G.I.

De regulă, nu-s violent. Las omul să mănânce căcat în legea lui până se satură şi tace. Din ignorarea unui cretin ies mereu mai câştigat. Afară de cazul în care handicapatul mă loveşte cu gândul în plex. Atunci mi-aş face buzdugan. Unul din cazurile alea e atunci când o vacă oarecare are panseuri despre război. Bush a dispărut, deci Irakul s-a cam fâsâit. La modă e Afganistanul. Soldaţii mor pe capete şi vita cugetă. N-a citit în viaţa ei o carte de geopolitică, n-are nicio noţiune de militărie sau istorie, nu urmăreşte ştirile, succesiunea evenimentelor, n-are nicio educaţie privind religia şi antropologia culturală a locului respectiv. Dar ea are păreri. Ca regulă de aur, americanii sunt nişte criminali. Au căutat-o cu lumânarea şi dă-i în mă-sa că mor. Să se ducă la ei acasă. Războiul e urât şi rău. După care, îşi deschide tacticoasă pacheţelul cu salam şi-şi linge lacomă provizia de lipide.

În timpul ăsta, la mii de kilometri distanţă, într-un pustiu de praf şi pietre, nişte puştani au grijă. Au grijă ca maimuţele alea fanatizate (vai, cât de incorect politic sună…) de islamism să nu vină. Să nu vină la vită şi să-i fută o bombă în mol, în tren sau avion. Căci vita nu poartă burka, nu linge tălpile vreunui mulah, nu e lapidată pentru masturbarea la Bănică. Lucru care cam sună a satanism pentru ciracii lui allah. Dar scroafa poate să stea liniştită tocmai pentru că de vreun secol şi ceva, G.I.-ul ăla yankeu, aşa ignorant şi mârlete cum e el, şi-a lăsat oasele prin toate războaiele lumii ca să asigure civilizaţiei o chestie simplă şi vitală care se cheamă “freedom”.

E urât şi brutal războiul? Al dracului de adevărat. Speră cineva la o pace eternă? Numai idioţii. Violenţa e în natura oamenilor, iar nebunii, accidente frecvente ale umanităţii. Prin urmare, combinaţia asta de violenţă, demenţă şi religie se opreşte doar cu puşca, nu cu flori în păr. Nu ştiţi să ţineţi în mână un M16? Atunci fiţi recunoscători că există unii care ştiu. Şi ca gratitudine, să le sugeţi cu dibăcie pula când vin de la război. Dacă  mai vin.

Cabale

Guvernele oculte vor să lichideze o parte din glob. Se ştie. E evident. Numai orbii nu văd. Ele inventează boli care să omoare lumea (sau să scoată bani de la ea, depinde de sursă). Mai ales pe ăia care l-au văzut pe Elvis alive. Şi pe babele cu batic care se bulucesc la vecernie. Asta-i răzbunare pentru că au dat în fapt schema cu paşapoartele biometrice. Altfel, eram controlaţi toţi. Cum suntem acuma cu vaccinul. Forţe ascunse au răspândit gripa. Nu singure. Îs pe pe mână cu farmaciile şi cu Bush. Sau Obama. Mă rog, deci în cârdăşie cu toţi ăia din noua ordinemondială (oare Boc e băgat şi el?). CIA a scos SIDA, masonii o fi lansat aviara şi vaca nebună, iar Bilderberg, porcina. Dar sigur se mai pregăteşte ceva.

Bine că sunt însă magi printre noi care ne-ar putea proteja. Un general român ştie cum e schema cu flacăra violetă, cum se poate apăra poporul. Aşa cum s-a protejat Băsescu de Geoană. Cică a rentat magi care să stea în pentagramă (vârful era în Cişmigiu…). Deodată mă ia cu ameţeli, cu o slăbiciune a simţurilor. Zbaterea din burtă îmi dă semne tragice ale unei suferinţe misterioase şi apăsătoare. Să fie oare tot vreun agent patogen ticluit de masoni sau combinaţia aia nesăbuită de struguri şi lapte? Pregătesc 5 suluri de igienică şi le pun strategic, în pentagramă. Chiar, a observat cineva că şi alea sunt de un roz care bate spre violet? Nu mai cred în coincidenţe.

Amantes

L-au găsit pe ăla de la Antene c-o curvă. Situaţia e scârboasă dar, într-un fel, tot mă bucur. Insul e un jeg, un limbist la găoaza Voiculeştilor. A mâncat căcat dintotdeauna şi acu i s-a înfundat. Nu-i trecut nici anul de când o lua la drangă (la figurat, că la propriu nu speră) pe Răduleasca. Îi făcea reproşuri morale publice, vocifera de pe reduta familismului prejudiciat. Cu făţuca aia de gurist bălos, dădea repetat a indignare din cap, gen: “Vai, ce grozăvii mai comit aceşti oameni păcătoşi…”. Însă la un scurt search pe Google, iaca o găselniţă frumoasă: “Amanta ca element de marketing”, articol scris chiar de futacul dat în fapt. Ce tre să-l mai fi lăudat nevasta, ce mândră tre să fi fost proasta la serviciu… Deşi dânsa se ştia cu glezna groasă, soţul repudia public chiar şi ideea de înşelătorie, revenind grăbit la adăpostul căminului. Timpul lucrează însă în favoarea curvelor.

Acu l-au prins pe bou pe-un câmp, caricind prin nămeţi. Chestia m-a scandalizat. Cretinul ăsta chiar n-are prieteni cu garsoniere, cu vreun şopron ceva? Trebuie să scoată lula în natură, să dea muie în trafic? Ca fapt agravant, o ducea şi la mol. Dimineaţa eşti la tv, la amiză, cu putoarea prin magazine. Parcă-l şi aud cum se întreba îngrijorat: “Oare m-ar putea recunoaşte cineva aici?”. Partea cu molul mi se pare însă mai agravantă pentru ea. Să o vadă o lume întreagă că se fute cu un luzăr ca Mândruţă, asta e deja tragic. Ca să nu mai vorbim de scuzele mârlanului: “Iertare soţiei, am greşit”, după care a dus-o-n Caraibe. Adică, în ochii lumii, ani de-a rândul, soaţa va fi martira rănită, iar ailaltă, zdreanţa de pe dealuri. Tocmai de asta, în cazul partajului, aş da casa la nevastă şi conturile la fufă, recompensă pentru reumatismele căpătate în omăt. Pe bou l-aş obliga la un curs de labă, metodă eficientă de al îndepărta de curvele decente, îndreptăţite la un muit conspirativ tihnit, fără grija că scuipă slobozeala amantului pe aparatul vreunui paparate.

Hai te fut

În general, el n-ar fi chiar aşa lipsit de posibilităţi. Bun, nu-i nici vreun lover letal. Faţa îl ajută cât să aspire, nu să pună mâna. Compensează însă prin ambiţie şi insistenţă. Stă pe capul damelor corecte până le vine ălora acru, doar, doar ar ceda alea nervos şi l-ar băga cumva în seamă. Interminabilele lor refuzuri nu-l dezamăgesc însă niciodată. Zace în preajma lor, urmărindu-le cu glumiţe libidinoase şi nesfârşite aluzii despre frecat. Deşi nu recunoaşte, e un fel de Mutu wannabe, din ăla care suge şi căcat dacă la masă i se serveşte cu Red Bull. În fapt însă, e un un fel de pechinez care se căzneşte mereu să fută pe careva. Măcar şi în picior.

Ea

“- Du-te dracului, eşti sonat”… Nu mă supăr, ştiu că-i adevărat. Măcar în parte. Reacţiile feminine la concepţiile mele despre familie (sau măcar un eventual concubinaj) sunt de înţeles (golanii, evident, râd). Nu întind însă vorba şi abordez abrupt subiectul. Pentru prima dată în public, precizez clar atributele pe care o domnişoară, o doamnă, mă rog, o fiinţă feminină, ar trebui să le aibă pentru a mă risca la love@marriage.

1. Să aibă o prezenţă considerabilă. Adică, atunci când apare, să simt că mă tamponează un Logan în stomac.

2. Să ştie, măcar cu aproximaţie, PIB-ul României (probă că nu stă cu capul numai la cluburi) şi de unde importă ţara asta hidrocarburi (să nu creadă că aparatul ăla din bucătărie dă gaze singur, de nebun)

3. Să nu râdă ca proasta când mă pocnesc cu genunghiul de piciorul vreunei mese

4. Să nu vorbească franceza ori italiana (am eu balauri de demult). Şi nici spaniola (ar înseamna că-i o trândavă telenovelistă).

5. Să-mi creeze o stare de bună dispoziţie când o găsesc dimineaţa mişunând prin casă, fără nevoia de a-i sugera activităţi în altă parte de continent.

6. Să mi-o pot imagina fără groază, ba chiar cu drag, cu figura pocită, umflată într-o maternitate, în poziţia aia clasică, cu mâinile sprijinindu-şi şalele.

Bine, lista e deschisă, căci contactul cu dura realitate adaugă nevoia unor noi paveze pentru cordul meu greu încercat. În tot cazul, momentul marii întâlniri nu poate fi departe. Administraţia Bush a anunţat demult că NASA îşi pregăteşte sculele ca să ajungem pe Marte. Dacă băieţii cu cosmosul se ţin de treabă, prin 2050 sigur găsesc persoana perfectă. O fi mică şi verde, da-i fac instructajul necesar şi treaba o să meargă ca unsă. Totul e să-i facă ăştia actele pentru Pământ.

“Jana nu e moartă, Jana se transformă”

După îndelungi ani de sforţări intelectuale, am tras pe dreapta cu capul, resemnat fiind că misterul universului zace în  Chimia de-a 7-a. Nicio entitate divină, nicio schemă esoterică trasă pe nas mai târziu nu m-a putut narcotiza în aşa hal încât să ignor o evidenţă zdrobitoare - toată structura lumii e făcută din nişte atomaşi care se îngrămădesc mai cuminte sau mai turbulent în structura materiei. Şi poate că acest drum către iluminarea personală ar fi fost mai scurt dacă vaca aia de profă (golanii din clasă zvoneau că ea şi cu fiică-sa sunt nişte curve care se fut cu negri) ar fi stăruit să explice picilor formula magică: “Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul…”. Astfel, toată bezna de mai târziu şi-ar fi găsit lumina din timp şi eu aş fi înlocuit amfiteatrele cu hamacul de pe plajă, liniştit fiind că până şi tainele femeii zac tot în tabelul lui Mendeleev.

Acum însă e altceva. O grozavă înţelepciune mi-a liniştit creierii, tulburat fiind încă doar de faptul că porcii de la mol iau pielea de pe tine pentru un amărât de hamac. Filosofia din mine debordează însă puternic. Să emit de exemplu un gând. Să zicem despre iubire. Toată lumea e atentă, enciclopediile de profil sunt gata să consemneze? Bine, atunci cuget - femeia, atunci când nu mai mişună, ea mai există? E ca aporia aia cu trosnetul copacului căzut în pădure. Dacă nu îl auzi, are el realitate? Aşa şi cu dama. Mai poate fi învestită cu darul fiinţării dacă nu mai este, adică se duce de la tine? Fiţi siguri că există. Există, dar pentru alţii, gata să îi asculte gemetele când uscătura le cade. Evident, la pat. Aşadar, ea nu moare. Nimeni nu pierde, nimeni nu câştigă. Numai dânsa se tot transformă, de n-o mai recunoaşte nici dracu’. Dar ăsta e un mister adânc, atât de adânc, încât n-o să vi-l explice nici măcar o curvă care se fute cu negri.

Muie la Credincioși

Dacă Papa ar începe de mâine să umble în curul gol, trăgând de țâțe enoriașele mai nurlii, nimic nu s-ar schimba. Turma ar fi la fel de orbită. Ba chiar s-ar îngrijora că bucile prelatului ar putea fi expuse la frig. Nu bat câmpii, am și dovezi. În Irlanda, de la 1 ianuarie anul curent, cine ia în râs numele domnului este pasibil de amendă de până la 25.000 de lire. Majoritatea catolică vrea să se asigure că blasfemiile vor fi strivite cu poveri bănești, punând biserica la adăpost de muitul răuvoitorilor. Toată schema asta vine însă la numai câțiva ani după dezvăluirea potlogăriilor făcute de ratații ăia care ar trebui chipurile să stea cu garou pe lulă toată viața. Guvernul de la Dublin anunța că în ultimele 3 decenii, 320 de puștani au fost abuzați de zeci de popi, scandalul fiind palmat cu bună știință de cler. Evident, dacă aberațiile astea ar fi fost făcute de vreo sectă absconsă, potera i-ar fi dărâmat urgent cotețul. Dar așa, cum copiii au fost luați în așternut de păstorii mântuitorului, e altceva. Grija mare a lumii e să nu se supere duhu sfânt. Oricum, în cazul în care biserica de pe-acolo a marcat totuși niște mălai la victime, mi se pare o incompetență de PR. Dacă erau băieți deștepți, amatorii de copii foloseau “argumentul Maradona”: “Recunoaștem, cineva a futut acești prunci. Da’ n-am fost noi. A fost pula Domnului”.

Sexul domnului

Scurgeri

Iubesc interesat. Recunosc. Nevoia m-a împins să implor la telefon persoane insensibile și mereu ocupate. Dar când, în sfârșit, una mi-a apărut la ușă, dragostea s-a aprins ca o văpaie. Pamela n-ar fi avut așa impact la inima mea. E drept, relația noastră a trecut și prin momente grele. Coteala bruscă în timpul prestării era agravată de figura pocită de palincă. Și parcă nici asta nu era așa de rău, dacă nu venea cu o scuză absurd-metafizică - “trebuia să merg până într-un loc”… Aș fi vrut să lichidez însumi persoana, s-o trimit în neant, adică acolo unde s-ar fi dus lipsit de loc și treburi, dar nevoile îmi erau presante. Chiar dacă i-am văzut și crăpătura bucilor cât i-am suportat truda. La urma urmei, nu găsești ușor ființe care să-ți umble în 4 labe prin casă pentru 150.000. Asta, dacă nu vrei să faci Anul Nou împing prosoape într-o țeavă fierbinte și spartă, hohotind între pereții abia renovați. Oricum, dacă dorește cineva senzații tari la domiciliul meu, ofer jacuzzi pe parchet, în sufragerie. Rățușcă să-și aducă de-acasă.

Vagino Royale

Bond mi s-a părut de nerecunoscut. Supt la față, vulnerabil, gata să tragă erotic pe dreapta. Cel mai grav, situația era creată de o colegă de muncă. Jalnic, impardonabil. Pentru curul ei (mă rog, în film e inima) a făcut zob un Aston Martin, și-a dat demisia de spion part-time și era să piardă tot la poker. Ce face femeia din om… Dar asta e învățătură de minte.De acum, când mă mai bag într-un bar la costum și pretind că e Brioni, iar o duduie mă întreabă de ce nu consimt s-o iubesc aprins, o să-i răspund sec, cu ochii pierduți în elixirul vodcă-Martini: “Nu pot drăguță. Pe urmă, cine mă-sa ar mai salva lumea?”.

Old Fashion

Ea e drăguță, dar nesigură. Ca toți de-o seamă cu ea. Cutreieră bezmetic barurile, căutând ceva. Nu știe exact ce, doar bănuie. El e un luzăr cu blugi căzuți. Genul de spart absolut, de surfer pe valuri de iarbă. Habar n-au ce să-și spună, cum să facă. Se înghesuie pe la colțuri, într-un soi de erotism chinuit. Iar asta se cheamă că “s-au combinat”.

Pe vremuri se iubea altfel. Cupluri elegante cutreierau nopțile în limuzine negre, exact ca în “filmele alea”. Ele arătau stil, ei, mereu clasă. Am văzut prea multe imagini cu Mastroianni și Vitti? Posibil. Și cu toate astea, încă imaginez un loc în care iubiții se invită din priviri pe Sinatra, surzi la o lume în care alții copulează în toalete bubuind de minimal.

Testament

Se zice că femeile minione sunt și rele (eu vreau să cred altfel, dar dacă așa se zice…). Iar dacă sunt rele, automat îs și răzbunătoare. Iar dacă sunt răzbunătoare, să te păzească naiba să-ți fie și foste prietene. Mai ales dacă te cheamă la un vin fiert și prăjituri. Cu atât mai mult dacă prăjiturile sunt făcute chiar de ele.

Prins într-un moment de slăbiciune, animat de atmosfera reconcilierilor de sezon, am acceptat formal o invitație în alb. Când vrea ea, fără analiză de laborator la produsele de patiserie, neluând în calcul eventuale vendete sângeroase pentru trecutele prejudicii sentimentale. Astfel, dacă la autopsie mi se vor găsi doze aberante de stricnină, să știți că făptuitoarea e o actriță amatoare, cu voce subțire, cunoscută după numele de scenă: “Aia mică”.

Împăcat cu iminența sucombării, le las toată averea mea celor rămași să-mi bolească dispariția după cum urmează:

Lui Alm. Cristian, îi donez lanțul de agățat la blugi, cu care făceam ravagii când iubeam prin cluburi,

Lui Mih. Ștefan, îi ofer laptopul, teveul ăla nou, alături de modestele mele economii.

Lui Dude George, îi las cu limbă de moarte toate datoriile personale, făcute într-o viață de om.

Care nu-i mulțumit de împărțeală să mă pupe în cur. Chiar acu lucrez la un mulaj după prețioasele mele buci. Amin.

Omul care Nutreşte (sentimente)

Te poţi căca în gusturile omului? Evident că da. Numai că el n-o să dea o para chioară pe asta. Femeia lui e ca nimeni alta şi gata. De fapt, există chiar semne exterioare ale trăirilor sale. În primul rând, e mai bun. Libidinos de bun. El trăieşte ceva frumos şi vrea să simţi şi tu la fel, să vezi cum e. Se oferă să-ţi prezinte fete bune, eventual dintre prietenele ei, despre care ştie sigur că ţi-ar pansa sufletul. Cumpără tot felul de muţunachi de căcat ca să aibă drăguţa ce băga sub pernă. Face infiniţi giga de poze cu ei doi zâmbind tâmp când erau la munte, la mare,  la deal, la câmpie. Pe urmă, îşi pune statusuri la messenger în care anunţă umanitatea despre lumina sa interioară. Desigur, măgarii râd, dar ce ştiu ei… Înamoraţii nu se mai uită nici la filme porno. Refuză ruşinaţi linkuri pe care, altădată, le comentau cu gaguri porcoase (ea nu trebuie să afle că se gândeşte şi la alte puţe). Nici nu mai vorbesc urât. În prezenţa iubitei, îţi fac chiar ei observaţii despre limbajul bolovănos. Nu mai ies la animăleli, nu mai bagă jocuri în reţea. Trupul ei e ca o lampă fermecată. Trebuie frecat zilnic ca să iasă duhul dragostei din dânsul. Şi când duhul iese, se umflă şi pute a mariaj, e regulă că se buleşte ceva şi dânsa pleacă. Moment în care, regăsind raţiunea şi tovărăşia amicilor renegaţi, desluşeşte resemnat motivul despărţirii: “Dă-o-n p..a mea. Era o curvă proastă”.

Sunt Borţoasă

“Am fost fecundată, iacătă-mă-s!”. După care, îşi bagă burta la înaintare, să-i afle toată lumea proporţiile astronomice ale pântecului. Ce e în mintea vacii care se despoaie când rămâne grea? Ce vrea ea să transmită, să dovedească? Faptul că n-a folosit protecţie? Că a prostit un futac a la long, după ce mulţi alţii o ardeau la buci doar câte o noapte? E o declaraţie de fertilitate?

Ce-ar fi să-ţi arate mă-ta peste ani o poză în pizda goală: “Uite fiule, arătam vulva la toată lumea, ca să se ştie cât de iubesc!”. Explicaţia oficială are, evident, o explicaţie adânc filosofică. Un lăbar de pe la vreo revistă s-a scobit în cur de marea idee că frumuseţea rămâne constantă în orice moment al vieţii şi trebuie surprinsă pe peliculă. Aşa s-au îngrămădit vedetele să se tragă în chip când se dezvirginează, când slăbesc, se mărită, fată ele sau petul lor. Din aceste motive, nu m-ar surprinde să aud de un shooting atunci când pe un star îl doare burta. Doar frumuseţea e constantă, chiar şi atunci când intestinele sunt lovite de spasme… Agentul şi PR-ul ar fi sunaţi imediat, curul ar fi dat rapid cu pudră, să nu lucească. S-ar pregăti urgent o blendă,  aparatul ar fi focusat de pe un trepied, iar splendoarea n-ar putea fi întreruptă decât de un geamăt neputincios: “Vai, dar nu reuşesc! Ce dramă, sunt constipată…!”.

Victoria?

Am cunoscut odată un revoluţionar. Unul din ăla adevărat, dinainte de 22. Fusese urmărit, arestat, bătut animalic la tălpi. Distribuise manifeste şi o încasase sălbatic de la Secu. De la carceră, l-au scăpat evenimentele, altfel îl terminau sigur. Întâlnisem un erou adică. Unul real, nu din ăla din cărţi. Numai că eroul ăsta a redevenit rapid un om “normal”. A muls statul de recompense pentru gestul său şi l-a iubit sincer pe Iliescu. Ăla care zdrobea senin studenţii la mineriade împreună cu Chiţac, călăul de la Timişoara. Tocmai de aceea, pentru o delimitare mai sigură a meritelor de la Revoluţie, trebuie crezut doar atât - adevăraţii eroi sunt în pământ.

Hai cu Mine

Contrar opiniunii generale, potrivit căreia femeile ar face mofturi la abordări, multe specimene preferă contactul frust, nemijlocit de maniere supte din deget. Vor să ştie clar dacă e rost de tăvăleală, aşa că lasă pretenţiile pe seama sclifositelor. Tocmai de aceea, ele vor respinge dezgustate orice încercare patetică de a le propune texte şi discuţii ocolitoare. Drept urmare, şi pe această piaţă a sexului, funcţionează regula de aur conform căreia unde există o nevoie, apare cu necesitate şi organul care să o tămăduiască. Astfel, masculi eliberaţi de povara unor curtoazii inutile, iau calea abruptă, dreaptă, către scorbura toantelor. De departe, cea mai insolită formulă de tamponat gâşte are proporţia ideală între grosolănie şi lauda păsăretului. Verificată în infinite cazuri de un faimos expert vulvar, ea sună cam aşa: “Parcă te-am mai văzut. Eşti frumoasă. Ţi-au mai crescut cumva ţâţele?”.  Aţi fi scandalizate? I-aţi arunca nervoase sucul în faţă? Şi totuşi, măcar el nu duce cu vorba şi nu se dă moral. În fond, şi el tot o bară freacă. Pledează acolo.

Hotline

“Prietena mea vrea sex numai în dormitor, nu şi în altă parte. Eu ş vrea şi pe balcon sau în natură. Vă rog, ajutaţi-mă!”, ” Eu mă mai uit la filme porno şi îmi vin idei, dar ei îi e ruşine. Cum să procedez?” sau “Dragă redacţie, eu aş mai aduce pe cineva, să fim mai mulţi, dar dânsa…”. Chestiile astea dintotdeauna m-au revoltat. Cât de idiot trebuie să fie unul ca să scrie la ziare dacă gagică-sa e uscată sau toantă? Ăla n-are prieteni, golani care să-i explice cum se tromboneşte o dudă retrogradă? N-a auzit de tradiţionalul carcalete, de furajarea cu cantaridă? Mai sunt apoi şi ăia care sună pe la radio noaptea. Povestesc live despre chinurile lor cu vreo putoare de cartier, astfel încât toţi vecinii să afle cât sunt de dobitoci. Aia nu stă capră, se teme de toyuri sau freacă instalaţia altui bagabont. În toate aceste cazuri, regret că nu sunt la celălalt capăt al firului. Iar de acolo, plin de compasiune, i-aş arunca fiecărui suferind aceeaşi recomandare caldă: “Nu mai vrea? Te-a lăsat? Atunci fă o labă, boule!”.

We Don’t Need No Education

Ca abscons profet al acestor timpuri, nu o dată am glăsuit maselor: “Lumea se va mântui prin sex!”. N-am fost înţeles, numele mi-a fost dus în deşert. Generaţia nouă însă e pe calea cea dreaptă. Izbăvirea este aproape, căci semnele sunt clare. Mai precis, o universitate din Canada a încercat să identifice comportamentul social al tinerilor neîntinaţi de pornografie. Stupoare însă. Nu s-au găsit subiecţi să răspundă la întrebări. 90% din target caută satisfacţie pe net, restul de 10 procente preferând nuditatea pe printuri. Media iniţierii în măscări e de asemenea încurajatoare - 10 ani. Un singur lucru mă îngrijorează însă - cei mai mulţi privesc la splendorile erotismului doar de 3 ori pe săptămână, cam câte 40 de minute. Puţin, foarte puţin. Aici se greşeşte cu educaţia adolescenţilor, se creează lacune grave în formarea lor. Ar trebui să se facă urgent manuale alternative şi tabere de profil felator în timpul verii. Deşi par grele acum, aceste măsuri ar da rezultate sigure peste ani, dărâmând zidul convenţiilor sociale. Iar când părinţii l-ar aştepta pe tânăr îngrijoraţi să iasă de la examenul de bac, el ar veni acasă lipsit de griji: “Mi-am stricat media la muia din alergare, dar am recuperat puternic la swingersul de 4. Şefa comisiei m-a oprit pentru un anal. O să fie bine mamă, sigur intru şi la facultate!”.

Sale

Cu haina umflată de bancnote, descind  la hypermarket cam cum ar coborî Napoleon în gară la Hârlău. Am venit să-mi iau televizor din ăla ciumete. În consecinţă, mă aştept ca toţi angajaţii să mă pupe în cur de la intrare. Nesfârşiţii pereţi de plasme aşteaptă parcă de ani un cumpărător, iar acum, l-au găsit. Identific o sculă la un preţ incredibil şi dau să chem angajaţii ăia care mi-au omis totuşi curul la intrare. După vreo 20 de minute, apare El - selărul model, prototipul viermelui dintre rafturi. Un ins dubios, cu faţă de distrus şi un telefon mereu dus la ureche.

Dialog:

Eu: “E numai 8 mil. jumate ăsta. La un Sharp cu diagonala asta cum se explică?”

El: (după o ezitare şi un scurt supt de măsea) “E ultimul”

Eu: “Bun, n-are a face că e ultimul, dar are ceva anume?”

El: (cu o umbră de jenă): “N-are nimic, cum să aibă?”.

Chilipirul e monumental, aşa că mă cotrobăi deja de sume.

Eu: “Dar văd că stă să cadă. Postament are?”

El: (deja cu o urmă de dezamăgie): “Păăăăi  are. Ştiţi, tocmai asta e problema, că-i uşor zgâriat”

Eu: “Daţi să-l văd, o zgârietură acolo n-o fi capăt de ţară”

El (dezamăgirea se adânceşte): “Ştiţi, nu pot, că-i lipseşte şi o piesă. Nu se poate lega de televizor. Dar puteţi să-i faceţi dvs. ceva din metal, la un maistru. Acuma mă scuzaţi, am o treabă”. Şi pleacă.

Punctişoare albe îmi dansează pe întunecarea ochilor. După alte 10 minute, călăul răbdării mele revine.

Eu: “Să zicem prin absurd că l-aş cumpăra aşa, ce-i însă cu pata asta deschisă din josul ecranului?”

El (o pauză, un moment de gândire): “Nimic serios, oi fi pus eu palma, da’ ce vă deranjează?”

Punctele albe se fac roşii. Întunecarea rămâne. Insul continuă să discute la telefon cu cineva , explicându-i că tocmai şi-a plătit factura la mobil. În vreme ce clientul murea cu produsul în braţe…  Şi totuşi, chilipirul e mai tare ca balcoanele lui Anderson.

Eu: “Să zicem că trecem peste pata albă, peste postamentul zgâriat, şi fără piesă. Dar canalele de ce nu se schimbă?”

El (deja trist): “Păi ştiu şi eu… O fi ceva la senzor. Că celelalte modele merg cu telecomanda asta”.

Argumentul e zdrobitor. Orbit de durere, bâjbâi după un obiect dur să-i crăp capul boului. Într-o frântură de luciditate înşeleg însă că bostanul ăluia nu merită totuşi pocnit cu vreun Sony Full HD. Apuc doar să-l întreb de ce mă-sa n-a zis cinstit, din capul locului, că scula e muribundă şi a încercat trageri în piept. Simţind că sale-ul e pierdut, coteşte brusc privirea, ieşind demn din scenă: “Doamnă, căutaţi ceva?”.

Rupt de durere, călătoresc în cealaltă parte de oraş, ca un baduin după firul tămăduitor de apă. La megastore, pustiu. Mii de metri pătraţi devastaţi straşnic de urgia crizei. Printre rafturi, doi tâmpiţi. Eu după un TV şi o babă care căuta un bec. Iarăşi aşteptări, iarăşi angajaţi dispăruţi. Apoi, cu tricou spălăcit, barbă de un metru şi sictir asemenea, apare un zmeu. Mă tutuieşte pe toată perioada discuţiei, răspunde în silă la întrebări şi mă trimite la un banc de probe unde colegul n-are chef nici să taie cu cuterul o cutie. Într-un final, mă priveşte sictirit căznindu-mă cu preţiosul ecran la subraţ. În expresia ochilor mai apuc să citesc clar: “Gata, ţi-am luat banii. Şi acu’ ieşi în pizda mă-tii afară din magazinul meu!”.

Fuck Paris

Mă seacă teribil mania asta cu promenadele afară. Cum dau de unul mai înstărit, trebuie să-i suport mofturile: “Vai, dar am fost pe Champs, în Soho, am bătut barurile prin Dam Square”… Capricii de rahat, snobisme răsuflate. Dacă unii îşi amintesc de desfătările Romei, eu visez să revin la splendorile Dorohoiului. Are domnule oraşul ăla ceva anume, un mister nedesluşit care se duce direct la pieptul omului. Să fie ceva magic, sau doar praful fabricii locale de porţelan, asta nimeni nu poate şti.  Cert e că, dacă ai fost odată, te obsedează toată viaţa. Farmecul locului, oamenii deosebiţi, totul te trage înapoi, ca funia pe un bou, spre par.

În plus, puţele adevărate n-au treabă cu Postdamer Platz. Mesagerele frumosului îşi arată splendoarea lumii doar pe bulevardul Victoriei, acolo unde şi Banderas ar fluiera a pagubă. Dacă cerul te-a înzestrat măcar cu o Dacie 1300, eşti dumnezeul lor. Genetica pare să fi încremenit tocmai acolo, limitând toate puţele la maximum 19 ani, vâstă propice impresionărilor facile. Sunt fete sincere, iubitoare, cu respect faţă de dorinţele trecătorilor. Cine le vizitează urbea, trebuie să plece mulţumit şi ele se achită conştiincios de sarcină (pardon, urât cuvânt). Acesta este şi motivul pentru care sunt apreciate şi li se închină imnuri, dovedind apetitul devastator pentru lirism al localnicilor. Spre ilustrarea şi evocarea patosului dorohoian, iată şi un crâmpei din trăirile unui anume DJ Sfârşit (versurile-s mă-sa).

Luzărrrrrr

Ca regulă, nu suport rataţii. Mai ales ăia a căror ratare e acoperită de tone de aparenţe. Să sari în sus ca un puşti oligofren când mai ai de numărat nişte voturi e chestie clinică. Idiotul trimitea deja şampanii la Vadim, făcea guverne, îşi pupa câşa aia de nevastă. Uneori însă, prostia e ca băutura. Dimineaţa, ăla care abuzează de ea, se poate trezi cu dureri de cap. Şi cu nişte cifre în faţă. După ce a spart mălai cu nemiluita, a profitat de criză, l-au ţinut în braţe teveurile şi pensionarele, oligofrenul n-a fost în stare decât să rârâie isteric vreo două ore. După care, muie şi la culcare. Până dimineaţa, marinarul îl sodomizase din nou.

Toţi ăia pe care-i întâlnesc văd cabale. Prostul s-ar fi dus la Vântu îmbârligat de Servicii. Care Servicii lucrau pentru chel, care chel era pe-o mână cu mafiotul… Într-adevăr, spionii l-au scos din pat, l-au spălat pe ochi, i-au pus papucii în picioare şi l-au dus fuguţa la mogul ca să-l poată poza pe drum. Dar ăsta e numai un alt episod în care lumea crede despre politicieni că-s mult mai deştepţi decât sunt în realitate. N-a fost însă nicio lucrătură, nimeni n-a umblat cu nicio schemă. E doar multă, extrem de multă ratare. E ca un fel de caz Ciomu, în care un cretin s-a trezit cu un bisturiu în mână. A avut o întunecare de conştiinţă şi a tăiat o pulă. Numai că, de data asta, şi-a tăiat-o chiar pe a lui.