Archive for the ‘Munca’ tag

Ura Împotriva Mașinii

Sistemul e malefic. Sistemul abuzează și corupe. Tot ce e rău vine de la Sistem. Bun, el ne asigură hrana, lumina, pantofii, chiloții, pastilele, mașina, și cam orice altceva. Dar e neapărat rău și vinovat pentru toate. Mai ales când moare cineva din interior.

Zilele trecute a mai căzut o puștoaică la birou. N-a mai contat cum, n-a mai interesat pe nimeni de ce. Dacă a fost în ograda multinaționalelor, e clar – dușmanul e de vină. El a legat cu lanțuri victima de calculator. Chiar dacă pe urmă se dovedește că victima asta a sucombat din “n” alte motive.  Dar nu-i nimic, prin cafenele și food-court-uri, prin baruri și mall-uri, mii de oameni pregătesc, în ascuns, Revolta. Și, când ea va veni, vom sparge cu toții geamuri la corporații, vom lua de gât toți oamenii cu cravată iar lumea, eliberată de povara mercantilismului, se va îndrepta luminoasă către… Ei, abia de aici încolo ar începe să fie greu.

Fotot: Auzigog.com

Diva 2

O mulgătoare îşi face de lucru prin birouri. Anii grei de îngheţate şi sarmale îi arată plenar fleşcăirea. Mintea îi este însă tânără şi îndrăzneaţă. Motiv pentru care îşi poartă copitele  încătuşate în ciorapi zebraţi. Psihopata instituţiei o vede şi nu se poate abţine: “Vaaaaaaaai, uuuuuuu, mmmmmm, daaaaaaaaa, arătaţi ca…..ca Angela Gheorghiu!”. Spulberat de paranoia nebunei, aştept cu speranţă o dezminţire din partea mulgătoarei. Se vede însă treaba că paranoia e transmisibilă. Năucită de nesperatul lins în cur, hoaşca ia involuntar o poză de scenă, îşi dă cu membrele prin coamă şi răspunde teatral: “Ah, aveţi dreptate, Angela a fost mereu o cochetă”…

Foto: Gândul

Din Urne Curge Căcat

Imediat după ’90, aveam două mătuşi încinse de politică. Una ţinea cu Vadim, alta, evident, cu Iliescu. Confruntările ideologice au ajuns la un milimetru de nişte corecţii fizice, aşa că nu şi-au mai vorbit câţiva ani. Reconcilierea a venit pe fondul mărturisirilor reciproce: “Vai, ce proaste mai suntem”. 20 de ani mai târziu, femeile sunt prea bătrâne să se mai certe. Viaţa lor, de pensionare tipice, nu s-a schimbat cu un cent. Supravieţuiesc cum pot, resemnate de calamitatea din jur. Când sunt întrebate ce cred despre ceea ce se întâmplă, se iau cu mâinile de batic şi dau din cap consternate: “Vai de mine!”.

Am văzut la viaţa mea ceva candidaţi şi campanii. Cunoscute live sau la televizor. Ca acuma însă, n-a fost niciodată. Avalanşa asta de ură, de fals, de calomnie în formă continuată a răpus orice imaginaţie. Porcii s-au tăvălit în glod laolaltă cu neveste, amante, ziarişti cumpăraţi, puştani trosniţi peste bot, mafioţi siniştri şi mulţi, enorm de mulţi bani. S-a minţit crunt, pe faţă, fără nicio remuşcare, s-au aruncat pe fereastră reputaţii construite în ani. Argumentele au fost îngropate adânc, ca nişte deşeuri inutile şi periculoase pentru mintea alegătorilor. Şi cine e de vină pentru asta? Doar ăia? Ar fi prea comod să admitem asta. Am încercat să-i explic unui om cu foarte multe diplome că Băsescu e un beţiv legendar, că l-au văzut n oameni rupt de alcool când era marinar şi ministru. S-a uitat la mine suspicios, ca la un trădător al cauzei. M-am gândit apoi să-i explic cuiva cu foarte puţine abilităţi pentru poker că politica economică şi de impozitare a lui Geoană e absolut catastrofală. Mi-a tăiat vorba cu parodieri de galerii fotbalistice: “Băsescu la puşcărie, la puşcăriiiiieeee, Băsescu la puşcărieeeeee!”.

Isus Trăieşte

Cum nu sunt în stare să mă ocup de o meserie serioasă, frec menta între băieţii ăia care vor binele poporului. Care băieţi, se împart în două mari ategorii:  bulşitării de cursă lungă şi isuşii. Dacă prima gaşcă aparţine de fapt ciorditorilor care bagă papagal la mase, a doua categorie e şi mai friki. Rataţii care se cred binefăcătorii neamului umblă să ne facă bine direct prin harul domnului. Ei coboară direct de la coaiele lui doamne doamne ca să ne salveze pe noi, păduchioşii nerecunoscători, care le dăm o,35 procente la urne.

Dacă nu credeţi, puteţi măcar cerceta. Iată-l de exemplu pe candidatul Eduard Manole, îmbogăţit din vânzarea de diluanţi. El îşi face comunicarea, el şi-a strâns semnăturile, el ne va mântui. Reproduc aici o fărâmă din biografia acestui mesia al petrochimiei (a se observa neapărat cele două ciocane încrucişate din siglă, păsăretul flamingo, schema cu paradisul de pe poster şi demenţa din clipul de mai jos):

“Revenind la partea personala , la inceputul anului 2005 a intervenit o schimbare in sensul ca mama sa a suferit un accident vascular grav, stand doua luni in coma si apoi prin spitale inca un an si jumatate, din pacate nereusindu-se decat o recuperare minima – fiind de atunci imobilizata la pat si necesitand ingrijiri specializate 24/24. Tot cam din acea perioada, a inceput sa inchida o parte din afaceri, in special cele din tara, unele nemaifiind rentabile din motive expuse mai sus, altele din motiv ca nu se mai putea ocupa de ele, hotarand sa dedice cat mai mult timp familiei. Toti cunoscutii l-au admirat pentru devotamentul pentru mama sa – Eduard punandu-i la dispozitie personal specializat non stop pentru ingrijire acasa si chiar cumparand o casa cu ceva curte pentru a o putea plimba. In ultima perioada a cazut la pat si tatal sau -prilej de suparari si griji suplimentare”.

Nişte obame

La cât mălai umflă agenţiile de publicitate şi piariştii angajaţi de partide, te-ai aştepta la chestii hard. După vreo 20 de ani de campanii, mulţi dintre feicarii ăştia n-arată însă mare lucru. Cu excepţiile de rigoare, bolovanii trântesc aceleaşi erori grosiere care se făceau pe vremea lui bunicu’. Aşadar, exact cum bănuiam demult, comunicarea e populată în majoritate de inşi sclifosiţi care au mari competenţe numai la impresii profi şi la cerut onorariul. Exlplicaţie:

1. Traian Băsescu. Partid – PDL. Agenţie – eterna GMP. Buget – fără număr.

Chestii cool: Modul de legare al candidatului de unicameral (“De ce le e frică, nu scapă”). Poster bun la varianta despre parlament şi tuşa aia proaspătă de verde. Aspect fain al saitului şi cam atât.

Imbecilităţi: Ca de obicei, GMP trânteşte câte 3 sloganuri. De ce? Numai ei ştiu. Poate doar aşa, să fie pentru toţi. Şi deşi găsiseră unul perfect (“Atitudinea care schimbă România”) care definea exact profilul candidatului, l-au băgat doar pe materiale tipărite. Folosesc intensiv în schimb aberantul – “România bunului simţ”. Orice român recunoaşte în Băsescu tone de atitudine, dar că ar avea bun simţ, nici ţiganca împuţită şi cu găozarii n-ar crede. Merg aşadar pe cea mai tâmpă, mai lipsită de credibilitate formulă de prezentare a chelului. După ce a scârbit o ţară întreagă cu mârlăniile şi scandalurile lui, ăştia îl comunică drept tăticul decenţei şi al obrazului fin. Un al treilea slogan mai apare ici şi colo cu banalul mesaj: “Băsescu pentru România”.

În rest, aceeaşi dezorganizare crasă, lipsă de mesaje clare şi coerente şi de pregătire a cursei electorale cu câteva luni înainte. Încropirea staffului abia după debutul campaniei, pe principul “lasă bă, că este vreme”. Vârf de lance – Elena Udrea, imaginea parvenirii, corupţiei, libidinoşeniei.

Conţinutul saitului şi materialelor este alcătuit bezmetic, cu banalităţi obosite, generaliste (îndemnuri la dialog, valori morale, iubire de ţară), fără o ierarhizare a importanţei temelor. În vreme ce candidatul urlă la microfoane că prioritatea sa este modernizarea statului, saitul nu pomeneşte nimic de aşa ceva.

2. Mircea Geoană. Partid – PSD+PC. Agenţie – bănuiesc că din Israel. Buget – tot fără număr.

Chestii cool: beats me….

Tâmpenii: Nu-s sigur de sloganurile ăstuia. Se pare că are şi el mai multe. “Învingem împreună”, “O singură Românie” şi or mai fi. Saitul e aproape alb şi se deschide cu poza unei fanatice de la biserică. Înăutru găsim însă şi idei. Ultrageneroase, pentru tot poporul şi, evident, fără o estimare a costurilor lor bugetare. Aşadar, grozav de credibile. Spotul de campanie – americănesc, absolut comic. Candidatul să prăvăleşte ţeapăn spre cameră, în vreme ce zeci de români îşi lasă plugul, strungul sau eprubeta ca să-l urmeze pe Mircică. Replicile se rostesc bolovănos, lăsând veşnica impresie că Geoană scoate numai goarne pe gură. Alte clipuri promoţionale, de data asta testimoniale, de un cretinism rar. Se vede de la o poştă că-i treabă făcută de piarişti străini, fără legătură cu realitatea. Postere banale, cu eternul semiprofil şi sigla partidului. Boooooring.

Vehicul de imagine secundar – Marian Vanghelie. Cine deschide teveul vede reportaje din România cu ceandala aia care promite că, împreună cu viitorul preşedinte, va instaura dreptatea în ţară. Ţeavă.

3. Crin Antonescu. Partid – PNL. Agenţie – iarăşi bănuiesc că din Israel + nişte inşi de pe la noi. Buget – după posbilităţile opoziţiei şi cât îl lasă inima pe mogul.

Chestii cool: Candidatul e proaspăt, credibil (spre deosebire de chel) când spune: “România bunul simţ”. Saitul arată bestial, minunat dacă vrei să afli povestea unui proaspăt însurăţel.

Prostii: Antonescu e sublim, dar să dai cu tunul şi n-ai găsi la dânsul vreo temă de campanie. Adică el vrea să fie preşedinte şi atât. Nu propune decât înlăturarea ăluia vechi. În schimb, nimic, zero, vid. (Nişte îndemnuri la iubirea de părinţi, la mizericordie, etc, dar astea nu se pun). Lumea ar trebui să-l voteze şi, pe urmă, o să vadă el. Vorbim deci de un candidat gol. Sigur, pe dinafară are un look, dar numai de prezidenţiabil nu. Cu pletuţele alea peste urechi, te-ai aştepta să-i vezi pe lângă guler şi firul de ipod.

Din lipsă de bani sau dezorganizare, nu are nici afişe, nici bannere pe stradă. Comunicarea e obositoare, doar cu chestii anti-Băsescu. Are în schimb promisiunea tâmpită cu Patriciu – premier. Aşadar toată imaginea lui de om proaspăt, de rebel al sistemului, a dat-o de pereţi luându-l benevol în braţe pe petrolist (tocmai sperietoarea lui Băsescu). Inspirat, n-am ce zice.

4. Sorin Oprescu. Partid – el cu el. Agenţie – colaborări cu freelanceri, probabil. Buget – de pe la băieţii cu imobiliarele.

Chestii cool: Am auzit că operează bine

Goange: Semnul electoral l-ar da gata şi pe Grig Bivolaru. Parcă e tăticul tuturor sectelor. Saitul se deschide cu imaginea unui boschetar căzut în drum. Sloganul aferent – “Hai România”. Iar asta rezumă tot.

Doamna Cur

De regulă, e urâtă şi foarte proastă. Combinaţie letală, la care se mai adaugă, evident, şi răutatea. Mănânca rahat şi ticluieşte planuri cât e ziulica de lungă. Sapă în stânga, reclamă în dreapta, doar, doar, s-o aburca o idee mai sus pe scara puterii. Şi măcar dacă ar fi cine ştie ce putere, milioane de parai de învârtit. De multe ori însă, vaca ajunge şefă peste nimic. 3 calculatoare, 4 oameni, şi ea călare peste ei. Că peste bărbat, acasă, nu mai are de ce să se urce.

Din nefericire, arta blestemelor pare definitiv uitată. Aşa se face că hoaşca păcăleşte mereu urgiile chemate asupră-i de angajaţi (eu îi urasem o incendiere cu petroxin). Iar namila îşi continuă nestingherită pustiirile, chemată regulat la despăduchire de o şefă mai mare. Dau împreună pe guşă infinite drame de serviciu şi împărtăşesc groaza de menopauză. Iar când viitorul erotic le pare cumplit şi negru, visează amândouă la câte un chow-chow harnic în limbă, cât se le facă albastre ca cerneala la crăpătură.

Nervi

La mine în birou pute. Acru, constant, brutal. E un damf neomenesc, greu, ca o lespede. Emanatoarea urgiei îl întreţine cu grijă, ocolind sistematic orice urmă de apă şi săpun. Îl cultivă în schimb cu acid de portocale şi colonie bulgărească. Cu simţurile anihilate de ucigania subraţelor animalei, încerc să trec în revistă toate specimenele care îmi strivesc nervii:

-Inşii care nu trag apa după,

-Ăia care au pacheţele cu mezel,

-Necunoscuţii care dau add pe messenger fără să spună nimic pe urmă,

-Vacile de 40 care nu-şi vopsesc coama albă,

-Vacile de 60 cu chica pictată mov,

-Vacile cu păr pe mână,

-Vacile care reclamă,

-Toate vacile în general.

Pentru toţi aceştia, şi pentru mulţi alţii, am găsit scăparea. Iar dacă auziţi la televizor de un shooting sângeros în zonă, să staţi liniştiţi. După ce-mi fac dreptate, mă predau. Poate la puşcărie măcar nu pute.

L’Uomo Senza Nome

Scena asta m-a fascinat de când eram puştan: Clint Eastwood, eroul lepădat de morală şi identitate, intră într-un bar de cretini cu o faţă de sictir şi ţigara de foi strânsă între dinţi. Un ratat îl înjura de mamă, iar el îşi goleşte flinta în beţivani. Pe urmă, cariseşte nevasta hangiului şi se cară. Cut.

Scăpat de voma campaniei, cu capul poluat de atâtea jigodii, mi-am adus aminte de titlul filmului:”Il Buono, Il Brutto, Il Cattivo”. “Bun” nu ştiu cine era, dar javre şi strâmbi am văzut cu zecile. Cum flinte nu-s nicăieri, i-am lăsat pe toţi candidaţii în viaţă şi am continuat filmul cu altă scenă. Aia cu ţigara, barul şi rataţii. Hangiii arătau a poponari, aşa că nu era rost de tăvăleli cu nevestele nimănui. În schimb, băutele erau chiar din Sergio Leone. Sticle, pahare, capete sparte. Degeneraţii târgului îşi disputau 3 putori adormite, ridicându-le fusta cu rândul. Noroc că n-aveau pistoale. Mai ales că două dintre ele se preferau reciproc. În final, pe un cadru apocaliptic, lipsit doar de cai, o amică îmi şopteşte trist: “Ştii, eu nu mai cred în oameni…”. Iar asta îi spunea unuia ca mine, care tocmai a vândut un munte de rahat la creduli. Pentru un pumn de dolari în plus…

Think Tank

Telefoane sunând obsesiv, candidaţi nervoşi, deadline-uri depăşite de o veşnicie, voluntari care o freacă prin baruri, comenzi blocate în tipografie, secretare cărora le arde de agaţamente. Strategii date peste cap, săpături în biografia inamicilor, reconfigurări de tactici, sondaje contradictorii, afişe futute la photoshopare. Ieşit pe stradă, pupat babe, înjurături de la ţigani, tromboane la gravide cu sacoşe. Şi peste tot: “Da, ne vom ocupa de problemele dumneavoastră”. Împărţire milimetrică a străzilor, planificări de timing la afişaj, corectat comunicarea door to door, scenariu pentru filmare spot şi rezervări la radio.

Ajuns la sediu spart de foame, informări despre adversari, stabilit direcţii de contra-atac. Iar când ulcerul pare inevitabil, apare EL- pensionarul la cravată scămoşată, cu petecuţul de hârtie igienică pe zgaiba de la ras. Se pune comod pe un scaun, prevestind calamitatea: “Mă ştie domnu’ candidat. Din liceu…”. Îşi roteşte binişor ochii pe pereţi, luând o mină gânditoare. Apoi susură duios: “Ştiţi, eu nu mă pricep. Daaaaaaaar, părerea mea este că….”. Mâna îmi zvâcneşte după un obiect contondent. Realizez însă că n-aş doborâ intrusul cu o simplă călimară. Vita continuă: “Afişele nu sunt bune. Trebuia altă poză. Şi nici sigla. Ce-i asta? Trebuie tăiată, să rămână numa bucata de sus. Da’ cine-a făcut sloganul? Mai bine aţi pune două. Să fie mai multe, să aibă de unde alege omul”. Crizat de mizeria situaţiei, îi dau de înţeles boului că e pe cale să revoluţioneze teoriile marketingului politic. Lovit în demnitatea lui de strateg, îmi mai aruncă doar fatalul: “Bine că ştii tu…..”.

Epuizat şi flămând, mă las pe un fotoliu, căutând putere să mă preling spre casă. Pe un perete, scris de mână, apar înregistraţi ultimii intraţi în partid: Lenuţa Bulănescu, studentă la geografie, Bulgaru Grigore-vatman….Întrevăd deja alţi consilieri de nădejde, alte opiniuni salvatoare. Ar mai trebui doar un singur exemplar, o eminenţă cenuşie care să completeze echipa. Şi ca printr-o graţie divină, apare. Pe ultimul rând, cu mina de pix pe terminate, cineva îl anunţă triumfător: Muie Maricel-detectiv particular.

Gura Vacii

Are, n-are ce face, vaca reclamă. Reclamă şi bârfeşte, bârfeşte şi reclamă. Cât e ziulica de lungă, adună şi răspândeşte informaţii suculente de prin birouri. Căci în instituţia care-i serveşte de iesle, vita găseşte destule de rumegat: cutare a plecat mai devreme acasă, foloseşte telefonul de serviciu, stă pe net sau vorbeşte. Dacă vorbeşte, îl reclamă că vorbeşte, dacă tace, îl reclamă că nu zice nimic (ăsta-s eu). Apoi, dacă mai are un servici, nefericitul e considerat un fel de infractor, nesolidar cu vieţuirea trândavă a funcţionarului de stat. I se contabilizează apoi amiciţiile şi sumele trecute în fluturaş, date vitale pentru o viitoare jalbă. Că însăşi vaca chiuleşte de rupe, asta e complet irelevant pentru ea. În plus, se plânge constant că lumea este rea şi duşmănoasă, stare căreia îi supravieţuieşte eroic. Iar ca să facă asta, rezistă cu bârfe de alcov. Ăla are pe una, ălălaltu n-are. Dacă are, de ce are, că ştie ea una mai bună. Dacă n-are, de ce n-are? O fi poponar, ori poate nu i se scoală (în general nu fut bărbaţi, iar cine are dubii de putinţă să dea chiloţii jos). Apoi, investigaţiile avansează. “Poate totuşi a avut pe una, şi are un copil din flori” (e nepotul, scroafelor). În final, sătulă de atâta pâră, direcţiunea ia măsuri. Măreşte programul de lucru, taie din salarii şi monitorizează calculatoarele. Dar vaca e satisfăcută. Deşi a intrat şi ea în căcat, duşmanul ei de moarte o duce mai rău. În plus, n-are vreme de mestecat dubii. E căutată deja de doamna cu iaurt, de doamna cu săpun bulgăresc, de aia cu şosete, cu maieuri, cu furouri, cu ciocolată, cu iarbă de dat la bube, cu…Istovit şi exasperat, las cu limbă de moarte: “Muie la Avoniste!”.

Breaking News

Într-o vreme când n-aveam servici şi viitor (măcar acum am ceva prezent), invidiam casierele de la Metro. Spre deosebite de mine, aveau certitudinea supravieţuirii. Acum invidiez faianţarii. Lumea se calcă în picioare să-i angajeze, vin rupţi de băutură la muncă şi încasează sume colosale. Iar dacă se enervează, pot să-i bage şi în mă-sa pe proprietari. Asta pentru că nu lucrează în presă, ca mine. Cum natura a fost crudă şi m-a înzestrat cu daruri inutilizabile, sunt nevoit să populez grajdul media. Din scris e cam greu de trăit, aşa că banii se câştigă de pe la ziare. ” A patra putere în stat “, “câinele de pază al democraţiei”….Căcat. Presa e într-adevăr un câine, dar unul care sare numai la coaiele cui trebuie. Ciorditori care-şi zic afacerişti, bătrâni securişti preschimbaţi în democraţi, toţi trebuie şantajaţi sau linşi în cur pentru bani. Excepţii nu există. Cloaca e populată de feluriţi viermi: reporteri şocant de mârlani, fotografi incredibil de răpănoşi, redactori vânduţi până în măduva oaselor şi curvele lor secretare. Şi, peste tot, încrengături libidinoase sau duşmănii de moarte. Dar puroiul din pix aduce bani, aşa că bordelul e frecventat cu nădejde. Cum viaţa m-a forţat să-i calc şi eu pragul, încerc să par totuşi credibil când spun cuiva din afară: “Da, ştiu, crezi că-s şi eu o curvă. Dar sunt una virgină, dragă”…

Disoccupato

Boala te face mai înţelept. O frec de vo două zile pe-acasă, aşteptând să se care microbii. Într-un cuvânt, trag puternic mâţa de coadă cu supică şi trezit la 11. Realizez mai mult ca niciodată cât de potrivnic îmi e serviciul. Categoric, munca e un duşman al sănătăţii şi fericirii. Chiar mă bate gându să caut un job mai adecvat pe net. Unu în care să stau acasă şi să emit panseuri din mijlocul patului. Da să fie pe 1.000-1.500 de euro. A, şi să dea şi bonuri de masă.

Working Class Hero

Nu e bine să te ducă prea mult capu. Unu care e un pic isteţ, s-a scos. Dacă ai însă nişte anomalii neuronale, e grav. Excesul de gânduri pe centimetrul pătrat e o calamitate. Istoria personală e relevantă. După ani lungi de facultate, mi-am dat foc la valiză cu propriile diplome. Dovadă stau diversele tentative ratate de angajare în câmpu muncii. Cu jenă, spicuiesc: am vrut să fiu dealer de ţigări, de maşini, de gumă de mestecat, de iaurt.

Interviul pentru dealerul de vodcă mă bântuie şi acum. Obsesiv, o vacă gravidă mă întreba constipată ce părere am despre mine. Eu tot încercam să schimb vorba, să-i dau asigurări că n-o să beau din transporturi. Ea nik. Voia să ştie ce cred eu despre mine, şi pace. După căutătură, sigur terminase ISE-ul (amicii economişti să mă scuze). Într-o disperare mută, mă uitam la burta femelei, îngrozit de viitorul creaturii din adâncuri. Apoi am încercat destinul de agent imobiliar. În zadar. Politicos dar sec, mi s-a spus că nu corespund. Mi s-a dat de înţeles că aveau nevoie de experţi în igrasie, nu în abisul universului. După asta, tentaţia entertainmentului mă chema irezistibil. Aşa că am aplicat pentru un post de împărţitor de tacuri la biliardu de sub Mol. Alt interviu, alt bou. Ăsta voia să ştie ce aş face dacă aş primi moştenire o bucată de pământ. Ultragiat de noua aberaţie, am îngăimat obosit: “speculaţii”. Înainte de a-mi arăta uşa, geniul psiholog mi-a dat şi explicaţia concedierii premature. Dacă ziceam că fac pe ea o casă, cică eram statornic, adică rămâneam mult timp la biliard. Dacă nu, nu. Era clar. Pe el viaţa îl făcuse înţelept, nu diplomele.

Lipsit de orice suport al existenţei, am trăit vreo două luni cu banii luaţi pe vânzarea unui parfum. Adus cu mari suferinţe din Germania, era cadoul suprem pentru o persoană. Evident, dispărută între timp. Aşteptarea fugarei m-a găsit la coadă, la şomeri. Zeci de oameni rău îmbrăcaţi, deprimaţi, umiliţi, aşteptau să le dea statul ceva de pomană. Cu 4 diplome în buzunar, eram printre ei. Brusc, am descoperit că-mi place o şomeriţă faină. Am fugit imediat acasă. Asta-mi mai trebuia- o pasiune sălbatică la Forţele de Muncă…A, dar ce voiam de fapt să spun? Nici eu nu mai ştiu. Vin spart de la al treilea job şi singura pasiune e patul ăsta gol. Chiar, acu ar prinde bine şi o şomeriţă. Măcar astea n-au unde să fugă…

Doggy style

Ce viaţă de cacao….Trag în jug ca disperatu o săptămână întreagă ca să mă bucur la câteva ore de trândăvie. Nu-i de mine asta. Ar trebui să mă îndrept, să iau exemple de la înţelepţi. De pildă de la porcii ăia pe care-i durea în pix că imbecilii de oameni îşi rup curu să se bată în raliuri. Să stai impasibil în mijlocul drumului când toţi gonesc de pomană…Mă rog, bine măcar că există cluburi. Tot plănuiam demult o destrăbălare…Lanţul ăla de la blugi a dat până la urmă roade. Ştiam eu…Apoi e o adevărată binecuvântare să dai peste un barman ca lumea. Unu din ăla care să uite că îi trăgeai amica de cur şi care acu te scapă, cu cola moca, de arşiţa vodcii. Dar e dimineaţă….Arunc 3 haine pe mine şi pornesc buimac spre muncă. Îmi fac loc printre alţi nefericiţi care înjură mărunt vremea câinească de afară. Drumul e o desfătare. Navetiştii încearcă gaguri libidinoase cu fetele de la ţară, taximetriştii îşi dispută violent un loc de parcare. Fericirea o resimt tot la necuvântătoare. O haită de maidanezi priveşte amuzată la un confrate constipat. Iar asta îmi trezeşte o certitudine. La prima damă care-mi promite o viaţă de desfătare, îi propun scurt un doggy style. Take it or leave it.

Fade to black

Intotdeauna m-au fascinat oamenii obsedati de cariera. Mai multa munca, si mai multa, pana in varf. O viata planificata riguros pentru marea reusita. Si au dreptate…La sfarsit, oamenii de succes sunt la Eternitatea pe dreapta, iar aia care au frecat menta pe stanga.