Io sono rumeno
După ce că suntem o naţiune de tot rahatul, mai avem şi complexul negrilor. Adică ne plângem de rasism şi cerşim respect de la străini. Periodic, se trezesc diverşi luzări indignaţi de tratamentul broscarilor- “Vai ce rău ne mai tratează în Italia…Dar e impardonabil! Să demascăm aceste tare!”, etc. Într-un ultim caz, un pui de dac se plângea chiar la dosul lupoaicei că suntem persecutaţi pe Facebook. Cică s-ar propaga online atitudini anti-româneşti, că suntem trataţi drept înapoiaţi. Şi nu e vorba doar de vaca aia de Mussolini sau de flăcăii care mai incendiază căldărari. E un ton general al puştanilor din “cizmă”.
Vai, să fie oare cu putinţă? Se poate să înghiţim noi aşa umilinţă după ce spălăm budele la pizzerii şi le ştergem la cur bătrânii? E oare normal să ne creadă inferiori după puhoiul de tâlhării şi ciordeli oferit în dar? Nu, eu nu pot să cred. Hoardele alea de înapoiaţi care se bulucesc în autocarele de Verona n-au cum să fie tratate prost. Mârlănoii mutaţi la Torino direct de la coada sapei au tot dreptul la demnitate…
Ar fi cazul s-o lăsăm moartă cu toată ofuscarea asta patriotică. 90% din ăia care dau buzna prin Florenţa nu voiajează să vadă Uffizi. Se duc la trudă pe brânci, la frecat sau la ciordeală. În plus, nici munca nu e neapărat o poliţă pentru respect. Sunt sute de chinezi la noi care se rup în două pe şantiere. Nu i-am văzut altfel trataţi de români decât ca nişte gândaci galbeni. A, se duc în Italia şi studenţi sau medici, ori oameni cinstiţi? Să fie sănătoşi şi să-şi asume condiţia. Împart statutul poporului unde i-a fătat întâmplarea. Iar ăluia care nu-i convine tratamentul broscarilor, să poftească înapoi, să sugă de la ţâţa patriei mumă. Moment în care, poate, o să-şi amintească din nou jegul şi dărâmarea din care se trage.
Marea Sete
Tot nu-mi scot din cap creatura aia care a băgat în ficat 7,37 la mie. Cică la 2 intri în comă, la 4 poţi da deja colţul. Asta, la 62 de primăveri, s-a pus pe picioare în 12 ore. Probabil că în tinereţe pişa gardurile direct cu 40 de grade. Nu m-ar mira să se descopere şi că s-a animălit cu o vecină. Or fi luat şi ele un Polar mic, aşa, ca fetele.
În fine, bine că soţul a primit-o înapoi, iertându-i setea. Şi pun pariu că, departe de gura rea a lumii, în noaptea de după reanimare, au făcut şi dragoste. Sorbindu-se avid, ca între consumatori, într-o uniune sufletească neînţeleseasă de alţii, aşa cum zicea şi cântecul ăla al lui Sade: “This is no ordinary love…”.
Futuraşi Verdana
Când trăgeam şi eu mai abitir speranţă că snobăreala nu mai are ce să scoată nou pe guşă, zdrang, mi-a tras cu fontu-n nas! Toţi lătrăii trişti din biznis, în loc să-şi vadă de colorat pliantele pentru crâşme, şi-au pus sclifoseală, lângă sclifoaseală să ia la drangă IKEA. Cu petiţie online, dat cu semnătură şi tot tacâmul. Iniţial, credeam că schiorii au comis-o grav, că or fi pus nişte bengalezi subnutriţi la asamblat şezlonguri. Pe naiba! “Crima” e mai gravă- cică au ucis frumosul. Nu, nu l-au angajat pe Guţă la desenat mobilă, ci au manelizat fonturile din broşură. În loc de graţiosul Futura, se bălăcesc într-un jegos, nefrecventabil Verdana.
Încă nu v-aţi prins ce are petiţia cu Prefectura? Păi are. Nemernicii ăia şi-au mutilat cică filosofia, au murdărit integritatea estetismului cu maus, atrăgând ameninţări de seppuku în branşă. Personal, toată smiorcăiala asta cu pretenţii profi mă trimite cu gândul la triştii ăia care-şi postează clipuri pe net în care încearcă să ajungă cu capul între picioare. Iar dacă flăcăii de la IKEA mai sunt atât de inventivi şi “minimalişti” cum îi ştiu eu, ar băga mare, pe sait, o singură replică pentru revoltaţi: “Ne pupaţi în cur”. Scris cu Garamond.
Hă
Întotdeauna m-au secat oamenii care spun bancuri. De regulă, îs nişte boi pe care nu-i duce capul să scoată un gag spontan şi se hlizesc forţat pe glumiţe scremute de alţii. De altfel, chiar originea bancurilor e un mister. Îmi şi închipui un nene venind de la muncă şi, după ce gâlgâie o bere, pregăteşte creion şi hârtie, gâdilindu-se pe burtă, să-i vină inspiraţia. După care, dă fuguţa la pensionărimea din parc, dându-i o copie a creaţiei, la modul “râde-te şi dă mai departe”.
Cum de colportori idioţi nu duce lipsă prostimea, glumiţele se împrăştie mai ceva ca pesta. Şi pe nimeni, niciodată, n-am auzit trântind de la obraz: “Bă, bancul ăsta mi se pare de căcat”. Există un fel de jenă intelectuală, de teamă chiar, ca receptorul neamuzat să nu cadă cumva de bou în ochii ălorlalţi pentru lipsa de hăhăială. Dar personal, abia aştept să mai vină un ratat cu o vomă din aia, din ciclul porcuşorului isteric sau Alinuţei. Şi când s-o sufoca mai tare de râs, întrebându-mă contrariat dacă nu m-am prins, am să-i răspund sec şi acru: “Ba da bă, m-am prins. Alinuţa-i mă-ta”.
Praf
Seara a început cu un domn care îmi arăta chiloţii lui roz cu apelativul “iubi” şi s-a încheiat purtând discuţii sentimentale cu fosta damă a celui mai bun amic. Între cele două evenimente, nu prea ştiu ce s-a întâmplat. Când am ajuns la chef, eu aveam creierul limpede. Câteva sorbituri mai încolo, toate femeile mă doreau. Eu nu ştiam că se face paranoia de la Finlandia. Dar aia blondă, dată-n păr cu flori, aia cu cizmuliţe de piele întoarsă şi creaţa cu buze de vagin, garantat mă iubeau. Mă rog, parcă aş putea garanta pentru ceva în noaptea asta…
Din moment ce am dansat pe The Killers, am ştiut că va fi greu. Un strop de putere mi-a dat însă moşu Louie, bagabontul cu costum alb. Cine vrea să ştie ce-i ăla entertainment, să ia aminte la un curvar bătrân, dar ciumete, nu la sparta de Loredana. În fine, cât s-au perindat artiştii, s-o mai fi adunat ceva lichide la ecluze. Cam cât intră într-un an în Porţile de Fier. Viitura nu m-a dat însă gata. M-am ţinut tare. Cât să rătăcesc într-o pădure întreagă, în căutarea unei parcări, întrebând o şoferiţă trează dacă era chiar convinsă c-a venit cu maşina la party.
On Air
În ciuda sinistrelor experienţe personale în privinţa asocierii radio-femeie, mă văd nevoit să semnalez aici realizarea zbaterilor milenare ale amicei C. În sfrârşit, feminismul s-a dat în unde, iar tribul advers are acu loc potrivit de uneltit contra noastră. N-am să ridic aici obişnuitele obiecţii despre formatul media. Ele sunt deja ştiute şi discutate (ar fi fost mai nimerită o chestie de nişă, conturată în jurul unui tip diferit de damă decât ăla susţinut de Unica, Ioana, Cosmo, etc).
În fine, chestia care mă revoltă pe mine este apatia masculilor. În vreme ce ele se organizează şi pun monopol pe informaţie, la noi nu se întâmplă nimic. Iar de aici rezultă un pericol mare- cine formează valorile, are puterea. Aşadar, pentru reechilibrarea urgentă a raportului de forţe, convoc într-o şedinţă urgentă pe Împăratul (a se accesa tag-ul de mai sus) şi pe alţi 2-3 golani (asta bineînţeles, dacă îi lasă prietenele). Voi propune înfiinţarea imediată a unui TV online care să se ocupe de preocupările şi problemele noastre. Vor rula acolo filme educative (licenţă Red Tube), se vor face recenzii din Hustler şi lecturi din opera lui Emil Brumaru. Cu binecuvântare de la Howard Stern, în fiecare sâmbătă seara, vom urca pe sybian o vedetă la alegere (eu mă pronunţ pentru Loredana Groza). La sfârşitul lunii, tragem linie şi măsurăm audienţele. Iar dacă o luăm în freză de la o chestie cu sait mov, îmi tai coaiele în direct. Aşadar, pe la iarnă, dacă mă vedeţi mai efeminat şi cu voce subţire, să vă învăţaţi minte şi să nu ziceţi ca mine- “Aaa, iar o chestie de femei. Îmi bag p…”.
Large
Mi-am propus de multe ori să fiu înţelegător, să-i accept resemnat slăbiciunea (evident, foarte impropriu spus). Umflata nu are însă alibiuri. Orice anchetă la o clinică de nutriţie ar dezvălui un adevăr distrugător- numărul aberaţiilor de glandă este neglijabil. De aceea, explicaţia expandării trăsneşte prin evidenţă- nesimţirea. Pântecul funcţionează normal, doar guşa e legată cu lanţuri de frigider. Mă şi întreb cum tăvălesc unii rataţi asemeena creaturi. Când se apropie momentul, bănuiesc că dau drumul la televizor, la Cristoiu. Şi atunci, carnea din jurul lor li se pare un rău infinit mai mic.
Oricum, cazurile morbide, alea în care poţi să-ţi pui mobila pe şoldurile ei, reclamă măsuri disperate. Creatura ruptă de pofte , balena scăldată în sudori (ca aia care era azi să-mi muşte ceasul pe pasarelă) trebuie contracarată cu mijloace extreme. Prin urmare, dacă vedeţi zilele astea vreun nene târâind o suliţă mare, o cange, ori un harpon forjat, să ştiţi că e pericol. Asemenea legendarului Ahab, voi urmări orice Moby Dică cu gânduri criminale. Iar dacă dihania mă va târî în spume de sânge, dincolo de linia de orizontului, să nu vărsaţi lacrimi pentru mine. Am murit pentru o cauză dreaptă.
Id
Nu o dată mi s-a reproşat că-mi irosesc talentele, că nu mă promovez corespunzător. Recente sugestii duceau chiar către ideea întocmirii unor cărţi de vizită personale. Nu e clar totuşi ce recomandare aş putea menţiona pe ele din moment ce nu mă ocup cu nimic serios în viaţă. Poate doar să trec sub nume aşa, bombastic, de nostimadă- “futător industrial”. În fine, o persoană apropiată s-a oferit chiar să-mi apere interesele scoţându-mă la produs. Evident, contra unui “mic” comision la fiecare număr prestat. Am refuzat însă politicos (procentul mi s-a părut scandalos).
Dincolo de astfel de propuneri dubioase, mă simt atras de tămăduirea sufletelor rătăcite. De alea feminine m-aş ocupa personal. Le-aş aburi că am calificare de fachir, făcându-le cunoştinţă cu şarpele din dotare. După câteva farmece, s-ar simţi garantat vindecate, fără să-şi dea seama că s-au bucurat de cobră deşi n-a cântat nimeni la fluier. Pentru partea masculină, câteva sutare m-ar face să dezvălui secretul terapiei infailibile. Are careva vreo durere în piept, se simte cumva singur deşi lâncezeşte într-o relaţie cu una? Doctorul Facăr recunoaşte simptomele şi recomandă cu încredere- Vulvagin Tamponat, 3 pe zi, după masă, neapărat cu străine. Luni, deschid cabinet.
Mascara Forever
Ocazional, femeile frumoase au idei. Se adună, cugetă şi dăruiesc muritorilor de rând îndreptare de viaţă. Fireşte, şi acum, vor să salveze lumea. Scopul nobil, zic ele, e să scape femeia de rând de tirania standardelor estetice. Cindy Crawford şi-a adunat suratele de catwalk, apucându-se să combată fardul. Ele vor poza natural, cu chipul eliberat de orice chimicale, luminat doar de căldura sufletului. Cică ar fi o dorinţă de a lăsa mai jos ştacheta frumuseţii perfecte, imposibil de atins pentru femeile obişnuite şi veşnic motiv de angoase.
Femeile astea-s nebune. Dacă schema prinde la mase şi scot cumva vreo modă naturistă, şi-au dat foc la valiză. Nenorocesc 90% din suflarea cu păr lung a planetei, sugerând că sub boială ar exista Ceva. Dar ce este acel Ceva? Ştiu eu un nene (e la mare acuma) care s-ar trage la faţă şi-ar trânti sincer: “Who the fuck cares?!”. Fiinţele astea nu-şi dau seama! Fac şi prinsoare- dacă se-nchid prăvăliile cu pudre, 9 din 10 femei ar umbla cu pături pe cap. Să nu alunge bărbaţii, şi ca să nu se sperie între ele.
Tocmai când au reuşit şi ele să adoarmă vigilenţa omului, să-l mintă frumos, când se fac cereri în căsătorie fără ca fata să fie văzută după duş, îşi taie craca de sub picioare. Vorbim aici de un adevărat cataclism social, de o sugrumare a progresului. E ca şi cum ai renunţa la revoluţia industrială, la motorul cu abur, ca să te întorci la dat cu vâsla. E precum ai renunţa la hipermarket, doar ca să te-apuci din nou să vânezi cu bumerangul. Într-adevăr, zilele acestea se hotărăşte soarta umanităţii. Dacă mâine s-ar aboli dresul, ne-am întoarce direct în barbarie. Şi atunci, triburi întregi de dame ar renunţa de bunăvoie la societate, pentru a-şi coti înfăţişarea şi sufletul în bezna prietenoasă a grotelor.
Rock
La o lună de la eveniment, încă mă mai întreabă lumea: “Cum a fost bă la concert?”. Şi nu e deloc uşor să răspund. E inutil să mă apuc de explicat cum bubuia basul ori cam cât tunau tobele. Cea mai bună comparaţie e cu fututul (deşi nimeni nu-şi mai aminteşte o gaură după 30 de zile). Adică la rocăreală ai cam aceleaşi aşteptări ca de la un wrestling în aşternuturi. Faci un efort să te deplasezi până acolo, deci aştepţi să fii satisfăcut.
La trupele de duzină, e ca la masajul erotic. Te freacă unele fără finalizare. La animalele alea la care am fost eu, e ca la o damă din aia S&M. Adică mergi la dânsa crezând că-i faci puţa zob, da’ ea îşi pune o lulă de cauciuc şi te rupe la buci până-ţi curge sânge din nas. Aşadar, când mă mai întreabă vreounul cum a fost, o să-i răspund scurt şi sincer: “Senzaţii tari bă, senzaţii tari…”.
Sildenafil Citrate
Ştiam eu că-i ceva în neregulă cu ţara asta. Nu degeaba lumea n-are chef de făcut autostrăzi sau se enervează şi taie păduri. Poporul nu mai ară pământul, nu mai stropeşte viile sau seceră holdele. O stare de jale şi enervare surdă a pus stăpânire pe plăieşii patriei, ducând de râpă viitorul întregii naţiuni.
O salvare se mai încearcă la farmacii. Cică numai anul ăsta românii ar băga 7 milioane de coco în Viagra. Şi nu o fac din vreo pornire kinky. 15 % dintre tinerei şi un sfert dintre ăia trecuţi de 45 au probleme cu pompa. Îşi ţin damele cu cracii în tavan până le curge sânge din nas şi tot nimic. Nu mişcă nimic cu râma, drept pentru care mă aştept la vânzări record la strap-on-uri de limbă. Oricum, procentul de moliciune mă înspăimântă, dar măcar îmi dă explicaţii pentru comportamentul unor cunoscuţi. Acu ştiu de ce, când încerc să ademenesc pe câte unul la mare, să mergem să tragem pedale, îmi răspunde trist şi apatic: “Nu pot bă, sincer nu pot”…
Idol
Bănuiam că mai sunt 2-3 triste în ţara asta care bălesc după Bittman. Hai 4. Dar că e un model pentru masculii patriei, asta nu. Nu-mi închipuiam că un fraier care bagă hohote feicărite despre corason ar putea fi invidiat în secret. Dar este. “Sindromul Bittman” există şi face ravagii. Mai precis, bărbaţii nemulţumiţi de ce au în coteţul personal râvnesc la păsăret străin, înjurând în taină rigorismul moral al monogamiei. Drept urmare, după modelul starului în cauză, ar pofti la o relaţie deschisă, în care fufele să stea claie peste grămadă în dranga lor.
Una curată sufleteşte ar creşte copiii. Ea ar trebui să fie drăguţă, dar nu frumoasă, că s-ar fute cu alţii. Ar avea o meserie nobilă, gen educatoare, medic, etc, şi ar aştepta cuminte acasă. Mai mult, ar trebui să fie înzestrată cu o minte deschisă. Adică să le spele şi să le calce rufele când se duc la altele, la caricit. Iar alea “altele” e obligatoriu să fie tari domle, dar tari, nu glumă. Cu balcoane şi craci, bisexuale sau măcar experte în plesneală, care să-i aştepte cu vaginul gata lubrifiat pentru alungarea plictisului conjugal. Iar ei, după ani de futăreală la liber, ar vrea să ştie că nimic nu li se poate întâmpla. Femeia de-acasă n-ar pleca nicăieri, înghiţind resemnată poveştile lor de curveală. Iar dacă, într-un moment de nesăbuinţă, soaţa ar cârâi totuşi ceva, ar vrea să ştie că o dresează cu o singură replică: “hai sictir proasto, ţi-am dat un inel”.
Fuck in the City
Hotărât lucru, orice urbe sub juma’ de milion are probleme cu sexul. Aserţiunea se întemeiază pe clare explicaţii ştiinţifice. Penuria de variante distractive înghesuie indivizii apţi de cariceală în 2-3 cluburi mai decente. Schema asta duce inevitabil la socializări rapide, persoanele futabile fiind epuizate în scurtă vreme. Apoi se trec în revistă prietenele prietenelor, amicele amicilor, verişoare de gradul 1, 2 şi 4. După care urmează replay-ul- mai suni una tristă, mai ieşi cu o fostă, şi asta-i cam tot.
Dacă vrei puţă nouă, nebătătorită, e semn că te-ai rupt de realitate. De orice dudă ai întreba, ţi se prezintă un pomelnic erotic care arată a bumerang. Adică aia sigur s-a spart cu X, care a fost cu Y, care i-afăcut măcar o muie lu Z, care te ştie din facultate. Mă rog, ideea e că povestea continuă mereu circular şi găseşti urme genetice ale cunoscuţilor în toate crăpăturile din oraş. Moment în care nu-ţi mai rămâne decât varianta bejeniei. Aşadar, pentru cine vrea să mai schimbe gaura, organizez excursii estivale. La Paşcani şi Târgu Frumos în cursul săptămânii, la Ungheni Prut în weekend.
Killed by Death
15 ore de drum şi aşteptare pe ploaie, niciun dram de somn şi stat în picioare doar agăţat de adrenalină. După asta, rock. La 120 de decibeli, supravieţuirea devine incertă în primele rânduri. Din faţă se prăvăleşte un tunet infernal care îţi rupe fiecare neuron. Hoarda de dilimani o ia complet razna pe măsură ce fuckerii de sus dau în gură la scule.
Ritmul dement mă convinge că asta e ultima zi pe pământ. Bine măcar că mă aşteaptă un deces frumos. Într-un final, Lemmy se milostiveşte de suferinzi şi lasă drujba din mâini. Lumea urlă ca la sfârşitul lumii, spartă în ficaţi de un ultim distors de bass. Cu creierii brutal tocaţi, supravieţuitorii încearcă să realizeze ce li s-a întâmplat. Misterul e însă chiar dinaintea lor. Pe scenă, lângă tobe, pe măsură ce fumul se risipeşte, se poate zări staţia killerilor. E un monstru cât China, duios alintat- “Murder One”.
Maicăăăl !
Ce mi-a plăcut dintotdeauna la Jackson e că a stabilit standarde. Dacă vrei să-ţi zici star, tre să ai miliardul de fani, mălai cât să rentezi un continent şi ciumeţia de a purta imperturbabil ciorapi albi la pantaloni negri. Astea sunt însă nişte amănunte irelevante pentru adevăratele vedete. Adică alea din România.
Pe un fundal cu moonwalk şi mase isterizate, moderatorul proceda la o comemorare a răposatului. Invitată de onoare, mereu tulburătoarea Corina Chiriac. Poftită să-şi dea cu părerea despre vedetism, tantea n-a stat mult pe gânduri. Şi în loc să tragă nişte linii groase de demarcare între ea şi nenea sucombat, tantea a dezvăluit ce înseamnă lespedea celebrităţii: “Când am debutat eu la <<Steaua fără nume>>…..Ce succes! Cum mă asalta lumea în tramvai! Vai, dar mi-am pierdut capul. Îl înţeleg pe băiatul ăsta…”.
Consternat de paranoia femeii, mi-o imaginam deja hituită de admiratori la piaţa Chibrit, cu gospodine gata să-i rupă mileul de pe fustă. De altfel, mă aştept să apară într-o zi şi Ovidiu Komornik, să pretindă că lui i-a venit primul ideea cu trasul chiloţilor peste pantaloni, dar că a renunţat că i se părea penibil. Iar ăsta e motivul pentru care abia acum înţeleg de ce purta gigamegastarul măşti pe faţă: rataţii put a rahat.
Megastar
Ăia care mai dau doi bani pe Gahan sau Madonna să plimbe ursul. Şoubizu românesc dă ceaţă la toată lumea. Care crede că bat câmpii n-are cultură mondenă. Chiar ieri s-au cutremurat teveurile patriei de o bombă nemaiuzită. Incredibil, dar adevărat: Adrian Enache divorţează! Spart de emoţia momentului, trubadurul se destăinuia în direct. “Am un copil cu nevasta, da’ mai am unul cu amanta. Sufletul meu sensibil e rupt între datorie şi dragoste. E o relaţie complexă…”. Aştept naiv ca moderatoarea să-i bage firescul- “ne doare-n cur, boule!”. Prostii. Hoaşca se repede să-l laude- “Vai Adi (ăsta-i nume predestinat) încă ai succes nebun la femei. Telefoanele sună deja, fanii te iubesc. Cineva te cere în căsătorie…”. Starul clipeşte îngăduitor, conştient de puterea cucului său. Apoi dă vulgului şi explicaţia gestului legal: “Am făcut ce trebuia din conştiinţă. Pentru că în ţara asta sunt un model…”.
Ore mai târziu, acelaşi canal. La târgul erotic se petrecea o frecţie generală. Animatoare şi clienţi se bulăneau claie peste grămadă, într-o scenă desprinsă parcă din Caligula (pornăciunea aia cu Peter O”Toole). Proţăpite pe o scenă, alte două staruri cu conştiinţă. Andreşanca şi Plugaru dădeau pilde poporului: “Ce frumos e aici ! Sperăm ca într-o zi toată România să treacă peste falsele pudori”. Ei da, abia astea modele de urmat. Putem deci să visăm la clipa când toată lumea şi-o va pune cu toată lumea pe unde apucă. Pe scara blocului, la muncă, la bătut covoare sau prin magazine. Şi atunci, este posibil să se imagineze următorul dialog cu doi călători într-o staţie de autobuz: ”Bună ziua domnişoară, aşteptaţi un 6? A, nu? Atunci poftiţi la un 69″.
Mille Miglia
Cum se cheamă activitatea aia când tu eşti dezbrăcat, trudeşti ca disperatul ore întregi, iar femeile din incintă sunt ude? Vă gândiţi la potlogării… Îi zice înot. Exact asta am poftit să practic în preţiosul meu timp liber. Când nu fac afaceri sau amor, dau din mâini să-mi ţin freza la aer. De data asta, am făcut şi concurs. Unul la categoria epave, cu un obosit spart de tutun. Finişul a fost la fotografie. Diferenţa a făcut-o probabil burta şi nasul competitorului perdant. Îl jenau aerodinamic. Narcotizat de endorfina victoriei, m-am arătat gata să provoc pe toată lumea din bazin. La întreceri ar fi fost dispus un puştan de clasa a 7-a. Noroc că m-am potolit la timp. Copiii îl porecleau “Păstrăv”…
Ieşit cu demnitatea intactă din undele cristaline ca Ozana cea frumos curgătoare, mi-am probat bărbăţia într-un templu al vitezei. Echipat cu cască şi monopost ambalat feroce, am dat buzna pe întinderea de asfalt. Tribunele vuiau de mugetul motorului, gumele fumegau în contrabracări fulminante, vibratoarele scrâşneau în încălecări luate la blană. Mă simţeam Sir Stirling Moss. Ba nu, însuşi magul Fangio! În final, satisfăcut de strivirea adversarilor, am tras hardughia la pituri, aşteptând cuvenitele laude. Măgarii însă nu s-au simţit. În lipsa omagiilor, am interpelat surescitat pe paznicul garajului: “Ei, şi ce putere are fiara? Cât prinde bestia?”. Puţin impresionat de campionul din faţă, omul şi-a încropit un rânjet pervers, chicotind zeflemitor: “9 cai domnu’. Şi “bestia” bate spre 40 la oră”…
Party
Eu m-am ţinut tare. N-a fost nevoie să-mi aduca nimeni aminte cum mă cheamă (ce noroc că port mereu la mine buletinul…). Damele cu craci lungi aveau congres la Office. Aş fi dat câteva decoraţii. Mai ales că la curul unora se aştepta o noapte de foc.
Mi-am făcut noi prieteni. Barmanii mă salutau curtenitor. Or fi fost poponari, sau poate îşi făceau efectul bacşisurile alea faraonice?
La un chef, important e să zareşti ieşirea. De data asta, am nimerit-o din prima încercare. Uşa clubului era străjuită de-un pilitor căzut. Iubita eroului încerca să-i aducă aminte cum o cheamă. Mi s-a parut romantic.
Fashion Victim
Nu vorbesc aici de oamenii extrem de frumoşi, fabulos de deştepţi şi incredibil de cool (adică de ăia aşa, ca mine). Intenţionez să arunc cu rahat în restul, adică în nefericiţii care sucombă la unul din cele trei criterii: estetică-IQ-stil. Grosul poporului, în nimicnicia lui tristă, spurcă de obicei proastele sclipicioase. Just, cunoaştem exemple, aprobăm pozitiv. Vaca de mol, şopingista ruinătoarea de averi e o calamitate certă. Educată cu tomuri de rebus, adăpată cu Red Bull şi pupată în cur, gurista îşi face din produs un mod de viaţă. Ea are stil şi buci, iar careva trebuie să sară cu banii. Un ratat cu mălai moştenit va cotiza regulat, fericit că fute o clonă Lady GaGa. Aşadar, dânsa va cere iar şi iar: “Vaaaai, dar ce pantofiori, ce poşetuţe…Nu mă vrei elegantă?” Şi niciunul, niciodată, nu-i va spune: “Hai sicitir curvo. Marş şi munceşte”. Adevărat, lumea lor e de blamat. Depinde însă şi cine face asta.
Aşa ajung la obiectul acestor gânduri- femeia banală. Nici frumoasă (toate se cred măcar simpatice), nici deşteaptă (deşi adoră să bată câmpii), nici stilată. Chiar, oare cum pot trăi damele comune? Adică se scoală dimineaţa, îşi arată făţetul în oglindă şi… nici o îmbunătăţire. Aceeaşi meclă tristă, cu desene tâmpe. Îşi îndeasă apoi pântecul într-o jale de fustă şi se târâie la o muncă, acolo unde le-ar fute nici portarul firmei. Ar putea să facă un gest extrem, o tăietură pe faţă de exemplu, să iasă cumva în evidenţă. Dar ele nu, îşi păstrează pur chipul, violentând în schimb moda. Adică poate vor schimba ceva, poate vor provoca un minim de stârnire. Dar în loc să belească ochii la ce-a mai scornit Galliano, apelează la sfatul mămicii şi altor tovarăşe de tristeţe. Aşa s-au răspândit ciubotele albe cu ciucuraşi, băştile băloase, franţuzite, cerceii tărcaţi sau bluzele tip mileu. Iar dacă orice mascul valabil preferă să iasă cu dame şic, atunci bagă acreli de tip vulpea la struguri. Ăia oricum îs golani, alea îs oricum fufe. Căci, nu-i aşa: “Nu trupul şi rufa contează. Sufletul să fie bun”.
Ad
N-am idee cum am ajuns în situaţia asta, dar toţi amicii personali trudesc pe ogorul publicităţii. De la ăia care bagă tromboane scrise sau trag saiturile-n chip, până la accountese măritate cu deadlineuri şi manageri care umblă cu arcanu după contracte, oamenii mei trag pe nas praful alb al comunicării arghirofile. În esenţă, pe lângă bani, toţi au o singură spaimă- că se coteşte de ei creativitatea. Şi o replică standardizată pentru ideile respinse- “clientul e bou”.
Am încercat şi eu odată aspra meserie de copywriter. M-a ţinut 4 zile. Am înţeles că toate textele mele s-ar fi izbit de vigilenţa CNA, aşa că m-am retras la domiciliu. Dar cu toate că n-am făcut mulţi purici în branşă, ţin neapărat să zic ce mă seacă la ea:
-Reclamele la bere sau suc în care ăla grohăie după ce termină de supt sticla. Am mereu impresia că urmează şi o fază gazoasă a eliberărilor sale
-Clipurile la gumă care pedalează a miliarda oară pe schema cu îngheţatul. Molfăi un kkt şi sufli ger. Aş vrea să-l văd pe creativul ăla futut în cur de-un eschimos (sau un ren)
-Fata despuiată care vinde orice. Râde lăbărţat-isteric şi freacă un aspirator sau aragaz. Cu alte cuvinte- “Cumpără boule! Pe mine n-o să mă călăreşti niciodată, dar măcar nasoala aia de lângă tine o să aibă la ce să-ţi facă borş”.
-Campaniile anti-fumat, anti-băut, anti-bătut nevasta. Îţi şi închipui 3 drojditoti cu palma grea luându-şi angajamente sobre: “Gata, nu mai fac. Ajunge cu viciul. Mi-e milă de ficat şi de Maricica. Jur că n-o mai bag în spital”.
-Reclamele cu vedete din România. Asta probabil că mi se trage de la promoţiile alea vechi de şampon, cu Mădălina Manole. Mă tot gândeam contrariat la ce păr se referă tantea aia şi dacă peste tot e de foc.
Dincolo însă de atâtea nemulţumiri, pentru a termina într-o notă pozitivă, menţionez un remarcabil succes de naming. Nu, nu e vreo realizare a lui Leo ori Saatchi. Copy era o domnişoară de pe net care, într-o manierăr remarcabilă, se numea pe sine: “Ivana Fuckalot”.
