Antonioni Reloaded
-Hai dragă, nu fi retrogradă, că deja rulează. Lasă jena şi textila la uşă, că aici e artă. Nu băgăm chestii din alea frivole, gen nevasta lu’ Ghionea. O faci cu stil, a la Monica Vitti, şi numai pentru noi. Deja m-am chinuit la preproducţie şi-am adus cearceaf curat. Încă o dată. Cracul mai sus, capul pe spate, aşa, motor!
Cadrul 1: panoramare orizontală spre dreapta, lumină difuză
Replica1: “Sunt fierbinte, mă mănâncă”
Cadrul 2: gros-plan pe buci, insistat pe semne particulare (cicatrice, tatuaje, aluniţe) care ajută mai târziu la identificarea starului
Replica 2: “Vreau să mă călăreşti. Ah. Tu eşti cel mai bun”
Cadrul 3: travelling circular, ea urmăreşte cu curul obiectivul
Replica 3 (în crescendo, finalizată într-o ţipătură spasmodică): “Da, da, mai vreau. M-ai rupt, m-ai distrus. Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Cut.
Din noiembrie pe ODC şi în toate torentele din ţară.
La Piscine
Undeva pe Riviera, Delon, Romy Schneider şi Jane Birkin îşi joacă vieţile în jurul unei piscine şi a frustrărilor lor. Totul, prin mâna faimosului Jacques Derray…
Când te-ai săturat de realitate, poţi plonja în lumea aia a lor ireal de cool. Un film extrem de sensual şi ciudat, despre atracţie, nesiguranţă, căutări şi ieşiri la liman. Chiar dacă prin crimă. Asta într-o distribuţie stelară, aflată în culmea strălucirii ei. Şi poate tocmai de aceea, singurul reproş găsit pe IMDB era legat de un presupus “exces de glamour”…
Metafizica Pulanului
M-a mâncat în cur şi m-am dus la film. La unul din ăla cu recenzii glorioase, sforăitoare: “Cinematograful românesc în toată splendoarea sa”, “film kantian cu final glorios”, “unul din cele mai bune filme româneşti din toate timpurile”, etc. Ca să fie rahatul complet, experţii de profil mă avertizaseră deja- e o creaţie adâncă, dar care nu va face spectatori. Elitism curat adică, verificat personal la buza sălii- 3 spectatori (cu mine). Şi, într-o încăpere duhnitoare a mochetă udă, proiectată printr-un geam jegos, iaca pelicula.
Din nou, încă o dată, eternul, nemuritorul, Dragoş Bucur. Evident că s-au găsit şi voci feminine care să mă contrazică: “Vai, dar e futabil tare”… Mă rog, ce are arta cu vulva e o chestie care nu mă priveşte. Cel mai trist şi insipid actoraş care s-a tras vreodată în celuloid m-a băgat două ore la picătura chinezească. Adică la o chestie scremută în acelaşi stil jegos-neo-realist, în care o cameră este lăsată la infinit să filmeze mizeria. Ca să nu lungesc vorba, după n cadre, fiecare de câte 10-15 minute, spectatorului adus la disperare de plictiseală i se prezintă marea scenă. Viaţa anostă de poliţist (a cărei ilustrare, pentru toţi boii snobi, ar fi justificat agonia unui întreg film în care nu se întâmplă nimic) îşi are lămurirea într-o şedinţă de filosofie.
Comandantul poliţiei din Vaslui poartă discuţii socratice cu subalternii. El ştie etimologia unor cuvinte în greaca veche, este pasionat de maieutică şi de lămurirea prin dialoguri de tip platonic a marii probleme a conştiinţei. Credibil, nu? Cum era şi de aşteptat, poziţia idealist- socratică asupra moralei este înfrântă de curentul îngust, normativ.
Răul învinge aşadar, însă, aşa cum spunea şi şeful caraliilor vasluieni: “Dar ce este <<răul>>?”. Ca om care m-am mai dat cu barca pe apa filosofiei, să vă zic eu ce-i ăla “rău”. Rău e când boul nu e destul bou şi mai e şi snob. De asemeni, rău e când un băiat are o idee chinuită, o transpune căznit şi idiot într-un film supt din deget, aşteptând ca boii snobi să-l lingă-n cur că-i genial. Pentru toţi moderniştii ăştia neo-realişti care cred că rup fâşul lumii cu frecţii intelectualiste, un singur îndemn: “Sugeţi-o lung”.
KOMUNIKAT
DUPĂ CÂTEVA LUNI, M-AM PRINS ŞI EU CĂ SPAMURILE FAC RAVAGII PRIN SAITUL MEU DRAG. PRIN URMARE, E POSIBIL CA CEI CĂRORA LE-AM RĂSPUNS LA MESAJE PRIN MAILURI SĂ NU LE FI PRIMIT. CELOR CĂRORA NU LI S-AU ŞTERS ADRESELE MAI ÎNCERC SĂ LE SCRIU O DATĂ. AŞADAR, PĂSTRAŢI SPERANŢA. FUCKERUL TRĂIEŞTE.
It Must Have Been Fuck
Povestea curvei universale. Asta e filmul cu pricina. Bun, în peliculă, curva e curvă. E cu acte. Schema e însă deştept făcută, cu bătaie mai lungă. În putoarea simpatică trebuie să se recunoască toate zdrenţele care activează în clandestinitate. Adică se dau dame serioase. Scenariul e făcut cu ştiinţă, de un nene care ştie pe de rost misterul feminin. Pe scurt, Julia e “pretty woman”. Din start, un amănunt esenţial. Întreabă toate zuzele, de la Podu Iloaiei la San Francisco, ce cred despre ele. Nu se riscă multe să se pretindă frumoase, dar toate jură că-s măcar simpatice. Motivele empatiei cu protagonista sunt livrate cu metodă. Ea dă cu curu, dar nu pentru bani. Fiind, cum altfel, un suflet de aur, are un scop nobil, salvabil moral: agoniseşte ca să vadă Disneyland. O găselniţă cam de la obraz, dar credibilă pentru turma de hohotitoare din faţa televizorului. Apoi, eroina nu e nici dusă la şcoală. Ba chiar apare ca o ţoapă ordinară. În schimb, e demnă (nu se fute cu amicii clientului) şi posedă simţul adevărului.
El e oleacă mai bătrân, chipeş cu aer de golănaş şi neapărat bogat. Din nou esenţial, a fost dezamăgit cândva. Nenea Gere e cătrănit sufleteşte şi un remediu e imposibil în lumea lui îndestulată material, dar superficială. Răspunsul e tot la femeia simplă, cu glezna groasă (sau mă rog, măcar “pretty”) care ştie să dea gospodăreşte din buci şi să-i spele o cămaşă omului. Şi în loc de un film porno pe cinste, dă-i cu amor şi arde-i romanţă. Oralul de rigoare lasă locul îndrăgostirilor greu plauzibile, dar cerute de masele păşuniste. Care mase plâng şi visează că sug afacerişti între două vârste la penthouse-ul de la Regent Wilshire. Sau chiar şi într-o garsonieră. Dragoste să fie.
L’Uomo Senza Nome
Scena asta m-a fascinat de când eram puştan: Clint Eastwood, eroul lepădat de morală şi identitate, intră într-un bar de cretini cu o faţă de sictir şi ţigara de foi strânsă între dinţi. Un ratat îl înjura de mamă, iar el îşi goleşte flinta în beţivani. Pe urmă, cariseşte nevasta hangiului şi se cară. Cut.
Scăpat de voma campaniei, cu capul poluat de atâtea jigodii, mi-am adus aminte de titlul filmului:”Il Buono, Il Brutto, Il Cattivo”. “Bun” nu ştiu cine era, dar javre şi strâmbi am văzut cu zecile. Cum flinte nu-s nicăieri, i-am lăsat pe toţi candidaţii în viaţă şi am continuat filmul cu altă scenă. Aia cu ţigara, barul şi rataţii. Hangiii arătau a poponari, aşa că nu era rost de tăvăleli cu nevestele nimănui. În schimb, băutele erau chiar din Sergio Leone. Sticle, pahare, capete sparte. Degeneraţii târgului îşi disputau 3 putori adormite, ridicându-le fusta cu rândul. Noroc că n-aveau pistoale. Mai ales că două dintre ele se preferau reciproc. În final, pe un cadru apocaliptic, lipsit doar de cai, o amică îmi şopteşte trist: “Ştii, eu nu mai cred în oameni…”. Iar asta îi spunea unuia ca mine, care tocmai a vândut un munte de rahat la creduli. Pentru un pumn de dolari în plus…
Pantene IQ
Pe brună aş fi chemat-o la un Solaris. Probabil m-ar fi pus să aştept, să-şi caute crema pentru UV.
Pe roşcată aş fi adus-o să-mi vadă Samuraiul. Ar fi răspuns pesemne că nu face prostii la prima întâlnire.
Pe blondă aş fi invitat-o la un Breakfast at Tyffany’s. Ar fi refuzat precis. Sigur avea sarmale acasă.
Solaris
Amicii mei îs daţi naibii. Au ei nişte metode de coteală fabuloase. Apar 2-3 minute pe messenger şi apoi se topesc în neant. Ce fac în restul timpului? Mister. Nici unul nu pare un zmeu al destrăbălării, aşa că explicaţiile erotice le exclud. Mai rămân variantele cu somnul şi chiorâtul la televizor. Ceea ce e o crimă sâmbătă, la amiază. Dar nici aerul ăsta dement, primăvara, soarele, nimic nu-i poate scoate din scorburi. Trândăvesc lamentabil prin cotloanele caselor, aşteptând să dea buzna la fum şi bere, noaptea.
Aş putea să sun pe cineva. Pe cineva anume… Dar ar fi complicat, foarte complicat. Aşa că nu-mi rămâne decât să visez din nou la ziua când o să-mi iau maşină şi o să plec undeva departe, departe. Până atunci însă, încerc soluţiile de compromis. Aşa că, o să mă duc la mall, să mă uit la oameni. Sau, ca în filmul ăla tare, o să-mi proiectez imagini cu biţi disparaţi de memorie, încropind plăsmuiri fictive. Iar totul o să apară dinainte-mi ca în lumile acelea ideale pe care le închipuiam acum 1.000 de ani.
Ingerul inutil
Dau buzna la film. Cu bilet moca şi bani de-o colă, mă reped spre sală. “Alo, domnu, nu se poate!”, zice acru matroana de la ghişeu. “Nu rulăm pentru un singur spectator. Mai aşteptaţi pe cineva sau poftiţi alături”. Cum numai filme cu uciganii n-am chef să văd, amân pentru a doua zi. “Îngerul necesar”- producţie românească, bani de la Mc Cann Erickson. Sună cool, aşa că mă pun degrabă pe vizionat. Şi vizionez, şi iar vizionez, până mă ia dracu. O jună artistă cântă la polizor dar răsuflă greu. Cică are astm. Formă rară. Aşa că stă numai prin casă (zonă luxoasă, nu la garsonieră) şi îşi consumă apatic obsesia pentru curăţenie. Singura ei bucurie e că stă cu binoclu noaptea pe curu vecinilor. Care vecini, fac mereu sex. Apoi apare un admirator misterios, care o tot urmăreşte. Şi dăi cu mister, şi dăi cu simbolistică. Într-un târziu (probabil ca să scape de stresul urmăritorului), fata se satisface singură în cadă. Dau să urlu “Bis”, dar mă opreşte respectul faţă de moţăiala celorlalţi 7 oameni din sală. Mă potolesc pe moment, sperând ca măcar a doua jumate a filmului să fie porcoasă. Pe naiba. Misterele se bulucesc pe ecran de-mi curge sânge din nas. Într-un final, dama pleacă undeva să dea piept cu adoratoru. Aşa că, preţ de vreo oră, tot stă sau se plimbă c-o biciletă pe-un drum. Cum nu mă stârnesc cu femei care trândăvesc sau pedalează, aştept măcar să văd care-i boul obsedat. Ultimul cadru e memorabil. Ea dă cu capu de asfalt şi se trezeşte cu un bilet pe piept: “Nu sunt pregătit să te întâlnesc…”. Ştie cineva vreo artistă cu astm? Mă ofer cu o cadă.
Bergman
Aş fi putut să merg într-un bar, să agăţ cine ştie ce damă pilită. În serile astea pustii e o tentaţie de luat în serios. Lehamitea însă m-a ţinut în casă. Iar gândurile negre le-am păcălit cu un film. Nu cu bătăi, nu cu sex sau trucaje. Acu 50 de ani, pelicula era scumpă. Nu zicea nimeni “motor” decât dacă ştia bine ce face. Aşa că pun messengerul pe “be right back” şi las artistul să mă convingă. “A şaptea pecete”, de Ingmar Bergman, apare scris alb/negru pe o imagine tremurândă. Mă încearcă teama unei producţii pentru snobi, dar e doar o părere. Doar câteva cadre ajung pentru liniştea personală. Chiar e un ins colosal dincolo. În spatele aparatului e cineva care “ştie”. El nu face cinema, ci filosofie imagistică. Văd filmul pe bucăţi, fragmentate în părţi de 20 de minute. Evrika! În sfârşit ceva copleşitor şi atât de dens încât să necesite repaosuri mentale… Apariţii halucinante, replici care îţi taie creierul. Şi ce ciudat, mă regăsesc în fiecare personaj al plăsmuirii. În cavalerul care joacă şah cu moartea, în scutierul ateu şi fierarul înşelat, în actorul care singur vede Îngerul şi Sfârşitul. Chiar şi în urletul misticului către nenorociţi: “voi nu ştiţi că sunteţi muribunzi?”. Dar dincolo de toate, rămâne umbra în negru, fără secrete, etern ignorantă. Şi totul sfârşeşte cu dansul solemn, cu “depărtarea de zori”…”Încă n-ai ieşit bă la bulănit?”, mă trezeşte din reverie amicul X….