Să stăm drepţi în viaţă

Că Adi Mutu e un distrus, asta a ajuns probabil s-o admită până şi mă-sa. Chestia nu mai face rating nici cât o secetă în Bărăgan. Teveurile au epuizat subiectul şi au lăsat briliantul să zacă în hazna. Evident, mai sunt încă 2 boi care încă mai cred că s-ar putea maturiza. Într-adevăr, pe la vreo 65, când s-ar lăsa de curve şi alcool, ar aduce un plus de  valoare la naţională. Până atunci însă, îşi urcă familia pe-o biclă şi fuge de creditori.

Ce mă deranjează sunt însă inchizitorii de ocazie. Ziarişti mai sparţi ca spartul ăsta se apucă de incriminări greţoase. Evident că uită când îl lingeau în cur, îi tăinuiau istericalele din cantonamente şi îi apărau curul când băgase botul în făină. Acum deplâng soarta starului. Se întreabă cum s-a ajuns aici. Pe lângă ei, iaca însă şi boşorogul roşu. Slăbit o secundă de familiile revoluţionarilor, boaita asta şi-a găsit timp să croncăne moral: “Mutu are carenţe de educaţie”. Senzaţional! Extraordinar! Ce profund şi înţelept! Îşi aminteşte cum sistemul forma caractere în anii ’70. Nu lăsa talentele să se rosească. Le ghida părinteşte către formarea umană şi profesională.

Într-un fel, idioţii ăştia doi reflectă din plin ceea ce se întâmplă în minunata noastră ţară. Trecutul şi prezentul se înfruntă într-un aparent, repet, aparent, conflict de generaţii. Căci, în realitate, diferenţele nu sunt atât de mari.

Ce a făcut Mutu până la urmă? S-a bătut cu chelneri prin baruri? Slab, foarte slab. Putea să-şi nenorocească pumnul. Tataie a chemat vreo 15.ooo de mineri să rupă gurile la studenţi cu ranga. A trăit mingicarul în lux şi durere de cur? Măcar a făcut-o pe banii lui. Hodorogul a supt toată viaţa vile, limuzine şi avioane la protocol. A chefuit ăla mai mult decât era cazul? Iliescu cerea insistent partidului să strivească balurile deviante ale tineretului în anii ’50. A ajuns Mutu dator vândut? Păi hoitul ăsta ambulant a băgat în faliment o ţară întreagă cu socialismul lui împuţit. Aşadar, oricum am lua-o, nivelul moral-patriotic al indivizilor e la fel de căcăniu. Personal, cred totuşi că departajarea ratării s-ar putea face tot la femei. Iar aici, învingătorul devine cât se poate de clar. Ma precis, pe cine credeţi că ar fi mai degradant s-o vedeţi goală: pe Laura Andreşan sau pe doamna Nina?

Foto: pozata.ro

Arta Moare

Moare o laie, dar aşa mănâncă rahat toţi distruşii care o ard boem. Cât îs tineri, îi doare în 14. Dacă rod scândura sau învârt pana şi iese ceva mălai, dau buzna la bodegă şi sparg tot. Dar nu beau singuri. Rup mesele cu alţi boemi pentru care închină nesfârşiţi hectolitri de trascău. Şi dă-i chiolhanuri şi dă-i curve, până când o iau la vale cu anii. Moment în care fiecare începe să hohotească. “Ah, societatea e nerecunoscătoare! Cât de mare am fost şi iată, trăiesc dintr-o pensie mizeră! Cum e posibil să cunosc paupertatea eu, imensul, inegalabilul bard”…

Lista rataţilor lirici care bocesc la tv e interminabilă. Mai ales acuma, când îs arşi la pensii şi drepturi de autor. “Ce crimă, e o oroare!”. De ce lula mea e crimă şi oroare, n-am idee. Cu ce e mai tare un artist decât un chirug care-ţi croşetează pe creier e greu de spus. De ce toţi ar trebui să plătească impozite normale în afară de el, nu se ştie. Nu contează că Depardieu sau Hopkins marcă regulat banul la fisc. Aici ar trebui să fie altfel. Maeştrii noştri sunt mai maeştri decât ai lor.

Ultimul pe listă, cum altfel, Adrian Păunescu. Se plânge amarnic că-i bolnav şi-l paşte falimentul. E bătrân şi nu mai face faţă datoriilor. Iar arta, nu-i aşa, moare odată cu el. Ah, ce tragic… Acum vreo 40 de ani însă, nenea ăsta era dumnezeu în România. Făcea tiraje gigantice din poezie şi statul îi plătea serios asta. Mai erau împrumuturile de la Fondul Literar. Sume abominabile, legendare care, aşa cum era tradiţia breslei, se returnau parţial sau deloc. În plus, Cenaclul Flacăra. Spectacole cu mii şi mii de oameni, cu sume groase din bilete. Pe urmă, poetul a fost senator, cu leafă, cabinet, limuzină şi restul. Şi totuşi, insul e falit. N-a pus deoparte un leu şi acu’ e umflat de lacrimi. El a dăruit totul lumii şi umanitatea nu-l iartă de-o factură la lumină. Iar dacă cineva i-ar da azi două milioane de parai moca, fiţi siguri de proza asta scurtă într-un an: “Iar sărac? Da’ unde-i mălaiul maestre?”. “Ah, firimiturile alea? Le-am spart cu o muză la Capşa. I-am scris şi versuri pe buci. Dar nu le mai pot publica. S-a dus la duş proasta”.

Foto: synchronicity24.files.wordpress.com

Playback

Trăgeau femeile la el ca muştele la să nu mai zicem ce. Poate nu umblau chiar cu poza lui în portofel, dar tot fantazau porno la apariţia gagiului. La bustul gol, cu gemete şi icniri meşteşugite, loverul latin le stârnea porniri nestăvilite. Iată însă că timpul s-a scurs. Miorlăielile alea mai adună doar un pâlc de fane şi prestatorul a ostenit. Cică animala aia de Kurnikova îl rupe cu trânta. E pretenţioasă la tăvăleală şi scoate sufletul din bietul menestrel. Iar insul atât de rău a ajuns, încât recunoaşte public că are posibilităţi mici şi vlăguite.

Unda de dezamăgire şi tristeţe a admiratoarelor e de înţeles. Lumea credea că ăsta face prăpăd printre dame. Când colo, după concerte, bagă viagre şi dă palme la cuc ca să potolească măcar focurile tenismenei. Iar dacă uşa cabinei i-ar fi totuşi dărâmată de adoratoare cu chiloţii pe umăr, nu mai e cazul să se aştepte la acrobaţii erotico-latine. Şi el s-ar gândi tot la trupuri asudate, la mişcări ritmate şi craci în tavan. Doar propunerea ar fi diferită: “Bailamos?”

Foto: adcentered.typepad.com

Dau un regat pentru o cola

Zice că-i plac maşinile, sporturile extreme şi petrecerile. Nu ştie româneşte şi de regulă freacă menta la Londra sau  trage cu flinta la safari. Pe-aici dă numai câteva zile pe an ca să participe la sclifoseli din alea eco-mondene gen “Mai mult verde”. La atâtea preocupări meritorii se adaugă un eveniment colosal: insul face 25 de ani. Îndeajuns ca să fie însă decorat de Casa Regală. Probabil că ăia cu sânge albastru nu se riscă totuşi cu unul ca Duda şi îşi pun toate speranţele în ăsta micu. Pe care îl cheamă tot Nicuşor. Al naibii coincidenţă. Tot un prinţişor, tot un flăcău zglobiu gata să ne păstorească în locul lui tăticu’ sau bunicu’. De fapt, puştanul nici nu se mai ascunde. A şi zis: “sunt gata să fiu regele românilor”. De parcă ar veni şi aici tot la un safari, la nişte boşimani suflători în vuvuzele. Oricum, bănuind că s-ar întâmpla şi chestia asta, cel mai în ceaţă ar fi străinii. Când ar da căutare pe You Tube, să vadă cine-i barosan peste Carpaţi, primele rezultate ar fi Nicolae Guţă şi prinţul din Trivale, Dobrin. Şi atunci, n-ar mai fi nicio mirare dacă, la o vizită oficială, l-ar pune să facă jonglerii cu sceptrul sau i-ar da 4000 de coco să nu-şi pună cortul pe la periferii.

Foto: officialpsds.com

Rudotel şi carne moale

Adrian Enache? Temişan? Bănică Junior măcar? Vax albina! Or fi îngrămădit şi ei cândva nişte fane obosite, dar nu se compară. Marele futac, fornicatorul epocii de aur e tot un fel de Elvis, dar pe calmante. Cu părul vâlvoi, îmbrăcat mereu în alb şi înspumat la gură, cică a făcut ravagii. Motiv pentru care îşi permite să-l ia la drangă chiar şi pe modist: “Bă Botezatu, eu am avut de 6 ori femeile tale!”.

Acuma nu-i clar dacă pretenţiile sunt reale  sau efecte secundare ale tratamentului. Cert e că ele se adaugă legendelor erotice conturate din epoca destrăbălărilor cu Eugen Barbu. Aşadar, ceva curve o fi montat şi tribunul. Am însă câteva nelămuriri în legătură cu asta. 1. De unde ştia că fetele nu-s puse de masoni să-l compromită în faţa patrioţilor? 2. Cum se păzea de trimisele evreilor care voiau să-l îmbolnăvească mortal? În plus, e dificil de imaginat cum dădea limbi cu ochelarii ăia, că sigur nu-i scotea. Îl şi văd năduşit tot, ridicând capul dintre cracii damei cu lentilele aburite: “Moarte secuilor! Cum te cheamă? Geta? Aha. Hai că-mi eşti simpatică. Bine că nu eşti Martha sau Illona. Că te dădeam în mă-ta de maimuţă curentată ce erai!”.

Foto: emulte.ro

Back in Black

Mă lovesc sistematic de români verzi scandalizaţi de duşmănia strănilor. Prigoniţi pretutindeni, puii de daci găsesc doar dispreţ şi presă proastă. În infinita ei ignoranţă, lumea ne vede rău, aducând atingeri incalificabile demnităţii naţionale. Noi nu suntem însă aşa. Suntem mai buni, mai frumoşi, nu ca ţiganii ăia nasoi. Am stat pavăză la porţile creştinătăţii. Fără noi, Suleiman Magnificul, nu-i aşa, ar fi dat calului ovăz din grajdurile Vienei.

Patria e înglodată însă de proprii fii. Acuma nu mai luptăm cu oştile străinilor, ci cu şoferii lor de tir. Ba chiar cu mult folos cică. Iată ultima ispravă de arme: vămuirea convoiului de scule al lui AC/DC. Răzeşii s-au strâns la hotare, au pus spada în pieptul călătorilor şi le-au zis: “Şpaga sau viaţa?”. Ţepele erau pregătite, pelerinii grăbiţi, aşa că noi am învins. 30 de camioane ori 50 de parai pe bucată, iaca s-a făcut de o pomenire a străbunilor. Ruşinea s-a produs, dar străinii uită repede. Sau nu. Dar pe cine freacă grija? Noi să fim sănătoşi. Iar cât vom mai sta de strajă continentului, vom putea repeta oricui cu mândrie faimoasa replică dintr-un film românesc: “băăă, de aici nici musca nu scapă nefutată”.

Foto: ACDC.com

Când Vii?

Masochismul se poate practica în forme încă mai extreme decât arată filmele de specialitate. Că lumea îşi dă cu bice la cur şi se aruncă pe partener de pe dulap, asta nu-i nimic. Suferinţa pură, adevărata chinuială, se trăieşte în lanţurile singurătăţii. Aici este însă toată chestia: să nu fie o solitudine din aia clasică, cu urlat la lună. Nu, sihăstria trebuie să se agaţe de o speranţă palidă, rar futătoare, dar totuşi împlinitoare sufleteşte, popular numită şi relaţie la distanţă.

Pe scurt, persoana practicantă boleşte şi păzeşte mesengerul cât e ziulica de lungă, aşteptând aiconuri cu pupături de la iubirea dusă pe pustii. Acolo, pe net, se nutresc speranţe, se deapănă amintiri (atâtea câte sunt) şi se fac planuri pentru un viitor nebulos. El nu poate acuma că e scump trenul, ea e reţinută la şcoală sau la muncă. Dar va veni vremea când se vor regăsi şi atunci… Însă până la momentul contactului nemijlocit, trebuie şi simţurile alea potolite cu ceva. Urmează deci infinite convorbiri telefonice cu gemete şi mormăituri. Ca variantă, când expiră şi cartela, se pot trimite poziţiile sexuale prin poştă, aşa cum îşi trimit pensionarii mutările la şah.  Iar într-o bună zi, cu siguranţă (sau mai degrabă nu) ei se vor regăsi şi vor trăi împreună undeva.  Important e să se menţină aprinsă flama, să se încarce sufletul şi puţa de nădejde. Căci, nu-i aşa, cu răbdare şi multă masturbare se trece şi marea.

Foto: Frorence 15, Helmuth Newton, art.dada.it

Ganja

Ruşine ierbarilor care trag fumuri pe la colţuri! Dispreţ şi umilinţă ălora care mai umblă cu feicuri botanice! Zac asupriţi de sistem, satisfăcându-şi poftele în taina anonimatului. Acceptă umil să-şi risipească în spaime singurele clipe de linişte ale vieţii lor. Patetic! Dar pentru toţi aceşti sclavi ai modernităţii, iată că mai există speranţă. Rastafarienii şi-au adus aminte de origini şi se răscoală. Guvernul jamaican vrea să-l prindă pe baronul drogurilor de la Kingston şi poporul se revoltă. Cu mic, cu mare, toţi purtătorii de şerpi în cap îşi slobozesc flintele în poteră. Până acum, distracţia a făcut 40 de morţi şi dezastrul se extinde. Dar merită. Orice sacrificiu este prea puţin faţă de visul inhalării neîngrădite. Aşadar, la arme corporatiştilor! Luaţi exemplul fraţilor năpăstuiţi! Devastaţi birouri şi incendiaţi oraşe! Molestaţi şefi, daţi piept cu legea. E vremea răscoalei universale. Şi chiar dacă lumea întreagă s-ar duce de râpă, umanitatea şi-ar da duhul pentru o cauză cu adevărat nobilă: dreptul la cânepă.

Foto: Photobucket.com

Fărâme de Luciditate

Azi s-au luat niște oameni. Persoane cunoscute. Să se pupe mirii.

After party. Am fost prezent. Sau așa mi se pare.

Drumul spre casă ridică probleme vitale: ce e mai urât și mai urât pe lume? Picioarele în x care fac joncțiunea într-un dos mare.

Ca să nu mai zic că am descoperit și unde se duce iubirea atunci când se duce. Acolo de unde a venit. În neant adică. Dar noi să fim sănătoși. Cururi s-or mai găsi. Sau suflete pereche, cum se zice.

Foto: Informal.ro

Lirism de Primăvară

“Spune-mi, dacă te-aş prinde într-o zi

şi ţi-aş săruta talpa piciorului,

nu-i aşa că ai şchiopăta puţin după aceea,

de teamă să nu-mi striveşti sărutul?”.

De câteva zile, sunt buimac. Îmi tot zdrobesc creierii să înţeleg marele mister: de ce fac boschetarii caca pe pasarelă? Au tufişuri în stânga, copaci în dreapta, numeroase locuri şi metode pentru a-şi despovăra dosnic fiinţa de griji. Şi totuşi, ei preferă trecătoarea, locul strâmt unde se înghesuie mii de pietoni.

Să fie oare un gest metafizic? O sfidare la adresa societăţii indiferente? Un protest tăcut faţă de alienarea care le-a fost impusă? Ori poate un concurs între ei, o competiţie gen “chicken”? Adică o fi vreun pariu făcut la plictiseală, să vadă care dintre ei iau şuturi de la poteră şi care reuşesc să îi stârnească voma. În tot cazul, dimineaţă sunt capcane peste tot şi nefericiţii se strecoară ca panzerele la Kursk. Aşa cum încerca şi o adorabilă jună, echipată de sărbătoare, precis în scop de întâlnire după liceu. Era visătoare, se gândea deja la romanţa ei, la tandreţuri şi intimităţi iminente. Şi chiar a şchiopătat puţin. Nu, nu fusese deja sărutată. Nici  în talpă, nici altundeva. Doar călcase…

Foto: Ffffound.com

Strike

Vestea că sunt spărgător de grevă s-a propagat ca un foc. Comitetul de hoaşte s-a mobilizat şi a luat atitudine. Cică este un nebun care ameninţă cu procese sindicatul dacă este împiedicat să muncească pe timpul protestelor. Eu îs ăla. După îndelungi deliberări, cea mai isterică mesageră a turmei s-a proţăpit pentru a-mi comunica sentinţa. “Domnul coleg, vă informez că sindicatul a hotărât!”. Uneori dau impresia că pot să vomit prin ochi aşa că, aţâţată de sictirul întâmpinat, dă drumul satisfăcută la verdict: “Liderii noştri sunt aproape să obţină salarii cu 50% mai mari! Procesul şi greva vor da gata guvernul. Dar bani vor lua numai ăia care luptă pentru drepturile lor, nu şi ăilalţi!”.

Figura tâmpitei şi pornirea ei răstoarnă orice teorie economică. La mintea turmei, prosperitatea e iminentă. Pot să cadă burse, pieţe, monede de schimb, să explodeze deficite, să vină Armaghedonul. În ieslea lor ei este pace şi curge cu mălai. Vacile şi-au rezervat probabil bilete în Antalia şi râd de vecinii înspăimântaţi de concedieri. Aşteaptă un munte de bani şi nu dau şi la alţii. Ţin numai pentru ele, tovarăşe de baricadă socialistă. Zdrobit cu necesitate de osânda cretinelor, nu-mi vine decât să-mi pierd minţile şi să repet scena dintr-un film prost- în plin oraş, cu un carton legat de gât, Dinică acosta trecătorii cu minţile rătăcite: “Bă, hai să ne dăm foc! Hai bă fraţilor să ne dăm foc!”.

Foto: chnm.gmu.edu

Die Young

Când îţi dispar eroii, îţi aminteşti că nu mai ai mult nici tu. Curva secolului a pus jos un om mare, mare de tot. Săru-mâna nene Dio.

Peace

La ce poate spera o nasoală într-o lume care preţuieşte esteticul? Dacă e ciuma dracului, se înconjoară cu alte sparte ca dânsa. Apoi, dezvoltă garantat o atracţie pentru tot ce e decăzut, bălos, adică pentru orice element în care ea ar trece drept acceptabilă. Poartă haine scârboase, se întovărăşeşte cu inşi scârboşi, îşi întinde viaţa ca un perpetuu şi gros slin. Fără variaţie, orice haită din asta tristă se crede fabulos de deşteaptă. Dacă poartă bulendre ca Joplin şi umectează la Ada Milea, în mintea ei e o ciumetă. În plus, e şi foarte bună la suflet. De o bunătate din aia care, în mod ciudat, la un moment dat, îţi trezeşte silă.

Ea poate fi găsită sugând bere ieftină în crâşmele cele mai dărâmate. Mereu ciupită de pileală, vaca asta are o singură problemă: încearcă s-o tăvălească aceiaşi  mârleţi fomişti ca întotdeauna. Dar bucile ei sunt mulţumite. Atâta vreme cât ăla care le munceşte seamănă măcar la scrot cu Jim Morrison.

Poza: Art.com

F.O.A.M.E.

Nu-s eu chiar prooroc, dar aşteptam momentul. Singura surpriză e că a venit aşa târziu. De zis, nu mai e nimic de zis. Suntem în buda budei, mii de bovani clocesc deja greve iar situaţia ar trebui salvată de Udrea. Personal, mi-am pus deoparte sfoară şi săpun pentru când s-or aduna facturile. Să schimb jobul, să fac bulbuci, nu mai are rost. De fapt, nu mă pricep la nimic pe lumea asta (deşi unii zic că dau bine cu zarul). Aş putea eventual să găsesc o bătrânelă miliardară. Mă inhib însă teribil la plăci puse în borcan. Poate să mă apuc de plantat ogoare cu iarbă? Ştiu destui oameni care s-ar muta la mine din cauza asta. Aşadar, m-am hotărât- nu mai e mult şi trag pe dreapta. Ca să amân momentul, ar trebui să pun totuşi capăt shoppingului frenetic pe net în toiul crizei. Apropo, cumpără careva cu banul jos nişte weiferărs de la mama lor? Nicio zgârietură. Îs purtaţi numai în balcon.

Foto: Freakingnews.com

Supertristul

Ducă-se pe pustii herbaliștii ăștia! Stau cu etnobotanica în creier și sperie bieții creștini cu festivaluri în pădure. Cică și dobitoacele sătenilor s-au cotit în grajd simțindu-le spiritul rău. S-a dezvăluit asta pe-un sait ortodox, deci e supersigur. Cert e că potera n-a făcut destul. Aceeași greșeală a făcut-o în ’69, la Woodstock, și s-a văzut ce-a ajuns America. Trebuia să le zdrobească oasele din timp și să le pună foc la corturi. Poate măcar așa le potolea destrăbălarea pacifistă. Cum n-a făcut-o, uite că s-a ajuns la moarte de om. Era inevitabil…

Acuma fără gaguri, eu credeam că-s barosanul absolut al depresiilor, dar flăcăul ăla m-a făcut de departe. Să zaci într-o poiană răcoroasă, înconjurat de sute de dude pilite și fumate, dănțuind tribal cu propuneri de fericire și tu să faci planuri cu funii, e motiv de ciocăneală. Măcar în cazul ăsta, aș fi preferat să apară din boscheți un plutonier major, confiscându-i abuziv săpunul nătărăului cu îndemnul înțelept: “du-te bă psihedelicule și fute, că ai timp de atârnări la 60, când chiar o să-ți atârne!”.

Bubico

Cipuri obligatorii pentru toate patrupedele, toţi câinii luaţi de pe stradă, reguli stricte privind tratamentul animalelor de companie, dovada posibilităţilor materiale şi locative pentru adoptatori, primăriile, obligate să facă padocuri, provizorii, nrevendicarea în termen de 7 zile atrage eutanasierea maidanezilor… În sfârşit, un licăr de civilizaţie în primitivismul românesc. Ţara asta împuţită ca o stână ar putea deci să nu mai semene cu o junglă. Ar putea, dar nu-i sigur că va şi reuşi. Toate haitele de isterici s-au pus deja pe protestat. Creştinii, miloşii de toate felurile, Vadim şi Zăvoranca sunt grămadă pe televizoare ca să protesteze. Cine nu mai vrea carnasieri pe drum este, desigur, un nazist scelerat, un Mengele însetat de sânge.

În orice ţară normală, pentr japonezul ăla sfârtecat acum câţiva ani, potera i-ar fi luat cu duba pe protectorii javrei. La noi, teveurile s-au cufurit vreo două zile, barosanii comunitari au ridicat din umeri şi gata. Ţărână uşoară niponului. Dă-l în gura mă-sii de galben, că a avut ghinion. Ce căuta boul cu gamba în capitala noastră? Dă-i în mă-sa şi pe ăilalţi morţi de care au mai zis la ştiri. Boschetari răpănoşi, puşti nesupravegheaţi sau oameni negri la suflet. Căţeii le-au simţit răutatea şi i-au mâncat. Ălora care-au scăpat numai cu picioare sfârtecate, feţe perforate şi traume psihice (doar vreo 10.000/an în Bucureşti) să le fie de bine. Nu contează nici bălţile de pişat şi rahat, spaima zilnică de a le ocoli botul ori urletele nocturne. Cum vine vorba de hingheri, aceleaşi teveuri bagă imagini cu un cuţu-cuţu trist după zăbrele şi idioţii se înmoaie degrabă.

Soluţiile “pacifiste” se bat şi ele cap în cap. Să fie toţi prinşi şi ţinuţi în orăşele-padoc de zeci de mii de suflete, iar municipalităţile să le dea mâncare şi asistenţă medicală pe viaţă etc. Sau să fie toţi sterilizaţi (asta nu le aduce aminte de nazism) şi să le dea drumul înapoi, ca să ne bucurăm de ei. Realismul acestor propuneri este dezarmant. Sterilizări şi padocuri se fac de 20 de ani. Rezultatul e sublim- costuri enorme, haite şi mai mari. Poate că lăsatul pe stradă e mai bun. Presupunând că hingherii ar avea o eficienţă absolută, alţi 20 de ani vom trăi ca în pădure, aşteptând să moară natural blănoşii.

Desigur însă, ăia care se gândesc la oameni şi nu la javre vagaboande sunt nişte criminali. Ucigaşi în serie, planificatori ai unui masacru inimaginabil în secolul 21. Masacru care este comis oriunde este asfalt în lume. Tocmai ca să nu-ţi rămâna vena în caninul fiarei la Londra sau Paris. Dar numai la noi sunt nazişti. Cine vrea injecţii letale pentru puzderia de animale reproduse aberant  e neapărat rubedenie cu Adolf. Masacrul de văcuţe şi iepuraşi pentru fripturică şi căciuliţe de blană albă nu se pune. Pentru scroafele proaste care apără puricii jivinelor  asta nu e cruzime. Nu militează să se facă padoc pe viaţă pentru cornute şi urechiaţi. Proabil că dacă ar avea şeptelul pe stradă şi purtătoarele de uger ar da cu copita la trecători, atunci s-ar emoţiona şi s-ar opune secţionărilor de jugulară. Dar dacă-s blânde şi rumegă tăcute, să fie servite în sânge. Ca să nu lungesc vorba, mesajul principal e următorul: le urez tuturor scroafelor care dau mâncare din pungă la javre vagaboande să fie muşcate de pizdă.

Mica Publicitate

Sunt genul de om căruia ciripitul păsărelelor nu-i aduce primăvara în suflet. Urăsc de moarte vacile care dau mâncare dimineaţa din pungă la câini. Duşmănesc inşii care mişună cu căşti în urechi pe stradă, boschetarii care-ţi tuşesc în faţă şi ţăranii veniţi prima dată în oraş, trecând pe roşu, pe la Gară. Am gânduri macabre cu toţi ăia care beau cafea din pahar de plastic ori poartă  cămăşi strălucitoare din plastic. Nu în ultimul rând, mă crizez când stau lângă doamne care put sau îs mai nebune ca mine. Iar asta înseamnă că deja am ajuns la serviciu.

Lumea fericeşte că a înflorit liliacul. Se gândeşte la armonie, la pacea sufletului. O pace care nu poate fi umbrită de doamne care mănâncă din poşetă sau put neomenesc, contaminându-şi scaunul. Nu vă amăgiţi însă cu prostii. Ziua judecăţii e aproape. Eu nu uit şi nu iert. Vine ceasul negru, timpul răfuielilor. Iar pentru asta, sunt deja în căutări. Care are prin casă un Smith@Wesson 29, modelul cu ţeavă de 10 inci jumate, să sune cu încredere. Pasiunea mea sunt găurile.

Foto: contexsts.org

Prinţul Întunericului

Ştiu, admit, acum arată şi cântă ca o curvă bătrână. Abia se târâie şi tremură din toate încheieturile (ştiam eu că am ceva în comun cu starurile). Nu înţelege nimeni ce spune iar acuma se jenează să arate curul la regină. Oricum ar fi, bunicul rockului nu trebuie decât să se arate muritorilor pentru a fi venerat. În mod miraculos, Întâi Stătătorul, Descălecătorul metalelor grele, va pierde suflete şi în România. Iar cum întâlnirea cu spiritul beznei nu suportă amânare, pe 2 octombrie, toate femeile care mă iubesc vor avea chiloţii în bernă.  Voi fi satisfacut în altă parte.

Foto: Hookinmouth.net

Nostradamus Trăiește

Doamne-doamne ne ajută. Ne trimite oamenii lui aleși, dar lumea e oarbă. Nu ascultă la glasul proorocirilor, la păstorii de turmă. Cel mai mare dintre ei are vise premonitorii despre tot. Băsescu are metastază și va deceda la sfârșitul anului, forțele divine vor distruge în curând America iar el va ajunge neapărat președinte. Între timp, prevestește evenimentele umanității aici. Aflați cine crapă cu spume la gură, cu leucemie sau ciumă bubonică. Nu vă luați însă după aparențe. În realitate, e un om al păcii, dar-ar cancerul în bozgori și jidani.

Foto: Turnulsfatului.ro

Păduchele Liric

(Ca să nu creadă lumea că mă ocup numai cu prostii, mi-am adus aminte de un text serios. Unul inspirat din fabuloasa lume a scriitorilor de provincie. Cu ăsta am câştigat, ceva vreme în urmă, un premiu literar şi fabuloasa sumă de 2 milioane de lei. Nu e chiar Herder, dar mi-am luat din el un pulovăr galben. Asta, până când însăşi gloria îmi va ţine de cald)

“Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse:
Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă,
Trupul făcându-le hrană la câini şi la feluri de păsări…”

Hotărât lucru, istoria poeziei putea să se oprească la prima sa operă. Grecul acesta orb a spus tot. Tot ce se putea gândi ca forţă de expresie, ca metaforă şocantă ori supremă muzicalitate a versului, era acolo. Prin Iliada, limbajul poetic îşi este suficient, nici nu mai trebuie reinventat, e clasic şi modern deopotrivă, într-o ipostază ce stă sub semnul fabulosului.Cât de greu se mai poate scrie ceva care să nu fie o inutilă adăugire la supremul Homer! Şi totuşi sunt unii care au făcut-o… Puţini mari, enorm de mulţi rataţi. Cei mari sunt ştiuţi, imitaţi, veneraţi, făcuţi nemuritori de propriul lor geniu. Ceilalţi însă… Mai exotic şi mai complex chiar decât geniul, poetul ratat e fascinant. Cât orgoliu prost, câtă închipuire în râma aceasta visătoare! Ce siluire de cuvinte, ce avort mintal, câtă frenetică masturbare! Da, imensul lui noroc e că hârtia suportă tot. Cuminte şi albă, stă acolo şi aşteaptă să fie strivită sub rime. Ce dramă dacă ar avea conştiinţă!

Poetul mic e un neînţeles. Prea mare pentru o lume aşa neînsemnată, născut mereu într-o epocă nepotrivită, este victima unei umanităţi oarbe. Dacă ar şti ceilalţi cu cine sunt contemporani, dacă ar realiza absconsele lui tâlcuri, numai dacă s-ar trezi şi ar înţelege colosalul său talent… Dar nu, contemporanii sunt prea mărunţi pentru a pricepe norocul peste care au dat. În loc să-l preţuiască, să-l preacinstească, să-l adore chiar pe acest iscusit demiurg, ei dormitează în ignoranţă. Când se vor trezi, va fi prea târziu… Îşi vor muşca mâinile că zeii le-au trimis pe unul de-al lor şi nu s-au învrednicit să-l preţuiască aşa cum se cuvine. Cine ştie când vor mai avea o şansă ca asta? Peste o sută, poate o mie de ani? Ori poate… Da, poetul mic stă sub semnul eternităţii. Geniile recunoscute au avut noroc. N-au fost atât de mari pe cât se spune. El este chiar şi mai mare! N-o spune deschis, căci prostimea ar râde de el. O ştie doar nevasta lui. Numai ea a fost vrednică să vadă altceva-ul, singură ea ştie lângă cine are privilegiul să trăiască.

Poetul mic are energie. Poetul mic se zbate. E amic cu alţi poeţi mici, dar nu chiar prieten. De fapt îi urăşte. Doar el e unic, nu? Îi tolerează înţelegător în augusta lui umbră. Imperator al spiritului, îşi întinde divina sa mână peste aceşti bieţi versificatori. Ar putea să-i strivească dintr-un zvâc de condei, dar îi lasă… Nu merită efortul, energia lui e atât de preţioasă încât ar fi o inconştienţă s-o risipească în amănunte. Poetul mic are o responsabilitate faţă de propria sa excelenţă. Ar priva omenirea de alte şi alte nepreţuite comori dacă s-ar irosi aşa…

Eroul nostru e rău. Autoînchipuit unic, mâncat de negre umori, cu spume la gură, cu sânge în ochi, înjură pe toţi. E prea puţin loc sub soare pentru atâtea talente. Pământul nu-i încape pe toţi. E prieten cu unii şi-i urăşte pe ceilalţi, apoi se schimbă şi scuipă pe foştii amici. Se ceartă şi suferă, se zbate şi oboseşte. I se cuvine totul şi i se dă prea puţin, arta sa e atacată nedrept. Doar a adus generos lumina peste o lume în beznă… Ce lume! Ce timpuri! Dar nu-i nimic, posteritatea îi va fi recunoscătoare. Odată şi-odată adevărul va ieşi la iveală ca diamantul din noroi, căci diamant e versul său…

Poetul mic nu vrea nemurirea numai în cele ale spiritului. Cetatea ar trebui să profite de incredibila lui viziune, de neţărmurita sa înzestrare. Ar trebui să fie întrebat, să i se ceară sfaturi. În fond, el poate fi şi filosof. N-a spus oare chiar Platon că filosofii ar trebui să conducă? E drept că tot el voia să alunge poeţii din cetate, dar ce mai contează? Asta a fost o rătăcire, lui i se poate ierta.

“Astfel i-a zis, iar pe el îl acoperă norul durerii,
Neagră cenuşă înpumnă şi-o-mprăştie-n capu-i sluţindu-şi
Mândrul obraz şi se umple de ea strălucita lui haină,
Însuşi în pulbere apoi, cât este de mare, se-ntinde,
Părul şi-l smulge nebun cu mâinile schimonosindu-l.”

Da bătrâne Homer, tragic poet al zorilor lumii, prin gândul tău, lumea nu a mai fost la fel. Dacă totul s-ar fi sfârşit la începutul tău…

Foto: main.nc.us