Flop
Nu te duci la ziua cunoscuților ca bivolul. Dacă investești în cadouri, trebuie să recuperezi cumva banii. Îi pui să te omenească ori cu licori, ori cu bucate. Dacă-s scârțari, le lași apa să curgă la baie, scapi o farfurie pe covor, numai să ai satisfacția că le faci măcar o pagubă, că nu le priește cheful. Altfel, o să rămână cu impresia că au prosperat pe spatele tău.
Eu m-am învățat minte- cum le-ai dat darul, le speculezi entuziasmul de moment. Se simt norocoși, deci acceptă orice provocare pe bani. Așa că e regulă: dacă servesc ceva cărămiziu, norocul trage ca musca la mine. Zeițele Fortuna și Diana, care sunt lesbiene dovedite, sunt mereu sensibile la moment. Își împreunează porcos grațiile și mă ajută să vânez economiile chefliilor. La ultimul patron am făcut chiar de-un suc la mol. Pentru doi! Așadar, damele doritoare pot să participe la tombolă și să spere în șansa lor. În mod excepțional, daca ma trezesc pana duminica, e posibilă și o promenadă. Asta, daca nu cumva suna marlanii sa-si ia revansa.
Pussyguard
Toată viaţa am aşteptat jobul ideal. N-am ştiut niciodată cum ar fi ăla anume pentru simplul motiv că nu-mi place să muncesc. Dar nici să mor de foame. Adică ar trebui să prestez şi eu ceva sau să mă prefac că prestez, în condiţii optime şi cu remunerări obscene. Brainhunterii sunt însă nişte boi şi nu m-au racolat. Stau cu comoara sub ochii lor şi angajează în schimb tot felul de workoholici nasoi.
Odată chiar mi s-a părut că am găsit ocupaţiunea ideală. Era anunţ la ziar- angajăm beauty advisor. Fără detalii, fără adăugiri, doar chintesenţa unui vis. O lumină s-a aprins deasupra mea şi toată existenţa a căpătat un sens. Mă vedeam deja trândăvind în bermude, pe-un şezlong portocaliu, dând sfaturi sapiente unor balene idioate: “Doamnă, nu vă stă bine cu bikinii ăia roz. Aţi face să vomite şi un puşcăriaş”. Ele mi-ar fi ascultat pildele şi m-ar fi recompensat generos. Ah, ce viaţă, ce zări aurii mi s-ar fi deschis… N-a fost să fie. În cv scria de filosofie, de chestii politice, aşa că or fi angajat un poponar cu doctorat în manichiură. De unde se verifică şi clasicul dicton “curul bate cartea” (oricând mă puteţi cita).
În fine, cum norocul şi-a întors dosul la mine, m-am împăcat cu soarta. Am abordat ocupaţiuni banale, sperând într-o revanşare a destinului. Care destin împarte darnic căcat la unii şi mărgăritare la fraieri. Ca să fiu mai lămurit, un nou scandal zguduie mondenitatea internaţională. Britney Spears e dată în judecată de un guard. Cică dama l-a hărţuit. Se pilea regulat, defilând în puţa goală prin faţa angajaţilor, cu propuneri insistente de cariceală. Domnul s-a simţit lezat de perspectiva împreunării cu un star şi umblă la avocaţi pentru hărţuire. Cică a fost traumatizat peste putinţă. Aşa cum am fost şi eu de ştire. Drept urmare, m-am hotărât. Nu voi mai lăsa rataţii să se pună în calea fericirii mele. Bani de bilet am. Trag o lună de fiare, îmi iau un rând de haine şi o rad la fată. Pentru nişte mii de parai, pot s-o ţin fără reclamaţii pe dihanie cu cracii în tavan. Iar dacă ar trebui totuşi s-o fac şi pe gorila, n-o fi aşa de rău să-i acopăr gogoaşa cu o pătură când mai ridică cracul la presă. Aşadar, v-am pupat şi v-am lăsat. Îmi scot cartea de muncă şi iau microbuzul de Vegas. Mă vedeţi peste 20 de ani, la nămol, la Mangalia, cu cucul la împachetări pentru boli profesionale.
Foto: realone.com
Mica Publicitate
Sunt genul de om căruia ciripitul păsărelelor nu-i aduce primăvara în suflet. Urăsc de moarte vacile care dau mâncare dimineaţa din pungă la câini. Duşmănesc inşii care mişună cu căşti în urechi pe stradă, boschetarii care-ţi tuşesc în faţă şi ţăranii veniţi prima dată în oraş, trecând pe roşu, pe la Gară. Am gânduri macabre cu toţi ăia care beau cafea din pahar de plastic ori poartă cămăşi strălucitoare din plastic. Nu în ultimul rând, mă crizez când stau lângă doamne care put sau îs mai nebune ca mine. Iar asta înseamnă că deja am ajuns la serviciu.
Lumea fericeşte că a înflorit liliacul. Se gândeşte la armonie, la pacea sufletului. O pace care nu poate fi umbrită de doamne care mănâncă din poşetă sau put neomenesc, contaminându-şi scaunul. Nu vă amăgiţi însă cu prostii. Ziua judecăţii e aproape. Eu nu uit şi nu iert. Vine ceasul negru, timpul răfuielilor. Iar pentru asta, sunt deja în căutări. Care are prin casă un Smith@Wesson 29, modelul cu ţeavă de 10 inci jumate, să sune cu încredere. Pasiunea mea sunt găurile.
Foto: contexsts.org
Prosperitatea Naşte Monştri
Mă scot cumplit din sărite persoanele imbecil de generoase. Mai ales alea care joacă la loto ca să-şi ajute semenii. Vezi câte o babă scofâlcită băgând cruci peste numere numai ca să le facă bine la cunoscuţi. Visul ei cel mai mare e să-şi pună placă nouă şi să-şi repare oasele. În rest, niciun vis de văzut lumea, de stat într-o casă mai bună. Ar împărţi în schimb banii la nepoţeii şi vecinii fără posibilităţi. Să le fie ălora comod şi s-o pomenească.
Nici eu n-am scăpat de pe lista binevoitorilor. M-ar ferici şi pe mine vreo două mătuşi, numai că din răposarea lor mă pot aştepta numai la moştenirea unor rate la frigidere. Câştigul întârzie să apară şi eu rămân numai cu promisiunile unor senile. În plus, babele resping categoric sugestia cremării, aşa că a căzut şi schema valorificării locurilor de veci.
În tot cazul, eu măcar sunt onest. Nu promit nimic nimănui. Adică, dacă aş câştiga, m-aş ocupa doar ca bucile mele să stea pe moale. Ar curge cu viloaie, elicoptere, limuzine, adică, în general, cu orice ar produce oftică ghinioniştilor. Aş cumpăra hectare de pământ în centrul târgului şi le-aş lăsa pârloagă numai ca să râd cum se înglodează fraierii. Iar la cunoscuţi le-aş trimite câte-un plic auriu, doar aşa, ca să le trezească speranţa. Iar când l-ar deschide, deja cu mulţumiri în gând pentru mine, ar scoate, scris cu căcat, un singur mesaj: “Muie la săraci!”.
Foto: Tuningnews.net
Iubiți Natura (cu prezervativ)
Metrosexual? Ubersexual? Deja fumat. Nu fuți verde, nu exiști. Acuma pe val e ecosexualul, persoana care umblă cu reciclarea și sub așternuturi. Chestia a depășit deja starea de moft. Se scriu cărți, se țin prelegeri. Trebuie să știi ce prezervative sunt admise, ce toiuri se pot cumpăra și cum se dezafectează ele fără să rănească mediul. Totul, absolut totul trebuie să fie în armonie cu natura care ne ține la țâța ei.
Așadar, putem trage concluzia că domnișoarele singure vor înceta sexul cu animalele și vor trece pe recolte. Gata cu ademenirea alsacienilor. Viitorul e în știuletele de porumb. În plus, de acum înainte, vor fi admiși doar lubrifianții din rapiță și cânepă, fără adjuvanți industriali. Asta ca aviz pentru amatorii obișnuiți cu ulei ars de floarea soarelui, pus direct din tigaie.
Foto: macleans.files.wordpress.com
Categories: Home
Tagged with Add new tag, delir, Personal
Partners In Crime
Țara asta e așa de ratată, că nici hoți ca lumea nu mai are. Competența și stilul au dispărut până și din ciordeală. Hoțul nu mai așteaptă să se ducă baba duminică, la slujbă. Intră ca boul peste dânsa în casă și-i dă în cap ca să-i ia pensia. Ca să nu mai zic de hold-up-uri. Apar tot felul de ratați pe la case de amanet și ciuruiesc funcționarii cu bile de cauciuc. Umflă două lanțuri de aur și, pe urmă, douăzeci de ani de frână. Ultimul caz a rupt însă gura la toți.
Oricine bănuia că statul e cangrenat de mafie, dar n-avea reprezentarea ei concretă. Își închipuia că rețeaua-i condusă de vreun super ciumete, de un fost megasecurist care umblă fin la judecători și poteră. Când colo, iaca Voicu! Un țigănete obez și analfabet învârtea pe ghiul o țară întreagă. El și cu nenea Vanghele. Nașii de abanos ai mânărelilor cu dosare. Iar când până și ultimul julitor din tramvai știe că toate telefoanele se ascultă în țara asta, luzării ăștia își explicau faptele la celular. Nu făceau corespondență deștept, printr-un curier de nădejde, nu stăteau cotiți de procurori prin boscheți. Prostanii aranjau potlogăriile pe fir și cereau mălai la restaurant, sperând să nu-i dea în gât chelnerii.
În fine, așa popor, așa hoți. Eu însă m-am gândit demult. Dacă o fi vreodată să-mi bag picioarele în simțul cetățenesc și să mă apuc de furat, măcar o s-o fac cu stil. N-o să mă risc la o valiză de parai și pe urmă să forțez granița la bulgari. Nu tată, dacă e de trăit în pericol, atunci pericol să fie. Planul meu era să sap o gaură de la metrou, până sub sediul BNR, la tezaur. Iar dimineața, când s-ar fi dus Isărescu la muncă, să se trezească fraierul că tot aurul patriei a trecut la privat. Care privat viza o plecare de poveste, cum altfel, decât în Mexic. Odată chiar i-am expus planul meu unei persoane cu care imaginam o echipă gen Bonnie and Clyde. Nu s-a arătat impersionată. Era combinată din interes. Prin urmare, nu-și risca viitorul liniștit pentru un gangster închipuit. Trebuia să mănânce și ea o pâine. Chiar dacă tot într-un fel de pușcărie…
Foto: Bonnie and Clyde, The movie
FKR Jr.
A observat cineva că nu se mai fac copii? Adică se mai fac, da’ rar al naibii. De obicei fac ăia ceva mai avuţi şi colegii nasoi din liceu (tâmpiţii au mereu plozi sănătoşi). În rest, suntem o generaţie de condomari. Fetele socializează cu pastilele în poşetă, iar marile iubiri sfârşesc cu un chiuretaj. Nu există însă ins, cred, care să nu se fi gândit la ce creatură ar ieşi din el. Personal, n-aş băga mâna în foc că aş da lumii vreun urmaş olimpic. Oricum, i-aş da foc la ghiozdan dacă ar păşi pe astfel de cărări greşite. Mai sigur e că ar fi o combinaţie de Marilyn Manson cu Kat von D, genul de puştan care ar face eseuri la şcoală despre homosexualitatea reprimată a lui Isus. Tot ce mai trebuie e să găsesc o mamă responsabilă care să-i golească pe ascuns Coltul de plumbi atunci când s-ar supăra pe profesoare. Dar am avea un cămin fericit. Simt asta.
Bulină 18
Hollywood-ul e pe butuci. Toate filmele triste făcute acolo pălesc faţă de ce se pregăteşte acum. Un întreprinzător român are pe ţeavă bomba bombelor - o producţie XXX cu familia secolului. Sculele sunt pregătite, s-au distribuit şi rolurile. Pe Moni o va juca cică faimoasa Joanna R. (?????), iar pe Iri, cum altfel, Piticul Porno. Dacă despre curvă (mă rever aici la actriţă, nu la doamnă) nu se ştiu prea multe lucruri (chestia cu “faimoasa” e băgată la vrăjeală), Piticul se pare că rupe locul. Potrivit unor relatări avizate, creatura parcă ar avea 3 picioare. Adică, dacă s-ar duce la mare, ar lăsa dâră în nisip. Sigur, nu-i o calitate regăsită şi la personajul real dar, mă-sa mare, la filme se mai bagă şi ficţiune. Aşadar, totul sună promiţător, gata să spargă piaţa. Singura problemă ar fi cu scenariul. Cică se chinuie un nene, dar merge greu. Trebuie făcută o poveste deosebită, cu frecare, dar şi cu sentimente. Cu momente dramatice, dar şi cu pilde memorabile. Tocmai de aceea am pus mâna pe pană şi am dat suflet operei printr-un melanj de elemente cinematografice, acrobatice şi de teatru radiofonic.
Luaţi o gură de Wiborowa şi întindeţi-vă pe o canapea. Închideţi ochii şi imaginaţi-vă. Sunteţi gata? Motor:
Noapte grea cu frig şi zloată. O rată din provincie se târâie spasmodic spre Capitală, ducând cu ea un suflet pierdut.
Pe un cadru lung, ochii trişti ai fetei spun totul. Din off se aude vocea Povestitorului: Plictisită de relațiile cu săraci, Moni a aruncat totul pe-o carte: gloria sau nimic. Va cunoaşte luminile rampei sau se va arunca de undeva în gol. Îi va fi greu, foarte greu. Ea are o pizdă, dar cui foloseşte? Adică ar folosi, dar cine ar plăti pentru ea? Şi gândurile fetei zboară aiurea, la trecutul său nămolos, dar mai ales la ce va fi.
Iată că a ajuns. Târziu, foarte târziu, fata aleargă spre hotelul de la adresa ştiută. În hol e pustiu. Doar un piccolo şi Piticul Porno. Cu un piccolo nu se face nici să conversezi, aşa că Moni îl întrebă pe Pitic:
- Concursul, unde e concursul? S-a terminat finala la manechine?
Iri se întoarce brusc, fonfăind libidinos:
-E gata fetiţo. S-a terminat demult. Eşti cam stropită pe picioare. Se vede că vii de departe. Da’ sex nu faci?
-Fac, cum să nu fac, că păreţi bogat. Ce întrebare e asta? Întreţin relaţii normale, dar vă costă un parizer. Pentru oral, îmi luaţi şi muştar. Dar pe cine trebuie să frec? Pe dumneavoastră sau pe şoferi?
-Pe mine, că pari curată. Pe şoferi, mai târziu, la distracţiile cu swingeri.
Pauză de dialog în vreme ce se petrece o muie. Scena se filmează de după o uşă, prin gaura cheii. Piticu încearcă să mimeze impotenţa, deşi natura l-a dăruit cu minuni. Îşi drege vocea şi spune stins:
- Moni, e greu. Anii au trecut. Tu eşti frumoasă, dar totul e moale.
Ea ştie însă că are viitorul în gură. Lucrează frenetic şi spune neclar, dar mântuitor către lulă:
- Ridică-te şi umblă!
Din nou, vocea Povestitorului: Miracolul se petrece. Bărbăţia i-a înviat şi Iri închide ochii de fericire. Fericită e şi ea. Simte deja gustul bunăstării, al eliberării de griji. Va veni ziua când Iri va termina în ea, umplându-i pântecele cu milioane.
Moni a uitat deja mirosul de autobuz. Se simte apăsată părinteşte pe ceafă şi ochii i s-au umezit. Cele 30 de secunde de peliculă s-au scurs repede. Aşa cum s-a scurs şi chestia lui Iri.
Cadru de final:
Iri îşi ia pastila de inimă şi trage adânc din inhalator. E iarăși tânăr!!! Fata asta e o binecuvântare, o gaură ca o primăvară. Dânsa se şterge cu un şerveţel pe faţă şi susură tandră, gânditoare, cu genele încă încleiate:
- “M-am răzgândit iubi. Nu mai vreau parizer. Un Bentley ar fi mai bun. Cer prea mult?”
Foto: Ffffound.com
Doar Piatra Grea Obsesia Sparge
Ce face omul când vrea să uite? A pârjolit pământul, a otrăvit fântânile şi dihania tot se arată. Geaba a pustiit calculatorul de poze, arhiva de conversaţii. Insa e tot acolo, călare pe creierul omului, să-i mănânce metodic zilişoarele şi liniştea. Ar putea să se întoarcă la locul dezastrului, să confrunte monstrul, să se asigure că de fapt nu-i nimic la ce să revină? Ar fi fatal. Molima s-ar putea reactiva cu consecinţe incalculabile. Să fugă atunci mai departe? Cică următoarea aselenizare e peste vreo 20 de ani. Aşa că trebuie să stea aici, pe Pământ. Pe acelaşi Pământ pe care mişună Aia. Şi atunci? Atunci trebuie să-şi fixeze toate gândurile într-o singură formulă, să creadă cu tărie un singur lucru: “Asta s-a culcat cu Cristoiu”. Dacă ar putea trăi şi cu asta, devine obligatoriu mariajul. Sau autolapidarea.
Foto: Helmuth Newton
Fabuloasele revelații ale doamnei B.
Cartierul Alexandru cel Bun, Iaşi, România. Mai crede cineva că nimic nu se poate întâmpla în acest loc prăpădit? Fals. Aici apare. Ce anume apare? Chiar “El”, “Necuprinsul”, “The One”. Mărturia pretinsei arătări celeste: un mausoleu de termopan trântit pe spaţiul verde. Trecătorilor cu rupere de drangă de religie li se mărturisește: “În acest loc, vineri, 22 iunie 2007, ora 13, 20, mântuitorul Hristos a comunicat <<Cât de curând Voi reveni!>>”.
La început, am crezut că e gag dar acum, printr-un anunț pe hârtie A 4, iluminatul face un insistent apel la adoratoriii Domnului să marce mălai pentru un acoperiș de faianță la mausoleu. Sufletele miloase trebuie să se adreseze cică la doamna Borțun, de la taraba cu jucării, de unde vor primi o chitanță și un exemplar din volumul “Revelația”. Animat de curiozitatea contactului cu destăinuiri supramundane, recunosc tentația achiziționării scripturii magice. Văd cât dracu o fi metrul pătrat de faianță la Metro, ca să nu mă tragă-n piept, și iau lucrarea de la taraba cu pricina. Cel mai probabil, textul ar fi un delir de scelerat mistic. Cu adevărat tare ar fi însă să găsesc niște pagini de hârtie igienică, scrise mare, cu căcat: “Muie la fraieri”. Abia atunci aș accepta că există un spirit “divin”, chiar dacă el ar aparține unei anume doamne Borțun.
Stupid Voodoo
Orele nopţii. Primăverii.
Ea: Dormi dragule?
El: Nu, drrragostea mea.
Ea: Ar fi trebuit să ne fi păzit, să fi luat măsuri.
El: Da, drrragostea mea. Am auzit că usturrroiul ajută. Puteam să fi luat cîteva funii, câţiva căţei măcarrr. Îi puneam sub sacou, la confrrruntare, şi acum…
Ea: Acum am fi dormit Acolo. Tu ai fi fost liderul, iar eu, întâia doamnă. Doamne, ce ne-au mai iradiat, cum au lucrat forţele în noi. De asta s-o fi apucat şi aia mică să se dezbrace pe net, că eu n-am educat-o aşa. Te pomeneşti că ajunge vreo curvă…
El: Imposibil, n-arrr fi constrrructiv.
O vreme, tăcere.
Tot ea: Încă nu ţi-e somn? Vrei să te urci un pic pe mine? Nu te ruşina, lumina e stinsă.
El: Nu pot, drrragostea mea. Nemerrrnicul arrre micrrrofoane peste tot, înrrregistrează orrrice facem. Închipuie-ţi dacă am apărrrea în prrresă… Gemând… E împotrrriva uzanţelor. Apoi, vrrrăjile acelea m-au secătuit de puterrri. Mă simt slăbit de forrrţe obscurrre, violete.
Ea: Impotentule… Dar zvonurile alea din ziare că ai fi călărit o amantă?
El: Vai, dar drrragostea… Îţi jurrr, nu errram eu.
Ea: Mda. Măcar dacă ai fi fost. Ai fi făcut şi tu ceva fără să fii împins de la spate. Unde nu e cap, nu e nici pulă. Prostănacule.
Mreană la râmă roşie
Sunt amândoi încinşi, dar ceva nu merge. S-ar pârli furibund, dar vorbele stânjenesc. Şi atunci, ce-i de făcut? Evident, imperativă este renunţarea la aparenţe. Dacă este o ea, să lase mofturile şi să abordeze deschis problema: “Amice, uite care-i treaba: mă mănâncă-n cur ca pe maimuţă”. Dacă e un el, se poate lipsi şi de cuvinte. Se duce direct la fată şi o scuipă între ţâţe. Nu bagă ca mârlanul vreun cărăbuş galben, ci îl proiectează împrăştiat, aşa, ca o ploaie de vară. Dânsa o să tresară, o să cârâie ceva, dar va rămâne vrăjită. După asta, vă descurcaţi voi. Eu nu vă dau peşte, vă învăţ să pescuiţi.
Fuck Paris
Mă seacă teribil mania asta cu promenadele afară. Cum dau de unul mai înstărit, trebuie să-i suport mofturile: “Vai, dar am fost pe Champs, în Soho, am bătut barurile prin Dam Square”… Capricii de rahat, snobisme răsuflate. Dacă unii îşi amintesc de desfătările Romei, eu visez să revin la splendorile Dorohoiului. Are domnule oraşul ăla ceva anume, un mister nedesluşit care se duce direct la pieptul omului. Să fie ceva magic, sau doar praful fabricii locale de porţelan, asta nimeni nu poate şti. Cert e că, dacă ai fost odată, te obsedează toată viaţa. Farmecul locului, oamenii deosebiţi, totul te trage înapoi, ca funia pe un bou, spre par.
În plus, puţele adevărate n-au treabă cu Postdamer Platz. Mesagerele frumosului îşi arată splendoarea lumii doar pe bulevardul Victoriei, acolo unde şi Banderas ar fluiera a pagubă. Dacă cerul te-a înzestrat măcar cu o Dacie 1300, eşti dumnezeul lor. Genetica pare să fi încremenit tocmai acolo, limitând toate puţele la maximum 19 ani, vâstă propice impresionărilor facile. Sunt fete sincere, iubitoare, cu respect faţă de dorinţele trecătorilor. Cine le vizitează urbea, trebuie să plece mulţumit şi ele se achită conştiincios de sarcină (pardon, urât cuvânt). Acesta este şi motivul pentru care sunt apreciate şi li se închină imnuri, dovedind apetitul devastator pentru lirism al localnicilor. Spre ilustrarea şi evocarea patosului dorohoian, iată şi un crâmpei din trăirile unui anume DJ Sfârşit (versurile-s mă-sa).
Hard To Get
Mă doreşte, asta-i clar. Se vede după piscinele alea două umbrite de suspine. A lăsat-o altul iar acum şi-ar vindeca durerea în aşternuturile subsemnatului. N-am niciun dubiu. Doar a făcut şi-un cântec, să văd că-i disponibilă. Eu ce să zic acuma? Fata nu-i urâtă. Are mişcări feline, corespunzătoare. Plus că e un soi de star. Deci promite. Dau să întind mâna după telefon, când mă opreşte un gând. O fi pe Orange sau pe Vodafone? Că în afara reţelei te sparg ăştia dacă insa se întinde la vorbă. A, mai e şi din Australia? Lula atunci. Să sune dânsa.
F
Sunt căutat de peste tot din lume. Îmi sunt aduse neobosite osanale de la persoane de pretutindeni. Faima mea s-a extins la scară planetară. Nu m-ar mira ca în curând să-şi pună oamenii Fucker în ferestre, ca la campania Maggi. O să iau preventiv vitamine, ca să ajung cu premiul la fiecare. Deocamdată, am primit însă această dovadă de dragoste probabil de prin Germania. Îmi place să cred că e vorba despre un autobuz cu lesbiene.
Übermensch
Ce se întâmplă e un adevărat scandal. Să punem un neamţ în fruntea ţării mi se pare inacceptabil. Adică ce mare schemă a făcut herrul ăla Johannis în Hermannstadt? Un loc curat şi bogat? Vax albina. Dacă aveam chef, făceam şi noi aşa din ţărişoara noastră. Apoi, Sibiul e cotit după munţi, nu stă în calea năvălitorilor, la porţile creştinismului, ca noi ceilalţi. Dar uite aşa, dintr-o slăbiciune de moment, suntem în stare să acceptăm de bunăvoie tezele răposatului fascism. Recunoaştem că suntem un popor de cretini neguvernabili care discută despre chestii serioase numai cu brişca în mână. Drept urmare, am ajuns să considerăm că numai germanul, ca fiinţă superioară, cu aerul calm al nordului, ar mai putea aduce o briză curată în buda noastră naţională.
Protestez public în faţa acestui tip de rasism odios şi propun ca reprezentantul unei alte etnii să aibă şansa salvării patriei. Cum toate seminţiile pământului au aceeaşi demnitate umană (rulează acum şi nişte campanii la TVR în sensul ăsta), eu îl propun pe Mădălin Voicu pentru funcţia de prim ministru. Are ceva şcoală, experienţă politică şi am auzit că e şi credincios. Şi totuşi, când o să dispară şi el cu banii de salariu ai poporului, s-ar putea ca românii să aibă din nou o explicaţie exotică pentru ratarea lor: “Gura mă-sii de ţigan. De asta ne merge rău în ţara asta. Că ne ciordesc ciorile astea”.
Categories: Cool Stuff
Tagged with delir
ACME Corporation
De unde rezultă că sensul unei existenţe nu e neapărat dat de împlinirea celui mai mare vis personal.
Id
Nu o dată mi s-a reproşat că-mi irosesc talentele, că nu mă promovez corespunzător. Recente sugestii duceau chiar către ideea întocmirii unor cărţi de vizită personale. Nu e clar totuşi ce recomandare aş putea menţiona pe ele din moment ce nu mă ocup cu nimic serios în viaţă. Poate doar să trec sub nume aşa, bombastic, de nostimadă- “futător industrial”. În fine, o persoană apropiată s-a oferit chiar să-mi apere interesele scoţându-mă la produs. Evident, contra unui “mic” comision la fiecare număr prestat. Am refuzat însă politicos (procentul mi s-a părut scandalos).
Dincolo de astfel de propuneri dubioase, mă simt atras de tămăduirea sufletelor rătăcite. De alea feminine m-aş ocupa personal. Le-aş aburi că am calificare de fachir, făcându-le cunoştinţă cu şarpele din dotare. După câteva farmece, s-ar simţi garantat vindecate, fără să-şi dea seama că s-au bucurat de cobră deşi n-a cântat nimeni la fluier. Pentru partea masculină, câteva sutare m-ar face să dezvălui secretul terapiei infailibile. Are careva vreo durere în piept, se simte cumva singur deşi lâncezeşte într-o relaţie cu una? Doctorul Facăr recunoaşte simptomele şi recomandă cu încredere- Vulvagin Tamponat, 3 pe zi, după masă, neapărat cu străine. Luni, deschid cabinet.
Apă De Foc
Stau şi cuget. Cuget şi stau. Cât de ciumete popor trebuie să fii ca să dai nume unui trascău, astfel încât oricine drojdeşte sălbatec pe planeta asta să-ţi menţioneze cu evlavie numele? Pentru Finlandia ar trebui făcute lăcaşe de cult. Cine, cum are o durere, o mare încercare, să meargă să-i aprindă o lumânare. Căci ea ne-a dat fericire şi speranţă.
Azi e un moment mare. Sau a fost, că bate spre dimineaţă. O fostă febleţe m-a convocat să-mi prezinte noul prieten. Pare că a devenit un hobby personal în ultimul timp. Femeile nu stau să hohotească. Te-au plăcut? Asta a fost pentru 10 minute. Pe urmă, ura băiete! Găsesc urgent alt amator să le caute-n coarne.
Bun, acuma să nu mă dau lovit. M-am şi dat ciumete. De fapt, şi sunt. Am făcut-o pe inabordabilul. Dar, ca să fiu sincer, nicio femeie nu e îndeajuns de bună pentru mine. Aia are ceva, ailaltă altceva, şi tot aşa, nu-mi apare creatura care să-mi merite compania. Bat palma că într-o bună zi o să vină una misterioasă, drapată în negru şi purtătoare de coasă, cârâind lugubru: “Facăre, ai belit lula. În noaptea asta, mergi cu mine!”. Iar eu, dezgustat, îi voi răspunde scurt: “Hai sictir sluto. La câţi carbohidraţi ai băgat în tine, nu te caricesc nici mort!”.