Wrong

Ar trebui făcută o comisie a relaţiilor. Un board de cenzură al combinaţiilor eronate, care să dea cu pliciul peste buci tuturor femeilor băgate în scheme de rahat. Cu nemărginita mea înţelepciune şi experienţă de viaţă, mă simt calificat peste postul de preşedinte al instituţiei. Aceasta îşi va deschide lucrările numai în weekend, de pe la 21.00 la 3.00 dimineaţa, cam când e vânzoleala mai puternică în baruri. În timpul săptămânii n-are rost, că nimeni n-agaţă marţi sau joi, în drum spre birou.

Sediul se va stabili în clubul meu preferat, ăla pe trei etaje, aghiotantă fiindu-mi picoliţa aia blondă zglobie, cu glezne de căprioară adolescentă. Aşadar, care damă iese şi combină ceva, trebuie să vină să-mi ceară aprobarea pentru continuarea rutului. Care mă face deja bou în gând să-şi reconsidere injuriile instant. Ia gândiţi-vă câte femei n-ar fi recunoscătoare dacă atunci când pilite, în ceas de noapte, fiind abordate de mârleţi idioţi, ar exista cineva care să le spună prieteneşte: “Măi fată, răcoreşte-ţi puţa la un ventilator. Tipul i-un porc. Şi jetul la duş e mai bun ca ăsta”?… Aşa ar scăpa toate de dobitoci beţivani, violenţi, rataţi, însuraţi sau cu prietene, pe care ele se apucă să-i adore din motive absolut hormonale. În plus, am soluţie chiar şi pentru alea care simt singurătatea mai grea decât trosnitul peste ochi sau damful de bere râgâit în faţă. Am auzit că un doberman adult face minuni la doamnele triste dacă e dresat bine din pruncie . Pui se găsesc pe net. Aşadar, fericirea fără cretini vă costă până în 200 de euro. Iar în banii ăştia primiţi şi căsuţă de lemn pentru curte…

Să ne hrănim cu iubire

În necontenita lor cursă de a încerca să pară mai sexoase, unele femei se pun pe născocit. Mintea lor se opinteşte neobosită ca tractorul Universal pe o mirişte inundată. Rezultatul- o monstruoasă gamă de tehnici şi practici erotice care taie elanul oricărui om normal la creier şi în pantaloni. Din tot acest morman de aberaţii intime, voi extrage sâmburele, nucleul dur al chestiilor care inhibă prestatorul.

Mai întâi, chiloţii cu volănaşe. E o adevărată boală, chiar o pandemie în hoarda inselor cu porniri romantice. Cu cât le atârnă mai multe rotocoale de lycra la buci, cu atât se simt mai interesante. Se poate spune însă negreşit că, dacă ar încerca să se încingă cu mileul lui mă-sa, orice păşunistă ar fi deja mai simpatică.

Trebuie menţionate apoi lumânărelele cu arome. Nu e destul că omul vine de pe drumuri poluat, cu plămânii deja distruşi. Acasă mai găseşte şi o nebună care scoate fum gros, din ceară, cu dormitorul plin de luminiţe mărunte, ca o pomenire la cavou. Nu e de mirare deci când, în loc să-i umble în gogoşari, insul cade palancă la pământ, căutând în patru labe, cu ochii bulbucaţi, o gură de aer curat.

În sfârşit, ajungem la tembelismul de pe urmă, închipuit a fi o tehnică kinky- femeia se unge cu produse alimentare. Când simte furnicături în locuri dosnice, dă fuga la băcănie şi revine înarmată cu reglementarul tub de Hulala sau îngheţata Amicii. Îşi leapădă în grabă ţoalele de pe trup şi se împodobeşte prin părţile intime cu carbohidraţi şi grăsimi saturate. Apoi, presupunând că lingătorul scapă de Salmonella, cuplul ajunge la fericire. Femeia practicantă nu ţine însă cont şi de stomacul omului. Poate că ăla vine flămând de la muncă, sau fute doar în trecere, şi n-a avut timp să se hrănească. De ce să-şi strice pofta de mâncare cu prostii dulci? De aceea, dacă m-aş afla într-o asemenea situaţie, aş pune-o pe nărăvaşă să ţină o ciorbă de perişoare jos, cu picioarele strânse. Iar la subraţ, să păstreze calde vreo două sarmale, ca felul doi. Promit să nu las firimituri.

Doamna Cur

De regulă, e urâtă şi foarte proastă. Combinaţie letală, la care se mai adaugă, evident, şi răutatea. Mănânca rahat şi ticluieşte planuri cât e ziulica de lungă. Sapă în stânga, reclamă în dreapta, doar, doar, s-o aburca o idee mai sus pe scara puterii. Şi măcar dacă ar fi cine ştie ce putere, milioane de parai de învârtit. De multe ori însă, vaca ajunge şefă peste nimic. 3 calculatoare, 4 oameni, şi ea călare peste ei. Că peste bărbat, acasă, nu mai are de ce să se urce.

Din nefericire, arta blestemelor pare definitiv uitată. Aşa se face că hoaşca păcăleşte mereu urgiile chemate asupră-i de angajaţi (eu îi urasem o incendiere cu petroxin). Iar namila îşi continuă nestingherită pustiirile, chemată regulat la despăduchire de o şefă mai mare. Dau împreună pe guşă infinite drame de serviciu şi împărtăşesc groaza de menopauză. Iar când viitorul erotic le pare cumplit şi negru, visează amândouă la câte un chow-chow harnic în limbă, cât se le facă albastre ca cerneala la crăpătură.

Io sono rumeno

După ce că suntem o naţiune de tot rahatul, mai avem şi complexul negrilor. Adică ne plângem de rasism şi cerşim respect de la străini. Periodic, se trezesc diverşi luzări indignaţi de tratamentul broscarilor- “Vai ce rău ne mai tratează în Italia…Dar e impardonabil! Să demascăm aceste tare!”, etc. Într-un ultim caz, un pui de dac se plângea chiar la dosul lupoaicei că suntem persecutaţi pe Facebook. Cică s-ar propaga online atitudini anti-româneşti, că suntem trataţi drept înapoiaţi. Şi nu e vorba doar de vaca aia de Mussolini sau de flăcăii care mai incendiază căldărari. E un ton general al puştanilor din “cizmă”.

Vai, să fie oare cu putinţă? Se poate să înghiţim noi aşa umilinţă după ce spălăm budele la pizzerii şi le ştergem la cur bătrânii? E oare normal să ne creadă inferiori după puhoiul de tâlhării şi ciordeli oferit în dar? Nu, eu nu pot să cred. Hoardele alea de înapoiaţi care se bulucesc în autocarele de Verona n-au cum să fie tratate prost. Mârlănoii mutaţi la Torino direct de la coada sapei au tot dreptul la demnitate…

Ar fi cazul s-o lăsăm moartă cu toată ofuscarea asta patriotică. 90% din ăia care dau buzna prin Florenţa nu voiajează să vadă Uffizi. Se duc la trudă pe brânci, la frecat sau la ciordeală. În plus, nici munca nu e neapărat o poliţă pentru respect. Sunt sute de chinezi la noi care se rup în două pe şantiere. Nu i-am văzut altfel trataţi de români decât ca nişte gândaci galbeni. A, se duc în Italia şi studenţi sau medici, ori oameni cinstiţi? Să fie sănătoşi şi să-şi asume condiţia. Împart statutul poporului unde i-a fătat întâmplarea. Iar ăluia care nu-i convine tratamentul broscarilor, să poftească înapoi, să sugă de la ţâţa patriei mumă. Moment în care, poate, o să-şi amintească din nou jegul şi dărâmarea din care se trage.

Era udă

Acum e singură. O să fim doar noi doi. Părăsită de toţi, îmi oferă doar mie ultima zi. Aproape fără lumină, sub nori plumburii, de ploaie, mă grăbesc la întâlnire. Intru şi-i adulmec liniştea absolută, tulburată doar de vânt. Nu mai aştept nimic, nu e vreme de pregătiri. Simt un aer aproape clandestin pe măsură ce lepăd hainele. O să mă apropii de ea sub cerul liber, departe de ochii străinilor. Un pas, apoi altul…

Cobor treaptă, cu treaptă spre îmbrăţişarea ei rece, aproape paralizantă. Încremenesc, zdrobit parcă de un bolovan mare, căzut peste piept. Apoi îmi găsesc respiraţia, ritmul. Urmează o zbatere în doi, o cursă turbată care ia totul din mine. Acum îi ştiu însă tainele. Nu o mai las să mă sufoce. Mă preling deasupra, apoi vreau să mă acopere. Finalul e tulbure, epuizant. Cu privirile rătăcite, ameţit de spasme, caut să-mi recapăt suflarea. Şi atunci, liniştea regăsirii este spartă de mugetul salvamarului: “Bă, eşti nebun? Vrei să rămâi fără plămâni? Du-te naibii acasă, mai deschidem şi la anul!”.

Marea Sete

Tot nu-mi scot din cap creatura aia care a băgat în ficat 7,37 la mie. Cică la 2 intri în comă, la 4 poţi da deja colţul.  Asta, la 62 de primăveri, s-a pus pe picioare în 12 ore. Probabil că în tinereţe pişa gardurile direct cu 40 de grade. Nu m-ar mira să se descopere şi că s-a animălit cu o vecină. Or fi luat şi ele un Polar mic, aşa, ca fetele.

În fine, bine că soţul a primit-o înapoi, iertându-i setea. Şi pun pariu că, departe de gura rea a lumii, în noaptea de după reanimare, au făcut şi dragoste. Sorbindu-se avid, ca între consumatori, într-o uniune sufletească neînţeleseasă de alţii, aşa cum zicea şi cântecul ăla al lui Sade: “This is no ordinary love…”.

Futuraşi Verdana

Când trăgeam şi eu mai abitir speranţă că snobăreala nu mai are ce să scoată nou pe guşă, zdrang, mi-a tras cu fontu-n nas! Toţi lătrăii trişti din biznis, în loc să-şi vadă de colorat pliantele pentru crâşme, şi-au pus sclifoseală, lângă sclifoaseală să ia la drangă IKEA. Cu petiţie online, dat cu semnătură şi tot tacâmul. Iniţial, credeam că schiorii au comis-o grav, că or fi pus nişte bengalezi subnutriţi la asamblat şezlonguri. Pe naiba! “Crima” e mai gravă- cică au ucis frumosul. Nu, nu l-au angajat pe Guţă la desenat mobilă, ci au manelizat fonturile din broşură. În loc de graţiosul Futura, se bălăcesc într-un jegos, nefrecventabil Verdana.

Încă nu v-aţi prins ce are petiţia cu Prefectura? Păi are. Nemernicii ăia şi-au mutilat cică filosofia, au murdărit integritatea estetismului cu maus, atrăgând ameninţări de seppuku în branşă. Personal, toată smiorcăiala asta cu pretenţii profi mă trimite cu gândul la triştii ăia care-şi postează clipuri pe net în care încearcă să ajungă cu capul între picioare. Iar dacă flăcăii de la IKEA mai sunt atât de inventivi şi “minimalişti” cum îi ştiu eu, ar băga mare, pe sait, o singură replică pentru revoltaţi: “Ne pupaţi în cur”. Scris cu Garamond.

Eleganz

Sunt genul de om care şi-ar da o mână pentru nişte Berluti Piercing mov, care ar ucide pentru un Emperador făcut la mama lui, la Piaget. Ştiu, sună vanitos. Evident, mă doare în cur de asta. Iar dacă dandysmul meu funciar se înglodează în efemere jene financiare, asta nu mă opreşte să visez. Într-adevăr, m-am născut să mă rup în figuri londoniste, să mă iau la trânte modiste cu gigoloii de pe Sena.

De altfel, una chiar mi-a promis odată c-o să voiajăm clandestin spre lânceziri pariziene. Perspectiva unui mariaj avantajos i-a tăiat însă elanul turistic. Eu m-am ales cu-n pup pe obraz şi-o poză de suvenir. Fata să fie fericită, că la Paris s-o găsi să mă ducă alta. Îmi şi închipui deja- străzi orbite de lumină, dame rasate, echipate la Fendi, limuzine şi reşedinţe cu mobilă rococo…

Bubuitul de uşă la blocul proaspăt mansardat mă readuce în simţiri. Un cetăţean tras la costum, urlând de eleganţă, îşi freacă de picioare două sacoşe mari, de rafie. Şi deasupra pantofilor bej împletiţi, pătaţi cu ceva ce aduce a făină, ţâşnesc scurte, de plastic, reglementarele  şosete albe, ornate sec, cu roşu- “Sport”.

Insomnie

O oaie, două oi, cinci oi…Merge o laie. Poate dacă aş încerca mai degrabă cu vaci, cu gâşte… Mda, din astea mi-aş aminti câteva, dar atunci, chiar mi-aş strica repaosul. Pe messenger au murit toţi, teveul e înecat în reluări. Ar trebui să mă gândesc la ceva plictisitor, incredibil de plictisitor. De pildă, la cum făceam amor cu…Dar mai bine nu. Pe urmă aş lua somn vreo 3-4 zile.

Evident, ultima soluţie e un radio la căşti. Iarăşi ghinion. 90% din posturi o trag la 2 noaptea numai pe drum@bass. Agonia continuă cu Trinitas şi  topul de rahat al unui post rock. Chiar, unde-s vremurile când luam caprele din liceu la un bluz pe Sepultura?… Aşadar, n-am să dorm. Asta-i sigur. Măcar dacă aş găsi ceva interesant, o chestie care să-mi panseze creierul…

Când toate speranţele se arată deşarte, când scurgerea dureroasă către dimineaţă pare iminentă, apare şi salvarea. Din tenebrele undelor, un moderator spart de somn ţine pe fir un bovan în direct: “Deci spuneţi că aţi avut o relaţie cu sora soţiei dumneavoastră…”.

Lipo

Sunt ceasurile nopţii. Ore de foc, când nefericitele îşi îneacă poftele în burta frigiderului. Nu vorbesc aici de cele care păcătuiesc accidental, forţate de împrejurări extraordinare, ci de namile, de mâncătoarele de cursă lungă. Degeaba cârtesc ăia cu stomac subţire. Ce poate fi mai bun, mai aţâţător ca o halcă de carne, o gură de paste, ori o îmbucătură zdravănă de ciocolată în toiul nopţii? Un strop de grăsime pe bărbie, crănţănitul de caramea între măsele sunt lucruri care frizează orgasmul. Care ţine însă numai până dimineaţa. Şi atunci, ca un duşman nemilos, lumina inundă adaosul de celulită, împingând infractoarele la căutarea de alibiuri- “spre 30, corpul nu mai arde ca înainte”, “femeia adevărată trebuie să aibă forme, nu ca schiloadele alea”, “hai că nu-s totuşi aşa de mare”, “cine mă place, mă place oricum”, etc.

Cum mi-am închinat viaţa lichidării de mituri şi iluzii, mă văd nevoit să intervin:

1. Într-adevăr, spre 30, arderile mai iau repaos. Care mănâncă însă pe beznă are o problemă de furajare, nu de fiziologie.

2. Femeia adevărată trebuie să rămână om. Formele trebuie să se mai poată numi sâni, nu ugere.

3. Ba da, eşti mare în puşca mea. Dacă blugii ar avea conştiinţă, te-ar strânge de gât, în loc să-i strângi tu pe ei, în jurul pântecului.

4. Dacă mai există un bou care te place, el ar putea pleca într-o zi. Şi atunci, va trebui să priponeşti un om normal. Om care, dacă e deştept, se va apăra c-o furcă de tine.

Femeia cu pofte nu este însă lăsată să se mintă singură. Ea este ajutată de alte femei, aflate în aceeaşi situaţie, sau mai slabe, dar care vor să-i umfle banii. Astfel apar revistele cu copertă roz. Într-un caz notoriu, poşta redacţiei de la Glamour a fost inundată cu bezele pentru fata de la pagina 149. Care nu era skinny, nu era dezarmant de atletică, ci îşi exhiba fericită excesele de carne. Cititoarele găsiseră un soi de frumuseţe în care să se regăsească, erau bucuroase de coborârea standardelor estetice până la guşa lor.

Din păcate pentru admiratoare, mă văd nevoit să le stric bucuria. Fata nu e la 35 de ani şi a treia naştere. Burta şi copitele alea de pachiderm le afişează la numai 20 de primăveri. Nu e greu deci de închipuit halul de peste un deceniu. În plus, toantele care-o iau drept model uită că n-au nici faţa ei, nici fotograful şi Photoshopul care să le umanizeze. De aceea, pe toate insele care nu se pot abţine le poftesc să nu se mai mire dacă vreodată, la vreun alt ceas din noapte când, în mod extraordinar, nu se vor afla în faţa unei tigăi, ci a unui nene, într-un bar, în loc de descheieri la prohab, vor primi sec cuvenita replică- “Sincer, nu pot. Eşti prea grasă”.

King of Strip

Fericire pentru doamne dintr-un episod abia recent descoperit. Dacă vă strecuraţi mâna sub birou, nu vă jenaţi. E de înţeles.

Orgasmatron

Ce mă revoltă mai mult pe lumea asta e râsul în sex. Lumea îşi închipuie că trasul la buci e un motiv teribil de amuzament şi, când se simte întristată, se pune pe iubit.  Mai rău, există un adevărat curent în cultura populară potrivit căruia trebuie neapărat să hohoteşti când îţi dai pantalonii jos.

Personal, nu văd însă deloc virtuţile umorului în situaţiile intime. Dacă-ţi vine a te hlizi, deschide dracului teveul la un Seinfeld. Vezi o reluare la Bundy, gâdilă partenera înainte, dar, când a venit momentul cu pricina, halt! Orice distracţie superficială trebuie să înceteze, pentru că acolo se întâmplă lucruri serioase. De asta sunt şi prea multe cazuri de despărţiri. Femeile nu sunt lucrate cum trebuie. Ele râd şi zic că-i bine, dar boii, în loc să pedaleze solid, cu simţ de răspundere, se iau şi ei cu râsul, uitând pentru ce au ajuns acolo din capul locului. În timp, fata constată că s-a amuzat foarte tare, dar între picioare nu s-a întâmplat mare lucru.

Acestea fiind zise, chem la o reconsiderare radicală a fundamentelor sexului. Cariceala este o treabă de o gravitate rarisimă. Ea reclamă maximum de seriozitate şi participare atletică. Lăsaţi tromboanele cu implicarea afectivă. Dacă simţi o chestie, aia e bonus, dar, ca regulă, niciuna nu vrea să fie călărită de un sentimental cu râma moartă. Aşadar, sexul e un act solemn, consumat însă la viteze care frizează infarctul. El presupune ştiinţă, concentrare şi efort, ca o operaţie pe creier combinată cu bătut de covoare. În final, fata trebuie lăsată lată, ruptă de activitate, ca şi cum ar fi căzut un tren pe dânsa. Chipul trebuie să-i fie tras, aproape trist. La modul ideal, i se va constata doar stupoarea pentru actul abia încheiat şi indignarea faţă de toţi rataţii din trecut care i-au umblat râzând la crăpătură. Iar pe viitor, când va ajunge să gareze în aşternuturi un cuc străin, cu porniri hilare, îi va tăia chiar ea macaroana: “Auzi păpuşel, mai taci puţin din gură şi bagă ritm la tanti. Dacă voiam hlizeală, i-o frecam lui Benny Hill”.

Hă

Întotdeauna m-au secat oamenii care spun bancuri. De regulă, îs nişte boi pe care nu-i duce capul să scoată un gag spontan şi se hlizesc forţat pe glumiţe scremute de alţii. De altfel, chiar originea bancurilor e un mister. Îmi şi închipui un nene venind de la muncă şi, după ce gâlgâie o bere, pregăteşte creion şi hârtie, gâdilindu-se pe burtă, să-i vină inspiraţia. După care, dă fuguţa la pensionărimea din parc, dându-i o copie a creaţiei, la modul “râde-te şi dă mai departe”.

Cum de colportori idioţi nu duce lipsă prostimea, glumiţele se împrăştie mai ceva ca pesta. Şi pe nimeni, niciodată, n-am auzit trântind de la obraz: “Bă, bancul ăsta mi se pare de căcat”. Există un fel de jenă intelectuală, de teamă chiar, ca receptorul neamuzat să nu cadă cumva de bou în ochii ălorlalţi pentru lipsa de hăhăială. Dar personal, abia aştept să mai vină un ratat cu o vomă din aia, din ciclul porcuşorului isteric sau Alinuţei. Şi când s-o sufoca mai tare de râs, întrebându-mă contrariat dacă nu m-am prins, am să-i răspund sec şi acru: “Ba da bă, m-am prins. Alinuţa-i mă-ta”.

Sentimente Abisale

Ce face omul la amor nici lui nu-i vine să creadă. După ani de la cataclism, am descoperit produsul artistic al exaltării personale. Ca notă de picior, pot preciza că destinatara a tresărit. Iar ăsta, credeţi-mă, chiar era un miracol.

Ochiul lumii

Ochii tăi îmi cântă iubito un cântec,
Trist cântec despre nesfârşita durere a lumii.
Senină eşti şi neştiută, gata în pântec să prinzi
Început de om, tu, făcătoare de moarte.

Nu scuipaţi pe poet. Era fatal rupt de muză.

Praf

Seara a început cu un domn care îmi arăta chiloţii lui roz cu apelativul “iubi” şi s-a încheiat purtând discuţii sentimentale cu fosta damă a celui mai bun amic. Între cele două evenimente, nu prea ştiu ce s-a întâmplat. Când am ajuns la chef, eu aveam creierul limpede. Câteva sorbituri mai încolo, toate femeile mă doreau. Eu nu ştiam că se face paranoia de la Finlandia. Dar aia blondă, dată-n păr cu flori, aia cu cizmuliţe de piele întoarsă şi creaţa cu buze de vagin, garantat mă iubeau. Mă rog, parcă aş putea garanta pentru ceva în noaptea asta…

Din moment ce am dansat pe The Killers, am ştiut că va fi greu. Un strop de putere mi-a dat însă moşu Louie, bagabontul cu costum alb. Cine vrea să ştie ce-i ăla entertainment, să ia aminte la un curvar bătrân, dar ciumete, nu la sparta de Loredana. În fine, cât s-au perindat artiştii, s-o mai fi adunat ceva lichide la ecluze. Cam cât intră într-un an în Porţile de Fier. Viitura nu m-a dat însă gata. M-am ţinut tare. Cât să rătăcesc într-o pădure întreagă, în căutarea unei parcări, întrebând o şoferiţă trează dacă era chiar convinsă c-a venit cu maşina la party.

On Air

În ciuda sinistrelor experienţe personale în privinţa asocierii radio-femeie, mă văd nevoit să semnalez aici realizarea zbaterilor milenare ale amicei C. În sfrârşit, feminismul s-a dat în unde, iar tribul advers are acu loc potrivit de uneltit contra noastră. N-am să ridic aici obişnuitele obiecţii despre formatul media. Ele sunt deja ştiute şi discutate (ar fi fost mai nimerită o chestie de nişă, conturată în jurul unui tip diferit de damă decât ăla susţinut de Unica, Ioana, Cosmo, etc).

În fine, chestia care mă revoltă pe mine este apatia masculilor. În vreme ce ele se organizează şi pun monopol pe informaţie, la noi nu se întâmplă nimic. Iar de aici rezultă un pericol mare- cine formează valorile, are puterea. Aşadar, pentru reechilibrarea urgentă a raportului de forţe, convoc într-o şedinţă urgentă pe Împăratul (a se accesa tag-ul de mai sus) şi pe alţi 2-3 golani (asta bineînţeles, dacă îi lasă prietenele). Voi propune înfiinţarea imediată a unui TV online care să se ocupe de preocupările şi problemele noastre. Vor rula acolo filme educative (licenţă Red Tube), se vor face recenzii din Hustler şi lecturi din opera lui Emil Brumaru. Cu binecuvântare de la Howard Stern, în fiecare sâmbătă seara, vom urca pe sybian o vedetă la alegere (eu mă pronunţ pentru Loredana Groza). La sfârşitul lunii, tragem linie şi măsurăm audienţele. Iar dacă o luăm în freză de la o chestie cu sait mov, îmi tai coaiele în direct. Aşadar, pe la iarnă, dacă mă vedeţi mai efeminat şi cu voce subţire, să vă învăţaţi minte şi să nu ziceţi ca mine- “Aaa, iar o chestie de femei. Îmi bag p…”.

Glasul Amorului

Unde se împotmolesc relaţiile atunci când se împotmolesc? Când ţine neapărat să ţi-o prezinte pe mă-sa, când descoperi că nu ai în comun cu ea decât numai nişte centimetri de piele? Mult mai devreme. Ăia care ajung la rubedenii şi discrepanţe de personalitate sunt deja departe. Primul şi cel mai greu prag e Momentul. De fapt, abia de la ăla încolo se poate chema că te-ai băgat într-o relaţie. Să mă explic.

Vine ea la tine, mergi tu la dânsa, tot un drac. Tromboneala merge de regulă ca pe roate pentru că există un interes comun- cariceala. În mod ideal, oamenii ar trebui să se scarmene sexual imediat după ce au schimbat datele de identitate. Odată ce-ţi ştie codul numeric din buletin şi pantaloni, trai neneacă. Ai avea luni de zile înainte în care să faci sex fără spaima epuizării verbale. Căci lumea aici greşeşte. În loc să-şi vadă de treburile trupeşti, se apucă de trăncănit. Fiecare începe să se dea interesant, dându-şi în vileag toate preocupările şi pasiunile din fabuloasa sa viaţă pentru a induce o stare de linişte şi siguranţă, calea de aur către genitalul celuilalt. Numai că după cuvenita împreunare apar şi problemele. La două-trei săptămâni, ea ştie tot. Ce mănânci şi ce nu-ţi prieşte, unde baţi mingea cu golanii şi ce filme vezi, când ţi-ai făcut semnul ăla din piept şi unde umblai prin facultate. După care, Momentul.

Tu şi cu ea la o masă, într-un bar gol, şi nimic de vorbit. Doar senzaţia aceea că, cel puţin pe moment, s-a epuizat orice subiect. Şi nevoia de a sorbi o tăcere care regenerează. Pe femeie însă o roade garantat grija. Şi începe cu tâmpenii din alea specifice, de genul: “Dar unde te gândeşti? Cum adică la nimic? Dar de ce la nimic? Adică eu nu-s interesantă? Poate te gândeşti la alta. Zi drept, îţi mai aminteşti de fosta? Hai că nu mă supăr…”. După care urmează inevitabila ţigară, trânteli de brichete şi tone de fum ascunzând munţi de suspiciuni.

Ce e după Moment e sortit hazardului. Nicio minte omenească nu poate prezice cu siguranţă dacă insa se mai scutură vreodată de bănuielile ei sumbre. Dacă nu ţi-a închis toate gândurile la ea în poşetă, relaţia nu mai are sens pentru ea. De aceea, pentru cei care mai rătăcesc pe maidanul amorurilor incipiente, un sfat de suflet: măcar în primele două luni, luaţi un prieten cu voi la întâlniri. Nu staţi singuri cu fiara, că e fatal. În afară de cazurile rarisime, în care femeia e într-atât de înţeleaptă încât să înţeleagă arta tăcerii în doi,  un amic e aur curat. Şi atunci, dacă-ţi simţi creierul drenat de orice idee, nu lua ca bovanul aerul ăla absent, de dus de-acasă. Forţează o conversaţie, oricare ar fi ea, şi agaţă-te cu ultimele puteri de dânsa. Încropeşte un zâmbet forţat şi întreabă cât mai convingător: “Şi zi bă coaie, ce mai ziceau ăia la Top Gear?”. Ea va fi fericită.

Living La Vida Loca

Unii cred că-şi pot rupe gâtul asudând în escalade sau dând cu muia de pământ cu parapanta. Vax albina! Abia statul în casă e sport extrem. Când nu te mai poţi păcăli cu nimic, când realizezi inutilitatea absolută a respiraţiei tale, abuzezi din nou, pentru a mia oară, de televizor. Pentru început, te lovesc psihologii. Mi se pare mie sau chiar nu te mai poţi duce la budă în ţara asta fără psihologi? Pe vremea lui Bebe psiho-sexologul mai era încă viaţă. Te amuzai măcar cum se excită în platou, aşteptând parcă în orice moment prilejul să şi-o scoată şi s-o frece în direct. Pe urmă, chestia s-a bălărit. A dat buzna Cristian Andrei, căutătorul în cur. El descifrează tot. Cine bea, fumează, scuipă sau înjură, are unde să caute explicaţii. Domnu’ Andrei aduce în platou un popă la fel de bou ca el şi amândoi curăţă răul din oameni.  Mai nou, în mare vogă e un ins nasol, c-o pată sinistră în frunte. A început reconstituind violuri la OTV şi uite-l acu mare profailăr în prime time la generaliste. Cum sunt sătul de uciganii, sper într-o lume mai bună şi zapez mai departe.

La canalul de muzică e The Killers. Un cântecel de tăiat coaiele mă convinge că armaghedonul e aproape. Şi când te gândeşti că poponăreala asta inimaginabilă e tot ce aclamă ma abitir snobărimea… Împopoţonat cu un costum roşu aprins, cu motive de leopard, boit strident, ca o curvă de Dolhasca, solistul îşi etalează cu delicateţe câteva pene care-i ies din cur. Nu mai aştept să-l văd dându-se cu vreo alifie la buci şi încerc scăparea într-un film.

Pe un post obscur, mă străduiesc să casc ochii la o producţie istorică. Spre deosebire de jegurile lui Nicolaescu, Neamul Şoimăreştilor chiar îmi pare decent şi realist. Asta până la faza în care apare un comando de răzeşi condus de Dem Rădulescu… O fi învins Bibanu’, or fi învins mazurii, nu pot pentru ca să spun. Când am deschis ochii, era deja dimineaţă.

Large

Mi-am propus de multe ori să fiu înţelegător, să-i accept resemnat slăbiciunea (evident, foarte impropriu spus). Umflata nu are însă alibiuri. Orice anchetă la o clinică de nutriţie ar dezvălui un adevăr distrugător- numărul aberaţiilor de glandă este neglijabil. De aceea, explicaţia expandării trăsneşte prin evidenţă- nesimţirea. Pântecul funcţionează normal, doar guşa e legată cu lanţuri de frigider. Mă şi întreb cum tăvălesc unii rataţi asemeena creaturi. Când se apropie momentul, bănuiesc că dau drumul la televizor, la Cristoiu. Şi atunci, carnea din jurul lor li se pare un rău infinit mai mic.

Oricum, cazurile morbide, alea în care poţi să-ţi pui mobila pe şoldurile ei, reclamă măsuri  disperate.  Creatura ruptă de pofte , balena scăldată în sudori (ca aia care era azi să-mi muşte ceasul pe pasarelă) trebuie contracarată cu mijloace extreme. Prin urmare, dacă vedeţi zilele astea vreun nene târâind o suliţă mare, o cange, ori un harpon forjat,  să ştiţi că e pericol. Asemenea legendarului Ahab, voi urmări orice Moby Dică cu gânduri criminale. Iar dacă dihania mă va târî în spume de sânge, dincolo de linia de orizontului, să nu vărsaţi lacrimi pentru mine. Am murit pentru o cauză dreaptă.

Like a day at the bitch

Am găsit! Asta e starea, aşa ar trebui să simţi. Când eşti cu ea, ar trebui să fie ca o zi lâncezită la soare. Linişte absolută, abandonare totală, sentimentul că eşti făcut din apă şi aer. Iar apoi, când ţi-ai aduna din nou puterile, să te scufunzi într-un val euforic care te scoate sigur la mal.

Pe marginea piscinei era însă una care semăna chiar cu Ea. Şi mi-am adus aminte de cât de bine era. Ca o noapte de plajă în noiembrie, pe o mirişte bătută de grindină. Brusc, m-au luat frigurile şi-am ridicat ancora spre casă. Mai dă-le-n mă-sa de piscine. Oricum bagă boii tone de clor.