Archive for the ‘Lifestyle’ tag

A Kind of Alchemy

Byron (trupa, nu poetul) vine cu sunete şi versuri noi în Iaşi. Cine se poate rupe de televizor şi mall este poftit sâmbătă, în Mojo, de la 9, la prezentarea noului album al oamenilor. Album care nu se adresează spectatoarelor cu cizmuliţe albe şi bovanilor cu tricouri Eminem. E cultură fraţilor… Pentru a ademeni suplimentar persoanele amatoare de lirism, reproduc aici câteva fărâme din creaţia domnilor:

Vitruvian Man (ăsta-i link)

Up the mountain, layin’ on ground,
I can feel the earth spinning round and round
Arms wide open, vitruvian man
I’ve lost direction, free again.

Feel alive to the bone
Feel alive back home
Watching the sky, looking for a key
Billions of worlds looking back at me…
Had a dream about that
Had a dream, but i forgot…
Unplugging the matter i let you behind,
I told you there is a key i have to find.

Sappho Godzilla

Universul meu erotic a devenit un pustiu cu întinderi de zgură. Trăisem cu certitudinea sacră că toate lesbienele sunt divine, că există o lume a damelor tari care, deşi puţin accesibilă, garanta prezervarea esteticii în lume.  Îmi închipuiam un tărâm al graţiei absolute în care, blonde şi brune date dracului se dedicau unor neîntrerupte desfătări cu îmbrăţişări şi limbi. Cum nicio iluzie frumoasă nu ţine mult, namila din poză mi-a distrus imaginaţia perversă. Cică vaca tocmai a divorţat de bărbat (cum de o fi lăsat-o oare inconştientul?) şi îşi caută parteneră pe net. A simţit probabil că nimic omenesc nu o mai poate străpunge şi s-a orientat spre fricţiuni de suprafaţă. Şi deşi cele 204 kile par a îndepărta amatoarele de distracţie, bestia mai speră. Speră într-un suflet pereche dotat cu o carcasă de aceleaşi dimensiuni, eufemistic numită “voluptoasă”. De-l va găsi sau nu, numai cărnurile ei vor şti. Un lucru e însă sigur. Oricine-i va mai umbla la prăpastie cu gura va trebui să lucreze cumva din lateral sau din spate. Altfel, în cazul unei abordări frontale, din genunchi, există riscul asfixierii cu burta.

Deo

Pe hol se aud chicoteli, râsete ştrengare. Cu fustiţe scurte şi volănaşe albastre, fetele de la Tnuva intră zglobii în birou: “Bună ziuaaaaaaaaa, e promo….. “. Bruna radioasă n-apucă să-şi zică până la capăt textul şi capătă o paloare bruscă. În mod  natural, toată lumea i-ar putea explica reacţia prin întâlnirea cu şarmul meu zdrobitor. Există însă pe lume, chiar dacă pare incredibil, ceva mai tare ca farmecele personale. Mai precis, e vorba de emanaţiile unei colege. Aici nu e vorba însă de o duhoare oarecare, de un accident trecător. Nu tată, animala pute feroce, constant, apăsat, ca un nesfârşit şi epuizant cataclism, propriu unei vite cu obezitate morbidă. Chiar şi după ce îşi mută cărnurile spre casă, ai senzaţia că îi pute scaunul, monitorul şi cuierul. E o putoare aproape de solidificare care arde tencuiala pereţilor, impregnându-se în birourile celorlalţi. Şi poate tocmai de aceea, confuzată de adevărata sursă a dezastrului, fata mi-a întins palidă şi grăbită un iaurt, cu un aer de compătimire: “Băiatul e simpatic, dacă s-ar şi spăla…”.

Flu

Nu sunt decât câteva luni de când destui boi îşi mâncau obişnuitul rahat. Idioata manie a conspiraţiilor îi făcea să ia în balon chestia asta cu gripa: “Care aviară domle, care porcină? Îs nişte gaguri de speriat lumea, atâta tot. Zvonuri scoase de corporaţiile de medicamente să umfle banii la lume…”. Alţii, rupţi în creier de deştepţi ce sunt, râdeau cu gura până la urechi de frica oamenilor: “Ce pericol bă? E stupidă lumea, se teme de drobul de sare”. Acuma, când porcăria asta dă iama în lume şi infectările se multiplică zilnic, nu mai deschide niciunul trompa să repete ce debita înainte. Probabil fiindcă, momentan, şi-o ţin palmată după o mască.

Cum poporul are însă darul căderii în extreme, mă aştept şi la un val de infectări mistice. Oameni care erau până mai ieri normali psihic or să înceapă să lingă icoanele maicii ca să-şi apere bucile de virus. Tot ei or să-şi bage capetele sub fusta popilor raportând riguros numărul de infidelităţi şi masturbări prin care au supărat pe domnul, că poate aşa fentează primejdia. Pentru toţi ăştia însă, prostia e o boală grea, necruţătoare. Care, la fel ca şi porcina, nu trece nici cu antibiotice.

Assbook

Nu cu multă vreme în urmă am lăsat nişte guri căscate când s-a descoperit că încă n-am cont pe Tweeter şi Facebook. Era o stupoare sinceră, de parcă oamenii se întâlneau cu o maimuţă. Când am şters contul de Hi 5, măcar ştiam cu ce se ocupa ăla. Erai combinat de necunoscute pe net (am ieşit de două ori cu una, după care a considerat că n-are rost să mai stea în oraş) şi vedeai cine se interesează de pagina ta. Tot era ceva. Cu chestiile astea noi însă, mă dau cu capul de monitor şi tot nu mă prind care-i marea fază. Cum mi-am bigat şi eu profil, s-au repezit să mă viziteze aceiaşi amici cu care aş putea vorbi oricând pe messenger. Apoi, diverşi oameni îşi postează public activităţile: “Astăzi m-a durut burta. Mi-e foame. Sunt pe stop. Bărbaţii nu mai sunt ca altădată. Uitaţi ce clip minunat e ăsta. Sau ce frumos mă pupam cu gagiul”. Chestii la care se bagă alţii cu păreri: “Da, se vede că vă iubiţi. Felicitări”.

În rest, chestia e clară. Din 2-3 clicuri e evident că 95 % din persoanele astea duc o viaţă cel puţin la fel de tristă ca a mea. Freacă menta la vreun job sau şcoală, având o existenţă banală. Nu sunt fotomodele sau rockstaruri, să dea de ştire muritorilor de rând când se duc la caricit cu Gary Oldman sau la băute cu Kate Moss. Şi atunci, de ce naiba îşi comunică existenţa lor jalnică? Îi face oare să se simtă mai bine? Li se pare că au parte de ceva acţiune bocănind nişte taste? Sau poate că, eliberaţi de jena unui cont pe Noi2, aşteaptă şi ele un agaţament oarecare. Iar dacă asta e explicaţia, atunci ar trebui să înţeleagă că futacii virtuali nu se aţâţă cu  linkuri obosite. Mai bine ar expune dosul la cameră, punându-şi în evidenţă misterul bucilor. Promit să dau add la alea fără celulită.

Pasiuni de KKT

Adevărata fire a omului se cunoaşte după hobby-urile lui. Ce freacă fiecare în timpul liber e fundamental pentru a te lămuri în privinţa firii sa. Eu, de exemplu, mai chinui nişte texte sau o halteră, ascult riffuri supărate de SG şi văd filme din alea cu puţine replici, dar multe gemete. Alţii pierd fără rost nopţile la poker şi rup în focuri iepuraşii de pe dealuri (de unde se vede clar că lipsa de noroc alimentează violenţa oarbă). În alte cazuri, inşii se plimbă de mânuţă cu ceea ce consideră ei că ar fi creaturi neasemuite (eu le garantez că 90% au fost muite, dar de alţii, care nu le ţineau de mână). Mai există variante cu pescuitul, călăritul munţilor, trasul din cuiuri sau din gâturi de Fetească. În ultimă instanţă, există şopingistele, a căror unică grijă este probarea cizmuliţelor la mol. Faza tare e că astea par nişte intelectuale pe lângă ultima şi cea mai băloasă categorie posibilă.

Se trezesc de dimineaţă cu un făţet tâmp, scobindu-şi creierii să găsească o nouă formă de expresie pentru viaţa lor idioată. Din creier li se scurge o idee băloasă care se comunică turmei cu obişnuitele sclifoseli: “Vaaaai, ce coool sună faza, ce tare o să fieeee, ce fancy şi trendy!…”. Moment în care îşi adună camarazii de cretinism şi anunţă presa, să vadă toată lumea cât de dobitoci îs. Snobăreala se  exhibă în mod sincron, pe scălâmbăieli gen Michael, cu fericirea lucrului idiot dus la bun sfârşit.

Mă rog, cică se opreşte iar curentul la muncă. Aşa că nu mai am vreme să găsesc destule injurii pentru rataţii ăştia. Ideea de bază era: meclă la flashmoberi.

Hoaşca

Ăia de la revistele rozalii îs complet nebuni. În îngustimea minţii lor, o tot trag la infinit cu femeia şnur, fără ţâţe, fără cur. Şi-au luat ca modele nişte fomiste, nişte alea, inse de le bate vântul, cu stomacul lipit de şale. Le închină lunar mii de pagini despre cum să se epileze, să se coafeze, maseze, dea cu cremă pe  burtă, pe ceafă, pe buca stângă, pe aia dreaptă. Ajunge!

Cine se gândeşte însă la femeia adevărată, zdrobitor majoritară, aia cu greabăn şi gleznă groasă? Destul cu fâţele astea sclifosite, cu bikineala, cu manechinăritul. Se pot face milioane dintr-o publicaţie care să aibă ca subiect femela din popor, aia despre care spui că e borţoasă, nu gravidă, namila care şi-a început viaxa sexuală în popuşoi, scuipând în sân să nu rămână cu burta la gură. Ea s-a emancipat între timp, a devenit doamnă la oraş, munceşte, deci este o consumatoare. De multă carne şi de alte produse. Tocmai de aceea m-am gândit să redactez primul număr de la revista “Hoaşca”. Jumătate din pagini vor fi dedicate borşului şi sarmalelor (în ciuda aparenţele, credeţi-mă, este un subiect inepuizabil). Numai dacă fac asta şi sigur voi fi bogat. Dar am să le ofer şi o tuşă de lifestyle şi eleganţă. Exemplarele cele mai reprezentative vor fi invitate să-şi dezvăluie arta bârfei şi a reclamaţiei în instituţiile publice. Apoi, vor arăta tehnici de bătut covoarele şi de convins bărbaţii să se lase de băutură. Iar în final, pentru vacile alea jegoase pe care le ştiu eu, se va lansa moda primăvară-vară-toamnă-iarnă de coafuri la subraţ sugestiv intitulată “Waves of  ZZ Top”.

Naked

Niciodată n-am priceput schema asta cu dezbrăcatul la revistă. În afară de faptul că tinerii patriei au inspiraţie pentru frecat, care e totuşi beneficiul pentru nudistă? O putoare ajunsă de la coada vacii direct în ogradă la Playboy mai e de înţeles. Vrea şi ea să-şi facă reclamă cu curul, că poate îi dă vreun milionar de mâncare. Dar pe alea care-s deja un fel de vedete tot nu le-nţeleg. Nu le ştiu destule persoane dimensiunea crăpăturii? Încearcă să se asigure că le recunosc tiriştii la benzinărie?

Evident, unele încearcă şi justificări savante. O nemuritoare divă autohtonă zicea că-i un exerciţiu de încredere. Oferind lumii carne, îşi oferă sieşi siguranţă. Adică, dacă nu vomită cititorul, înseamnă că încă e frumoasă. Aşa m-am prins şi care e motivul lepădării de textile la gurista trecută de vârsta avorturilor. Când îi vine fetiţa de la grădiniţă, îi poate zice fericită: “Uite ce vulvă rumenă are mama. Aşa o să fie şi a ta când o să creşti mare”.

A, că tot veni vorba de dezbrăcări. Dacă sunteţi singuri pe-acasă şi vă trece prin cap să ieşiţi goi de la duş, încercaţi să vă amintiţi dacă nu cumva la geam, pe schele, stă vigilent muncitorul tocmit pentru izolarea blocului.

Peturi

Fie că-i potaie, mâţă, păsăroi ori vreun soi de şobolan, oamenii bagă la greu sentimente în petul lor. Nu contează că le cacă toată casă, că le futează mobilele şi pereţii. Dacă blănosul ori înaripatul le suportă prezenţa plicticoasă, merită orice efort. Drept urmare, stăpânul începe să marce mălai cu nemiluita în vagoane de Chappie şi Whiskas, achiziţionând pe nerăsuflate zgărdiţe, cuşti şi colivii. Dar ăsta e un preţ mic în comparaţie cu beneficiile. Lighioana îşi vede de linsul sub coadă, trecând cu vederea defectele stăpânului. Ea n-o să-i zică niciodată insului care-i dă de mâncare chestii neplăcute, gen: “Bă boule, tu bei cam mult, vezi c-o să-ţi spargi ficatul” sau “Ai o slujbă de cacao. Ar fi trebuit să realizezi mai mult în viaţă”.

Acu să nu fiu înţeles greşit. O felină la casa omului e aur curat dacă nu te dileşti emoţional şi-ncepi să crezi că înţelege ce-i spui. Aşadar, dacă un birmanez are pupilele dilatate când posesorul îi debitează necazuri de la muncă, idiotul ar trebui să ştie că nu-i nimic paranormal acolo. Pe animal îl doare-n cur că i-a tăiat lui din salariu. Aşteaptă doar să bage ceva la stomac, ca să poată carici mai energic angora vecinilor.

Oricum, după îndelungi deliberări, m-am hotărât să-mi iau şi eu un pet. Nu mâţă, că lasă păr, nu hamsteri, că am nişte rude de-ale lor pe lângă bloc. Mai bine îmi cumpăr o râmă. Nu face scandal, nu mă trezeşte dimineaţa. O pun într-un ghiveci de flori şi se hrăneşte singură. Apoi, dacă mi-e prea drag de dânsa, pot s-o tai în două, s-o am în fiecare cameră. Iar dacă se poartă frumos, poate o iau şi la pescuit.

“Prospături”

Ceva băuturică, lugu-lugu, insistenţe, apoi oral, normal, anal. Sună parfum dacă insa n-ar avea 13 ani şi ar fi drogată de-un porc de 44. Numai că porcul e artist şi n-are voie la frână. Aşa zic alţi artişti, miniştri şi prim-miniştri solidari cu vita asta hăituită de 30 de ani de potera americană. Vremea a trecut, pe aia n-o mai doare curul, a renunţat şi la plângere, iar Polanski e intelectual important şi om bătrân. Prin urmare, cică fugarul ar trebui să-şi vadă de ale lui, că pedofilia e oricum o chestie fumată. Iar treaba asta chiar îmi dă o mare idee- iau la subraţ o sticlă de trascău, o pungă cu iarbă, şi descind la toţi artiştii şi miniştrii ăia cu o invitaţie firească:  “Sunt stârnit şi am  un IQ gigantic. Daţi sugarii să vi-i fut! Protestaţi?”.

Antonioni Reloaded

-Hai dragă, nu fi retrogradă, că deja rulează. Lasă jena şi textila la uşă, că aici e artă. Nu băgăm chestii din alea frivole, gen nevasta lu’ Ghionea. O faci cu stil, a la Monica Vitti, şi numai pentru noi. Deja m-am chinuit la preproducţie şi-am adus cearceaf curat. Încă o dată.  Cracul mai sus, capul pe spate, aşa, motor!

Cadrul 1: panoramare orizontală spre dreapta, lumină difuză

Replica1: “Sunt fierbinte, mă mănâncă”

Cadrul 2: gros-plan pe buci, insistat pe semne particulare (cicatrice, tatuaje, aluniţe) care ajută mai târziu la identificarea starului

Replica 2: “Vreau să mă călăreşti. Ah. Tu eşti cel mai bun”

Cadrul 3: travelling  circular, ea urmăreşte cu curul obiectivul

Replica 3 (în crescendo, finalizată într-o ţipătură spasmodică): “Da, da, mai vreau. M-ai rupt, m-ai distrus.  Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Cut.

Din noiembrie pe ODC şi în toate torentele din ţară.

Să ne tolerăm în ea de casă

Vitele alea cu patrafir au şi sărit ca arse- “Vai de mine, prostituţie? Spunem <<nu>> sclaviei motivate financiar!”. Motivul cretinilor? Evident aiuritor, demonstrând că boii trăiesc în pădure, nu între oameni. Cică tractirul “ar intensifica degradarea morală a societăţii, proliferarea diferitelor boli şi creşterea numărului divorţurilor, iar femeilor prinse în această sclavie li se afectează iremediabil sănătatea psihică şi fizică, precum şi demnitatea socială”.

Întâi de toate, nu văd diferenţe morale între curve şi prelaţi. Omul se duce la ambele specii să se deşarte de câte o povară. Marcă banul, îşi ia de-o grijă şi se duce acasă, pe la treburile lui. Mai mult, fufa nu sperie niciodată clientul. Îi zice că-i frumos, că-i tare-n drangă, adică îi dă voie bună şi speranţă. Nu se apucă de proastă să-l tulbure cu halucinaţii apocaliptice, cu diavoli şi judecăţi de apoi.

În privinţa bolilor, se vede că limbiştii domnului nu şi-au tras-o decât în cerc închis, la seminar. N-au idee că tocmai cariceala la şosea, ori în dosul benzinăriilor propagă beteseurile. Apoi, adunarea paraşutelor în case de profil le-ar da drepturi luate acum cu pumnul de peşti. N-ar mai rebegi iarna, pe marginea drumului, băgând reumatism la şalele goale. Iar în privinţa demnităţii sociale, şi-au băgat-o singure în cur de mult. Nenorocitele care s-au ars pe bani, or să se ardă şi de-acuma. Măcar să-şi lucreze bucile şi în folosul statului, ca să fie toată lumea fericită. Iar dacă tot veni vorba de morală, just ar fi să li se interzică doar reproducerea.

În rest, vreau să prind şi eu ziua în care popii or să fie băgaţi la frână pentru înşelătorie şi evaziune fiscală. Să zacă laolaltă cu ghicitoarele din etnie, rememorând cu nostalgie vremurile când nu dădeau la stat niciun fir din mălaiul produs de la rataţii spovediţi. Aşadar, drepturi la curve şi muie la popi! Fără bani, dar cu prezervativ. Că înţeapă cu barba.

Nu vă pişaţi după rockeri

Dacă vă bate gândul la flirturi fierbinţi, nu le precedaţi cu un mers la budă. Mai ales dacă înainte au udat nişte metalişti. Riscaţi ca piedestalul de porţelan să fie o insulă îndepărtată, scăldată de râuri galbene. Sad but true. Iar asta mă duce la două presupuneri- ori adoratorii lui Hetfield au cucul strâmb, ori bagă-n ei bere până se deşartă ca vitele. Cert e că după aia mă anima un singur gând- Kill’Em all.

Oricum, cu tălpile încleiate în valuri de urină, nu-mi mai ardea de nicio combinaţie. Dar bine că cică picoliţa aia blondă are prieten. Şi chiar dacă informaţia a venit de la o tipă ruptă-n ierburi, măcar n-am mai încercat o combinaţie aiurea care m-ar fi băgat direct în rahat.

Wrong

Ar trebui făcută o comisie a relaţiilor. Un board de cenzură al combinaţiilor eronate, care să dea cu pliciul peste buci tuturor femeilor băgate în scheme de rahat. Cu nemărginita mea înţelepciune şi experienţă de viaţă, mă simt calificat peste postul de preşedinte al instituţiei. Aceasta îşi va deschide lucrările numai în weekend, de pe la 21.00 la 3.00 dimineaţa, cam când e vânzoleala mai puternică în baruri. În timpul săptămânii n-are rost, că nimeni n-agaţă marţi sau joi, în drum spre birou.

Sediul se va stabili în clubul meu preferat, ăla pe trei etaje, aghiotantă fiindu-mi picoliţa aia blondă zglobie, cu glezne de căprioară adolescentă. Aşadar, care damă iese şi combină ceva, trebuie să vină să-mi ceară aprobarea pentru continuarea rutului. Care mă face deja bou în gând să-şi reconsidere injuriile instant. Ia gândiţi-vă câte femei n-ar fi recunoscătoare dacă atunci când pilite, în ceas de noapte, fiind abordate de mârleţi idioţi, ar exista cineva care să le spună prieteneşte: “Măi fată, răcoreşte-ţi puţa la un ventilator. Tipul i-un porc. Şi jetul la duş e mai bun ca ăsta”?… Aşa ar scăpa toate de dobitoci beţivani, violenţi, rataţi, însuraţi sau cu prietene, pe care ele se apucă să-i adore din motive absolut hormonale. În plus, am soluţie chiar şi pentru alea care simt singurătatea mai grea decât trosnitul peste ochi sau damful de bere râgâit în faţă. Am auzit că un doberman adult face minuni la doamnele triste dacă e dresat bine din pruncie . Pui se găsesc pe net. Aşadar, fericirea fără cretini vă costă până în 200 de euro. Iar în banii ăştia primiţi şi căsuţă de lemn pentru curte…

Io sono rumeno

După ce că suntem o naţiune de tot rahatul, mai avem şi complexul negrilor. Adică ne plângem de rasism şi cerşim respect de la străini. Periodic, se trezesc diverşi luzări indignaţi de tratamentul broscarilor- “Vai ce rău ne mai tratează în Italia…Dar e impardonabil! Să demascăm aceste tare!”, etc. Într-un ultim caz, un pui de dac se plângea chiar la dosul lupoaicei că suntem persecutaţi pe Facebook. Cică s-ar propaga online atitudini anti-româneşti, că suntem trataţi drept înapoiaţi. Şi nu e vorba doar de vaca aia de Mussolini sau de flăcăii care mai incendiază căldărari. E un ton general al puştanilor din “cizmă”.

Vai, să fie oare cu putinţă? Se poate să înghiţim noi aşa umilinţă după ce spălăm budele la pizzerii şi le ştergem la cur bătrânii? E oare normal să ne creadă inferiori după puhoiul de tâlhării şi ciordeli oferit în dar? Nu, eu nu pot să cred. Hoardele alea de înapoiaţi care se bulucesc în autocarele de Verona n-au cum să fie tratate prost. Mârlănoii mutaţi la Torino direct de la coada sapei au tot dreptul la demnitate…

Ar fi cazul s-o lăsăm moartă cu toată ofuscarea asta patriotică. 90% din ăia care dau buzna prin Florenţa nu voiajează să vadă Uffizi. Se duc la trudă pe brânci, la frecat sau la ciordeală. În plus, nici munca nu e neapărat o poliţă pentru respect. Sunt sute de chinezi la noi care se rup în două pe şantiere. Nu i-am văzut altfel trataţi de români decât ca nişte gândaci galbeni. A, se duc în Italia şi studenţi sau medici, ori oameni cinstiţi? Să fie sănătoşi şi să-şi asume condiţia. Împart statutul poporului unde i-a fătat întâmplarea. Iar ăluia care nu-i convine tratamentul broscarilor, să poftească înapoi, să sugă de la ţâţa patriei mumă. Moment în care, poate, o să-şi amintească din nou jegul şi dărâmarea din care se trage.

Era udă

Acum e singură. O să fim doar noi doi. Părăsită de toţi, îmi oferă doar mie ultima zi. Aproape fără lumină, sub nori plumburii, de ploaie, mă grăbesc la întâlnire. Intru şi-i adulmec liniştea absolută, tulburată doar de vânt. Nu mai aştept nimic, nu e vreme de pregătiri. Simt un aer aproape clandestin pe măsură ce lepăd hainele. O să mă apropii de ea sub cerul liber, departe de ochii străinilor. Un pas, apoi altul…

Cobor treaptă, cu treaptă spre îmbrăţişarea ei rece, aproape paralizantă. Încremenesc, zdrobit parcă de un bolovan mare, căzut peste piept. Apoi îmi găsesc respiraţia, ritmul. Urmează o zbatere în doi, o cursă turbată care ia totul din mine. Acum îi ştiu însă tainele. Nu o mai las să mă sufoce. Mă preling deasupra, apoi vreau să mă acopere. Finalul e tulbure, epuizant. Cu privirile rătăcite, ameţit de spasme, caut să-mi recapăt suflarea. Şi atunci, liniştea regăsirii este spartă de mugetul salvamarului: “Bă, eşti nebun? Vrei să rămâi fără plămâni? Du-te naibii acasă, mai deschidem şi la anul!”.

Marea Sete

Tot nu-mi scot din cap creatura aia care a băgat în ficat 7,37 la mie. Cică la 2 intri în comă, la 4 poţi da deja colţul.  Asta, la 62 de primăveri, s-a pus pe picioare în 12 ore. Probabil că în tinereţe pişa gardurile direct cu 40 de grade. Nu m-ar mira să se descopere şi că s-a animălit cu o vecină. Or fi luat şi ele un Polar mic, aşa, ca fetele.

În fine, bine că soţul a primit-o înapoi, iertându-i setea. Şi pun pariu că, departe de gura rea a lumii, în noaptea de după reanimare, au făcut şi dragoste. Sorbindu-se avid, ca între consumatori, într-o uniune sufletească neînţeleseasă de alţii, aşa cum zicea şi cântecul ăla al lui Sade: “This is no ordinary love…”.

Futuraşi Verdana

Când trăgeam şi eu mai abitir speranţă că snobăreala nu mai are ce să scoată nou pe guşă, zdrang, mi-a tras cu fontu-n nas! Toţi lătrăii trişti din biznis, în loc să-şi vadă de colorat pliantele pentru crâşme, şi-au pus sclifoseală, lângă sclifoaseală să ia la drangă IKEA. Cu petiţie online, dat cu semnătură şi tot tacâmul. Iniţial, credeam că schiorii au comis-o grav, că or fi pus nişte bengalezi subnutriţi la asamblat şezlonguri. Pe naiba! “Crima” e mai gravă- cică au ucis frumosul. Nu, nu l-au angajat pe Guţă la desenat mobilă, ci au manelizat fonturile din broşură. În loc de graţiosul Futura, se bălăcesc într-un jegos, nefrecventabil Verdana.

Încă nu v-aţi prins ce are petiţia cu Prefectura? Păi are. Nemernicii ăia şi-au mutilat cică filosofia, au murdărit integritatea estetismului cu maus, atrăgând ameninţări de seppuku în branşă. Personal, toată smiorcăiala asta cu pretenţii profi mă trimite cu gândul la triştii ăia care-şi postează clipuri pe net în care încearcă să ajungă cu capul între picioare. Iar dacă flăcăii de la IKEA mai sunt atât de inventivi şi “minimalişti” cum îi ştiu eu, ar băga mare, pe sait, o singură replică pentru revoltaţi: “Ne pupaţi în cur”. Scris cu Garamond.

Eleganz

Sunt genul de om care şi-ar da o mână pentru nişte Berluti Piercing mov, care ar ucide pentru un Emperador făcut la mama lui, la Piaget. Ştiu, sună vanitos. Evident, mă doare în cur de asta. Iar dacă dandysmul meu funciar se înglodează în efemere jene financiare, asta nu mă opreşte să visez. Într-adevăr, m-am născut să mă rup în figuri londoniste, să mă iau la trânte modiste cu gigoloii de pe Sena.

De altfel, una chiar mi-a promis odată c-o să voiajăm clandestin spre lânceziri pariziene. Perspectiva unui mariaj avantajos i-a tăiat însă elanul turistic. Eu m-am ales cu-n pup pe obraz şi-o poză de suvenir. Fata să fie fericită, că la Paris s-o găsi să mă ducă alta. Îmi şi închipui deja- străzi orbite de lumină, dame rasate, echipate la Fendi, limuzine şi reşedinţe cu mobilă rococo…

Bubuitul de uşă la blocul proaspăt mansardat mă readuce în simţiri. Un cetăţean tras la costum, urlând de eleganţă, îşi freacă de picioare două sacoşe mari, de rafie. Şi deasupra pantofilor bej împletiţi, pătaţi cu ceva ce aduce a făină, ţâşnesc scurte, de plastic, reglementarele  şosete albe, ornate sec, cu roşu- “Sport”.

Lipo

Sunt ceasurile nopţii. Ore de foc, când nefericitele îşi îneacă poftele în burta frigiderului. Nu vorbesc aici de cele care păcătuiesc accidental, forţate de împrejurări extraordinare, ci de namile, de mâncătoarele de cursă lungă. Degeaba cârtesc ăia cu stomac subţire. Ce poate fi mai bun, mai aţâţător ca o halcă de carne, o gură de paste, ori o îmbucătură zdravănă de ciocolată în toiul nopţii? Un strop de grăsime pe bărbie, crănţănitul de caramea între măsele sunt lucruri care frizează orgasmul. Care ţine însă numai până dimineaţa. Şi atunci, ca un duşman nemilos, lumina inundă adaosul de celulită, împingând infractoarele la căutarea de alibiuri- “spre 30, corpul nu mai arde ca înainte”, “femeia adevărată trebuie să aibă forme, nu ca schiloadele alea”, “hai că nu-s totuşi aşa de mare”, “cine mă place, mă place oricum”, etc.

Cum mi-am închinat viaţa lichidării de mituri şi iluzii, mă văd nevoit să intervin:

1. Într-adevăr, spre 30, arderile mai iau repaos. Care mănâncă însă pe beznă are o problemă de furajare, nu de fiziologie.

2. Femeia adevărată trebuie să rămână om. Formele trebuie să se mai poată numi sâni, nu ugere.

3. Ba da, eşti mare în puşca mea. Dacă blugii ar avea conştiinţă, te-ar strânge de gât, în loc să-i strângi tu pe ei, în jurul pântecului.

4. Dacă mai există un bou care te place, el ar putea pleca într-o zi. Şi atunci, va trebui să priponeşti un om normal. Om care, dacă e deştept, se va apăra c-o furcă de tine.

Femeia cu pofte nu este însă lăsată să se mintă singură. Ea este ajutată de alte femei, aflate în aceeaşi situaţie, sau mai slabe, dar care vor să-i umfle banii. Astfel apar revistele cu copertă roz. Într-un caz notoriu, poşta redacţiei de la Glamour a fost inundată cu bezele pentru fata de la pagina 149. Care nu era skinny, nu era dezarmant de atletică, ci îşi exhiba fericită excesele de carne. Cititoarele găsiseră un soi de frumuseţe în care să se regăsească, erau bucuroase de coborârea standardelor estetice până la guşa lor.

Din păcate pentru admiratoare, mă văd nevoit să le stric bucuria. Fata nu e la 35 de ani şi a treia naştere. Burta şi copitele alea de pachiderm le afişează la numai 20 de primăveri. Nu e greu deci de închipuit halul de peste un deceniu. În plus, toantele care-o iau drept model uită că n-au nici faţa ei, nici fotograful şi Photoshopul care să le umanizeze. De aceea, pe toate insele care nu se pot abţine le poftesc să nu se mai mire dacă vreodată, la vreun alt ceas din noapte când, în mod extraordinar, nu se vor afla în faţa unei tigăi, ci a unui nene, într-un bar, în loc de descheieri la prohab, vor primi sec cuvenita replică- “Sincer, nu pot. Eşti prea grasă”.