la stadiul de dinte pentru dinte. În plus, puterea asta imensă de a pune sub învinuire şi de a judeca e de prea multe ori în mâna unor idioţi. Ca în cazul asistentei de la maternitate săltată cu cătuşe. De parcă aia ar fi o nebună piromană gata să lichideze orice prunc în faşă. Nenorocita a luat mandat pentru 30 de zile fiindcă “faptele sale suscită tulburare şi determină pierderea încrederii în sistemul sanitar”. Asta e motivarea unui procuror la câteva milenii după ieşirea din comuna primitivă. Ăsta e simţul justiţiei pentru nişte boi cu putere. E emoţionată lumea? Bilă la picior şi bulău cât cuprinde. Sau cel puţin până s-or întoarce vremurile în care nefericita aia ar putea spera din nou să se reabiliteze cu o tură la şeful de trib.

Foto: psychologytoday.com

Funeralii pentru Vii

Nu vă rugaţi, nu strângeţi bani, nu hohotiţi. Şi, mai ales, nu căutaţi Adevărul. E chiar în faţa voastră.

Sau faceţi invers. Dezvoltaţi spaime şi nutriţi speranţe. Daţi cu aghiazmă în chiloţi şi puneţi icoană pe volan. Răul sigur va fi alungat. Agonisiţi cât vă ţin puterile. Ban peste ban, să fie mulţi, să vă mândriţi cu ei. Faceţi carieră. Învăţaţi o viaţă despre chibrit. Şi apoi, învăţaţi-i pe alţii despre el. Veţi fi respectaţi. Credeţi în lumi mai bune. Întrebaţi popii cum e în paradis. Ei ştiu sigur şi nu mint niciodată.

Nu bocesc după toţi morţii. Pentru unii, e prea târziu. O fac încă din timpul vieţii lor. Aşa că, dacă o să vă opresc trist pe stradă, să vă pun o bancnotă pe piept, să ştiţi că n-am băut şi nu delirez. E doar felul meu de a spune “regrete eterne, boilor”.

Foto: Ffffound.com

Buzz

Nevoit, dintr-o inexplicabilă bună cuviinţă, să conversez cu diverşi muişti pe net, m-a trăsnit o revelaţie. Am descoperit cu stupoare că pierd ore din viaţă răspunzând la inepţiile unor cretini. Pe ce cărări dubioase umblă id-ul meu de messenger nu pot şti. Cert e că îmi dau cu fereastra între ochi tot felul de cetăţeni de a căror identitate nu sunt niciodată sigur. Oricum, chestia cu pretenarii obscuri e cât se poate de simplă. De ce naiba ar trebui să stau de vorbă cu ăia, să fiu amabil, să-i cunosc? Mi-ar face oare viața mai frumoasă? Mi-ar aduce un plus de cunoaștere, de noroc, de voie bună? Sigur nu. Că nici amicii pe care-i am deja n-aduc.

Constat doar că înghit o serie interminabilă de bancuri răsuflate, de feţe vesele, limbuţe sau apelări gen “ce faci bă coae”. Ca și cum străinul ăla mi-a văzut cândva detaliul  anatomic respectiv și a rămas cu amintirea lui. Prin urmare, ca să nu fiu nevoit să răspund cu tradiţionalul “acu’ sunt ocupat cu mă-ta”, o să apar pe net doar când o să simt nevoia să fut în cur necunoscuţi. Dar sunt sigur că şi atunci ar încerca să-mi trimită linkuri.

Foto: dreadgazebo.com

Sokeres?

Activiştii sunt de două feluri: ăia care chiar fac nişte treburi utile şi ăia care mănâncă căcat. A doua specie e infinit mai vastă şi mai prosperă. Reţeta e simplă: nişte rataţi nenorociţi au sesizat că activismul e de fapt biznis şi s-au băgat pe fundaţii. Câteva proiecţele puse pe hârtie şi mălaiul începe să curgă. De la guvern, de la UE şi cine mai are de dat. Dar mălaiul nu vine oricum. Nu e eficient să arate doar situaţia dramatică a ţiganilor, de exemplu. Important e să se simtă şi cineva vinovat pentru asta, ca să îi lărgească gura pungii.

Aşadar, vina e principala vacă de muls a afacerii. Nişte ţiganii stau în corturi? Tu eşti vinovat. Unii rromi n-au apă curentă, mai fură, mai dau în cap? Asta e din cauza ta. Fac ăia prăpăd în Europa, vor să scape toţi de ei? Rasismul italienilor, francezilor şi al tău e de vină. Sărmanii au fost, nu-i aşa, mereu abuzaţi, asupriţi, lipsiţi de mijloace. Moment în care începe să ni se bată obrazul că nu le dăm bani să se simtă mai bine.

Zilele astea, activiştii sunt pe jar. Sarkozy ne trimite ţigănetul acasă cu şuturi în spate. Aşa că, un nene rrom de la o fundaţie atacă dur poliţia. Cică şatrele expulzate nu sunt rodul emigraţiei voluntare. Argumentul e zdrobitor: jumate din ţiganii din Călăraşi sunt în Franţa. Semn clar că aici ar fi mâna traficului de persoane. C-o fi şi trafic, de asta nu se îndoieşte nimeni. La fel de clar e că potera noastră e incompetentă. Din păcate, la fel de limpede e şi identitatea etnică a traficanţilor. Că doar nu mă duc eu în Călăraşi să urc pirandele în căruţă pentru trimis la produs.

Aici e însă toată ipocrizia fenomenului. Nimeni nu recunoaşte că, pentru nucleul dur al ţiganilor, soluţiile sociale sunt imposibile sau extrem de dificile. Şi asta, pentru că ele sunt refuzate chiar de către ţigani. Vor bani nu ca să se schimbe, ci ca să-şi întreţină starea aia mizerabilă de paria. La fel şi activiştii. În cretinismul lor rar, cer bani nu ca să-i facă frecventabili, ci ca să le păstreze tradiţiile. Ignorând incredibil faptul că tocmai tradiţiile alea nenorocite şi primitive sunt problema. Iar când cercul ăsta se dovedeşte a fi vicios, noi ceilalţi suntem vinovaţi. Niciodată ursarii. Şi niciodată ei, activiştii. Care s-ar putea duce prin tramvaie, prin autobuze, să le mai zică la unii ţigani frumos, la ureche: “Prieteni, mai spălaţi-vă şi voi, că vă faceţi de căcat”.

Foto:  warrezlobby.org

Senzaţionala Viaţă a lui Curge Muci

Greii muzicii mondiale trebuie că se cutremură. Credeau şi ei cu au făcut ceva măscări la viaţa lor. Au agonisit scandaluri şi excese până la bătrâneţe, punându-le timid în pagini abia după 60. Ozzy, Keith Richards, Lemmy, responsabili pentru 30% din copiii planetei, s-au încumetat cu greu să-şi înşiruie curvele şi băutele în public. Nu toţi îndrăznesc însă asta. Crai grei ai planetei s-au temut să nu enerveze lumea. Sir Mick Jagger s-a lăsat de scris  fiincă îşi găsea prea plictisitoare amintirile. Noul val de staruri n-are însă complexe. Mătură tot în materie. Dintre toţi, se distinge noul Sinatra al show-bizului. Justin Bieber a scos atâtea succese, a trăit atâtea întâmplări, încât nu le mai poate ţine în el. Îşi scrie memoriile. Omul nu mai poate ţine în el chestiile grele adunate de la anul naşterii încoace. Adică din 1994. Contemporanii trebuie să afle tot tumultul existenţei sale: primul cântec, drumul spre faimă, adorarea fanilor. Şi aşa, dacă mâine ar da autobuzul şcolii peste el, posteritatea ar putea afla despre dânsul şi amănunte fierbinţi – apucase să facă o labă.

Foto: disneydreaming.com

Înapoi

N-am înţeles niciodată cum ar putea un om să privească senin în urmă. Am lăsat mereu iubitele duse acolo unde sunt – în lumea umbrelor. Nu sunt mag. Nu vorbesc cu morţii. Căci ce ar putea fi o fostă decât doar o umbră vorbitoare? Nu ar putea decât să mă bântuie, să mă stoarcă de amintiri. Iar amintirile mă omoară încă o dată, din nou, mereu.

Am ratat. Dar am preferat să ratez singur decât în doi. Nu ştiu ce a fost de fiecare dată. Nerăbdarea noastră, defectele lor, poate maniile mele. Sigur obsesia perfecţiunii. Poate aşa se explică tot. În fiecare întâlnit e ceva din ideal şi totuşi, ceva lipseşte. Pe care îl are altcineva, dar căruia îi mai lipseşte un pic. Iar cercul nu se închide niciodată. Sau nu deocamdată. Aşadar, nu mă mai întrebaţi de foste iubiri. Nu-mi povestiţi unde se află, ce au mai făcut. Încerc să cred că nu mai sunt, că n-au fost niciodată. Deşi sunt mereu în mine.

Foto: topnews.in

Privat Farty

Dom’le, câte unii e exclusivişti din burta mă-sii. Dacă e, e. I-a fătat muma cu stea pe cur şi se ţin departe de plebe. Au ceva special, o spumă de coneseori. Nu vorbesc aici de fraierii british care o ard pe la Societatea Regală de Geografie sau diverse loje hipice. Bolovanii ăia şi-au pierdut jumate din viaţă să facă atlase, să descopere aborigeni şi rase noi de cai. Moartea plictiselii. La 70 de ani, umblă cu plante-n piept şi se salută cu alţi siri în nişte loje prăfuite. N-au stil pe trend dom’le, n-au zvâc, îs depăşiţi.

Elitismul, adevăratul elitism, e aicişa, în buza Românelei. E ta-tu avocat, un soi de doftor? A scos vreun borfaş de la frână, taie burţi la urgenţe? Aduce măcar maşini din Germania? Te-ai scos, eşti un ales. Studiezi cât de gros tre’ să fie preşul de la gât, cât de curbat ciocul la papucii albi şi câte spiţe la roată. Combini nişte târâturi fomiste, dar fierbinţi. Aşa de fierbinţi că, atunci când se urcă scroafele în club cu copitele pe masă, să ai senzaţia că le curge smoală din pizdă. Le duci în locuri unde se tage cu pistolul şi nimeni nu reclamă la poliţie. Iar după ce ţi-ai conturat un stil, urmează partea finală – delimitarea. Faci un club numai pentru ciumeţi, cu card pe sprânceană. Aşa, numa’ ca să dai muie la săraci.

Aşa s-a făcut şi la noi în târg piscină. Miracol! Până şi la negri, în Harlem, sunt piscine pentru oricine. La noi e numai una. Cu gard forjat şi gorilă, să nu intre alde mine. Că banii mei nu e buni. Cică au un fel de parolă, de încercare pentru aspirantul la plajă. Nu, nu te încearcă cine a fost basistul la The Who. Era uşor, se prindea oricine. Gorila te întreabă ce cocalar sau cocălăreasă ştii de-acolo. Mă gândeam să-i zic c-o ştiu pe mă-sa. Oare ar da cu pumnul?

Foto: Ffffound.com

Cunoştinţe

Dintotdeauna mi-au displăcut inşii care se ştiu cu toată lumea. Sunt genul de indivizi care intră într-un bar şi încep să se salute cu toată suflarea: beţivi, nasoale, picoliţe şi barmani. Asta-mi spune din start că oamenii ăia n-au niciun fel de criterii. Nu există sus-jos, frumos-strâmb, deştept-idiot. Pentru ei, totul e o pastă umană care se amestecă mereu cu bere. Atrag atenţia tocmai prin faptul că nu ies prin nimic în evidenţă. Sunt nişte monumente de banalitate în toate privinţele. Se îmbracă în haine banale, umblă cu amici banali, îşi povestesc viaţa lor interioară fabulos de banală.

În grămada ăsta de trişti, suprema calitate e “să fii de treabă”. Faptul că-şi tolerează reciproc nulitatea şi ignoranţa le asigură traiul liniştit în grup. Evident, imediat cum îşi dau seama că nu te baţi cu ei pe burtă, devin suspicioşi. Orice preocupare pentru felul în care arăţi e suspectă. Grupul de rapeni detestă orice element estetic. Dacă nu eşti bălos de banal, salutare. Nu mai zic de păcatul definitiv- să nu te întovărăşeşti cu ei, să eviţi discuţiile. Vei fi urât definitiv: “uite snobul, arogantul ăsta”.

Sunt un om singur. Asta, fiindcă aleg să nu umblu cu oricine. Îmi pare că e o obligaţie să fiu selectiv. Altfel, m-aş dezgusta pe mine însumi. În realitate, prietenii mei sunt virtuali. O parte dintre ei au dispărut. Ăia care mai trăiesc sunt prin turnee. Se ocupă cu lucrurile pentru care îi ador. Într-un fel însă, când am chef de amici, sunt mereu acolo unde trebuie. Adică foarte aproape. Tocmai de aceea, când o să mai vină vreun distrus cu jegosul “hai bă şi tu la o bere” să ştie că refuzul nu are legătură cu motivul politicos pe care i-l dau. În realitate, să afle că-l consider un luzăr răpănos şi trist. Iar dacă se supără, să ştie că nu poate să-mi sugă nici pula. Că pula mea e fermecată.

Foto: Ffffound.com

Stardom

Lady Gaga e o mare pizdă. Na c-am zis-o! Aud înjurături? Mă așteptam. “Vai de mine, vaca, nulitatea aia!”. Vacă nu știu dacă e, că n-am servit uischiane cu dânsa în așternuturi. Dar nulitate sigur nu e. Și pentru că am tăria opiniunilor, voi argumenta asta.

Industria muzicală e pe butuci de ani buni. N-o zic eu. Era un studiu în Rolling Stone Magazine – dintre cei mai profitabili 10 artiști ai lumii, 6 sunt trecuți de 50 de ani. La rock, lucrurile trag să moară de mult timp. Bătrânii mai bagă turnee ca să scape de azil iar generațiile tinere nu-s demne nici să-i spele la bile. Partea proastă e că nici pe partea de entertainment pop nu se mai mișcă lucrurile. Madonna e la menopauză, Jackson, în lumea drepților.

Așadar, industria avea nevoie cu disperare de un produs care să fie la nivel de stardom. Ei bine, dintre miile de flăcăi care freacă instrumentele pe lumea asta, o puștoaică de 20 de ani i-a spart pe toți. Nu e vorba de rețeta clasică. Adică n-a supt vreun producător și a lălăit prin filtre piesele altora. Dama trăia din compoziție, făcând hituri pentru trupe de Top Ten în America. Un nene de la studio a auzit-o cântând la pian și i-a făcut disc. Imaginea tot ea și-a construit-o. Folosea lookul ăla dement de când futea cluburile din NY. Că au rafinat-o mai apoi stiliștii, asta-i altă treabă. Ce a urmat însă e de scos pălăria. Ciumeții din modă spun că n-au mai prins un așa fenomen de la tinerețea lui David Bowie încoace. La o căutare pe You Tube după count view, numai pe prima pagină, fata are trei sferturi de miliard de vizualizări. Presa îi relatează și respirațiile iar concertele sunt sold out instant.

A, ce cântă dânsa nu e Pink Floyd? Bănuiesc că nici ea n-are pretenția. Cert e că are capacitatea să scoată megahituri, iar cine zice în branșă că n-a visat să fie celebru e doar un sugător trist. În plus, are și versuri faine. Sigur, sunt despre viața ei ușoară, dar chestia e că le scrie cu talent. Căci, chiar și în industria asta a distracției facile de club, trebuie totuși ceva talent ca să ajungi în halul ăsta de faimos. Mai ales când ai fața aia…

Nu place la toată lumea, e enervantă? Perfect de înțeles. Ce zic eu n-are însă treabă cu gusturile. E ca la filme. Poți să fii liniștit fan Tarkovski. Nu poți nega însă că Terminator este o producție tare. Tare în felul ei, judecată strict față de ceea ce-și propune, raportată la genul pe care o abordează. Așadar, lecție de succes: o fată din cluburi lasă facultatea de arte și arată curul la lume. Ca produs muzical, ca marketing prin vizual, ca reușită în viață. Cunoașteți multe cazuri de asemenea proporții? Eu nu. Tocmai de aceea, dacă din cine știe ce motive, o damă cu tocuri și măști abracadabrante și-ar face apariția în bombele unde mai viețuiesc eu, mi-aș scoate respectuos pălăria, susurându-i formula cuvenită: “Săru-mâna tanti Gaga, chiar sunteți o mare pizdă”.

Foto: glossymagazine.ro

Press

Când mai eram încă în presă, era vremea marilor lovituri. Se făceau transferuri spectaculoase de personal. Ziarele normale își pierdeau mai toți oamenii buni fiindcă Realitatea și Antenele stricaseră piața salariilor. Au început brusc să ofere triplu. Toată branșa era bulversată de chestia asta și nimeni nu știa clar unde o să se ajungă. Ei bine, s-a ajuns aici.

Asta e o parte din România de azi. Evident, ăia care se dau șocați în emisiune, fac exact același lucru. Numai că prentru alți clienți.

Foto: Panoramia.com

Generaţii

Aveam eu o teorie mai demult. Era sinistră, dar văd că se adevereşte. Ziceam că trebuie să se cureţe toate generaţiile trecute de 50 ca să se mişte ceva în ţara asta. Până atunci însă, tot ele conduc, ratează şi ne afundă în obsesiile lor. Părinţii încă mai regretă concediile moca, repartiţiile de la stat şi mizeriile alea de apartamente. Se bat în piept că au făcut fabricile. Cu mâinile lor. Nu mai contează că tot sistemul ăla, toate făbricuţele lor însemnau de fapt un gigantic faliment. Că au distrus viitorul crezând că-l construiesc.

Bătrânii încă se mai frământă cu trecutul. Pe undeva e de înţeles. E vorba de viaţa, de tinereţea lor. Şi totuşi, cât de patetic e totul… Încă nu ştiu câţi au turnat, câţi au crezut în sistem. În acelaşi timp, cei dovediţi ca jeguri sunt trecuţi liniştit cu vederea. Formează opinii şi fac miliarde.

Părinţii noştri sunt nişte terminaţi. E adevărul trist. Nu e neapărat că noi suntem mai buni. Îi moştenim, doar nu ne tragem din teutoni. Avem aceeaşi toleranţă la jegul moral. Dacă ar veni mâine ruşii, nu-s sigur că s-ar mai găsi 1000 de oameni s-o tragă pe rezistenţă în munţi. Şi totuşi, nu-mi pot reprima voma. Orice reproş se izbeşte de un zid de riduri şi încăpăţânare: “Eh, nu ştiţi voi cum era atunci…”. Apoi dau din cap a neîncredere şi îşi rumegă tăcuţi amintirile. Iar când nu-şi mai suportă trecutul, îl dezgroapă. Care e tot acolo unde l-au lăsat ciuruit.

Foto: bozau.ro

Descompunere

Dune şi cămile. Pe urmă, femei şi oaze. Tavanul îmi arată fantasme cu personaje descompuse. Oricine şi-ar putea aprinde ţigara de mine. Ar lipi-o de piele şi ar arde dintr-o dată până la filtru.

Din moment ce eman sare şi la duş, nimic nu mai are rost. Prelungesc agonia de lene să nu urc pe bloc. Dacă sar de la 2, nu m-aş alege decât cu un scaun cu rotile. Nu face.

Prin faţa ochilor se perindă figuri şi ratări. Într-o lume de tâmpiţi, ar fi trebuit să fiu bogat. Să mă tăvălesc cu fetele de la Folies Bergere într-un conac pe Loara. Poate că ar fi trebuit totuşi să iubesc mai mult…

Acuma chiar ar trebui să mă iau la palme. Delirez.

Mă târâi să sorb ceva ud dar renunţ. Îmi pare că şi frigiderul dă căldură. Închid ochii încercând să ignor realitatea. Mă visez la pol, făcât sex cu o morsă. Colţii ăia parcă sunt construiţi pentru un b. job. Ah, ce bine trebuie să fie acum pe o banchiză…

Scăpare însă nu e. Sunt între 4 pereţi siniştri, sperând la o damă în chiloţi cu freon. Ar fi singurul caz în care i-aş refuza dezechiparea. Ne-ar găsi dimineaţa îmbrăţişaţi, făcând planuri de viitor.

Aşadar, până pe bloc e departe. Şi totuşi, cât e kila de Furadan? Parcă mai aveam ceva în portofel. M-aş trânti la pământ, grăbit să vină doar un bou cu pronunţarea decesului: “S-a săvârşit. E la cele sfinte”. Nu las în urmă carieră, familie, fani. Ah, deja nu mă mai simt frumos.

Foto: Flickr.com

Uitare

Suntem fabuloși. Ca nimeni alții. Trecem peste epoci și bezne istorice fără cea mai mică jenă. Contează prezentul și ce va fi. Trecutul a dispărut, ca și oamenii lui. De fapt, nu chiar a dispărut. S-a transformat scârbos într-o normalitate acceptată tacit. Mlaștina asta puturoasă e tulburată rar. De dosare nu se mai interesează nimeni. Cine pe câți a turnat, care a ajuns la Canal sau n-a mai ajuns niciodată acasă. Killerii stau în vile, victimele, în pământ sau la azil.

În rest, din când în când, ca să umple programul, la teve rulează filmele dinainte. Caramitru urmărea rezistența din munți pentru binele patriei. Amza Pellea era marele ilegalist cu bască. Beligan, secretar înțelept de partid. George Constantin, securistul prietenos al cetățenilor. Bineînțeles, peste toți, ca model absolut al omului socialist, Sergiu. Dădea aragaze la muncitori pe șantiere, grăbea producția, îndemna tinerii să se tundă. Marii artiști ai patriei au mâncat rahat cât puteau căra la gură. Au nădușit din greu spetindu-se să prostească masele cu propaganda regimului. Încercau să convingă poporul prin talentul lor că totul era bine și frumos la noi. Partidul se ocupa de toate și ne păzea de străinii răi.

Din păcate, scuza cu obligația nu ține. Rebengiuc s-a ținut deoparte de mizerie și n-a pățit nimic. N-a murit de foame și a rămas un star în teatru. A făcut jucat doar un Mihai Viteazu patriotard pe care îl regretă cu fiecare ocazie. Problema e că numai el se gândește la asta-să regrete. În rest, nimeni nu cârâie nimic. Nicio părere de rău, nicio remușcare pentru susținerea infectă a regimului. Marii actori , atâția câți mau mai rămas, pășesc demni prin viață, așteptând să fie aclamați de tinerele generații. Și totuși, uneori, adevărul se întrezărește în reacții nervoase, în porniri aparent inexplicabile. Când 4,3,2 a făcut valuri la Cannes, Nicolaescu a comentat sarcastic evenimentul. La început, am bănuit că-i doar o gelozie artistică. Abia pe urmă am revăzut “Viraj periculos”. Sergiu era milițian la circulație și hăituia un medic bănuit de avorturi. Evident, infractorul a fost prins și tras la răspundere. Acum, nicio problemă de obraz pentru nimeni însă. Nici pentru Sergiu, nici pentru alții. În România, nu se plătesc polițe morale. La noi, istoria e spălată riguros cu uitare. Și așa, ignorând mereu rahatul din noi, ne pregătim încrezători de viitor.

Sporturi

Omul normal se uită la sporturi. Cu aruncări, cu şuturi, sărituri şi trânte. Se zice că e consumarea simbolică a violenţei naturale a speciei. Adică mergem la stadion ca să nu ne mai dăm în cap ca în Evul Mediu.  Iar asta nu ţine cont de educaţie, ani ori stare socială. Poate numai de identitate sexuală. Nu-mi închipui un hermafrodit neconsolat când a furat-o Doroftei de la Gatti.

Sportul spune totuşi ceva despre o persoană anume. Dacă un ins ţine cu Rapidul sau pierde nopţile ca să se excite la ciomăgeala Local Kombat, e un mârlete răpănos. Dacă rage că-i ultras sud sau câine până la moarte, e doar o oaie din turma Borcea-Becali. Şi mai dubioşi sunt ăia care o ard cu tenisul. Zac cu ochii în plasme cu zilele la Wimbledon dar n-ar ieşi nici pentru o mie de parai din casă să dea un rever la un teren adevărat (pe ăştia mereu îi bănuiesc că se stârnesc când îşi schimbă Rafa tricoul).

Ce se întâmplă însă cu sporturile adevărate e un mare mister. Nu vezi nicăieri un şcolar cu fular Springboks, vreun puşti cu tricoul lui Chabal. Să-i simţi că apreciază un sport izvorât din viaţă. Unul în care trebuie să fii cât muntele şi să calci faţa altuia numai elegant, în grămadă. Ne îndreptăm aşadar spre un viitor împărţit între perspectiva galeriei de gorile şi emascularea turneelor cu Polihroniade. Semnele se arată deja. Cică în America face ravagii deosebite golful. Lumea dă buzna la magazine să-şi cumpere băşti şi pantaloni roz ca idolii cu tolbă. Nişte trişti între două vârste care se chinuie să o bage din multe încercări într-o gaură. Aşadar, dacă aveţi nepoţi mici, mai bine lăsaţi-i să se uite la Moartea din Carpaţi. Altfel, dacă dau şi ei în boala croselor, riscă să bage Viagra încă dinainte de bac.

Foto: yallowmancandles.files.wordpress.com

000

Bond nu mai e ce-a fost. S-au dus zilele când ardea Connery spioance la buci şi pe urmă le arunca din tren. Acuma rulează chestii siropoease cu agenţi de tot rahatul. Au pus un malac depresiv care e aburit de toate puţele romantice. Ca să fie de râsul curcilor, MI5 şi cu CIA îşi descoperă acuma agenţii prostiţi şi în viaţa reală. După ani de zile de chin, s-au prins şi ei că-s spionaţi de cineva. Spre stupoarea lor, chiar de la Moscova. Senzaţional, ce surpriză extraodinară! Cine şi-ar fi închipuit oare că prietenii din răsărit încă mai trag cu ochiul şi timpanul?

Ca să fie cacaoa şi mai puturoasă, o membră a reţelei e coborâtă ca din distribuţia filmului. 28 de ani, roşcată, ochi verzi, corp ireproşabil, IQ 162, tată KGB-ist, puternic accent rusesc, expertă în tranzacţii financiare şi frecţii cu politicieni în aşternut. Aşadar, doh! Nimeni n-a bănuit însă nimic. Nici când tantea ciordea informaţii de la oficiali, nici când le trimitea acasă de pe situri restricţionate. Abia după o eternitate s-au prins şi ăia că fata nu futea moşnegi din pasiune ci  ca să-i treacă pe cartea de muncă.

După o carieră consistentă, pagubele aduse sistemului nu sunt încă pe deplin cunoscute. Abia acuma umblă şi agenţii să vadă cine şi cât a croncănit între cracii bagaboantei. După asemenea performanţe contrainformative, putem fi siguri că şi occidentul pregăteşte un spion beton. Unul care să afle tot, care să-i zică reginei şi cât poartă Putin la chiloţi. N-ar fi însă de mirare ca totul să se petreacă doar ca în bancul ăla prost de pe vremuri:

” Infiltrează americanii un spion în Soviete. E prins în prima zi. Infiltrează al doilea spion. Prins tot în prima zi. Infiltrează al treilea spion. Săltat de la aeroport. Sună americanii la Moscova:

-Nu vă căcaţi pe voi, spuneţi-ne şi nouă cum vădaţi seama.

-Păi poate vă hotărâţi şi voi să trimiteţi un alb.”

Foto: 4.bp.blogspot.com