Archive for the ‘Personal’ tag

Vara Indiană

Iaca s-a mai dus o vară-n mă-sa. Lumea se adună rumenită pe la case, pe la bordeie. Tristă, ruptă-n glandă de melancolii. S-a gătat beţivăneala de la terase, animăleala cu punkerii în Vamă. Sexul de conjunctură, cu străine ademenite la cort, a sucombat. Poftiţi deci la birouri, stesaţi-vă iar cu dedlainuri. Cine mai vrea distracţii, după orele de program. Cariceala e şi ea raţionalizată, că fetele au ajuns la domiciuliu. Prin urmare, devin doamne serioase.

Mda, s-a dus şi vara asta. Mă rog, ducă-se pe pustii. Oricum nu-mi place anotimpul ăsta. E suspect de generos. Te minte cu posibilităţile lui. O ploaie bună te mai aduce în simţiri, căci realitatea vine odată cu frigul. Îi simt deja pe unii cuprinşi de tristeţi. Ar trăi într-o vară nesfârşită, suspendaţi ca într-un hamac priponit de lună. Se lasă cuprinşi de o stare poetică şi visează. Fetele, cum altfel, la amor etern. Golanii, la pileala pe plajă şi, vorba homerică, “la felurite neamuri de păsări”.

Foto: Ffffound.com

Ink

Acu’ toată lumea îşi face. Orice mârlete bagă lietere de pe conserve chinezeşti şi porcăriile alea tribale. Nu că ar însemna ceva pentru dânsul. Scopul e să arate că e şi el cât de cât cool, un rebel ciumete. Aşa apar ţăranii cu spini, lei şi mecle de indieni pe spate. Se lasă pe mâna unor cârpaci din cartier şi umblă pe urmă toată viaţa cu dovada prostiei la vedere.

Cu gagicile e altă schemă. Dacă îşi face una vreun balaur ieşind fioros din puţă, aprob pozitiv. Chestia ar avea cumva chiar un soi de tâlc metafizic. La masculi e însă simplu. Îţi faci tatuaje doar dacă eşti vreun pui de fucker. Adică rockstar sau măcar un barman acolo. Adică dacă ai o ocupaţie supărată, libertină, în care ţi se rupe de reguli şi convenţii sociale.  Şi vrei să arăţi că asta te reprezintă. Nu când te duci cuminte la 8, la muncă, cu iaurtul la pachet.

Iubesc cerneala. Am şi câteva măscări în cap care ar putea fi pictate. Sunt însă onest. Până reuşesc să trăiesc din scris sau futut, mă abţin de la inscripţionări pe dermă. Asta, ca să nu arăt la o cadână, într-un bar, după orele de birou, brandul meu făcut cu gotice: „Danone de băut”.

Foto: cdn.buzznet.com

Buzz

Nevoit, dintr-o inexplicabilă bună cuviinţă, să conversez cu diverşi muişti pe net, m-a trăsnit o revelaţie. Am descoperit cu stupoare că pierd ore din viaţă răspunzând la inepţiile unor cretini. Pe ce cărări dubioase umblă id-ul meu de messenger nu pot şti. Cert e că îmi dau cu fereastra între ochi tot felul de cetăţeni de a căror identitate nu sunt niciodată sigur. Oricum, chestia cu pretenarii obscuri e cât se poate de simplă. De ce naiba ar trebui să stau de vorbă cu ăia, să fiu amabil, să-i cunosc? Mi-ar face oare viața mai frumoasă? Mi-ar aduce un plus de cunoaștere, de noroc, de voie bună? Sigur nu. Că nici amicii pe care-i am deja n-aduc.

Constat doar că înghit o serie interminabilă de bancuri răsuflate, de feţe vesele, limbuţe sau apelări gen “ce faci bă coae”. Ca și cum străinul ăla mi-a văzut cândva detaliul  anatomic respectiv și a rămas cu amintirea lui. Prin urmare, ca să nu fiu nevoit să răspund cu tradiţionalul “acu’ sunt ocupat cu mă-ta”, o să apar pe net doar când o să simt nevoia să fut în cur necunoscuţi. Dar sunt sigur că şi atunci ar încerca să-mi trimită linkuri.

Foto: dreadgazebo.com

Gânduri, Pilde, etc.

Paharele par mai urâte după ce le iei, damele, mai tari după ce le lași.

Ar trebui să se interzică promoțiile. Dezvoltă în mintea oamenilor ideea că femeile lor sunt niște maimuțe pe lângă alea de la Kent.

Pe faianța de la budă scria că trebuie să fiu cineva, să nu mă amestec cu mulțimea.  Vedeți, trebuie să țineți la elitism și atunci când vă chinuiți să nu stropiți colacul.

Apropo de colac - îl stropise altul. Probabil ăla cu filosofia murală. În fond, marii clasici au sfințit mereu locul.

Stardom

Lady Gaga e o mare pizdă. Na c-am zis-o! Aud înjurături? Mă așteptam. “Vai de mine, vaca, nulitatea aia!”. Vacă nu știu dacă e, că n-am servit uischiane cu dânsa în așternuturi. Dar nulitate sigur nu e. Și pentru că am tăria opiniunilor, voi argumenta asta.

Industria muzicală e pe butuci de ani buni. N-o zic eu. Era un studiu în Rolling Stone Magazine - dintre cei mai profitabili 10 artiști ai lumii, 6 sunt trecuți de 50 de ani. La rock, lucrurile trag să moară de mult timp. Bătrânii mai bagă turnee ca să scape de azil iar generațiile tinere nu-s demne nici să-i spele la bile. Partea proastă e că nici pe partea de entertainment pop nu se mai mișcă lucrurile. Madonna e la menopauză, Jackson, în lumea drepților.

Așadar, industria avea nevoie cu disperare de un produs care să fie la nivel de stardom. Ei bine, dintre miile de flăcăi care freacă instrumentele pe lumea asta, o puștoaică de 20 de ani i-a spart pe toți. Nu e vorba de rețeta clasică. Adică n-a supt vreun producător și a lălăit prin filtre piesele altora. Dama trăia din compoziție, făcând hituri pentru trupe de Top Ten în America. Un nene de la studio a auzit-o cântând la pian și i-a făcut disc. Imaginea tot ea și-a construit-o. Folosea lookul ăla dement de când futea cluburile din NY. Că au rafinat-o mai apoi stiliștii, asta-i altă treabă. Ce a urmat însă e de scos pălăria. Ciumeții din modă spun că n-au mai prins un așa fenomen de la tinerețea lui David Bowie încoace. La o căutare pe You Tube după count view, numai pe prima pagină, fata are trei sferturi de miliard de vizualizări. Presa îi relatează și respirațiile iar concertele sunt sold out instant.

A, ce cântă dânsa nu e Pink Floyd? Bănuiesc că nici ea n-are pretenția. Cert e că are capacitatea să scoată megahituri, iar cine zice în branșă că n-a visat să fie celebru e doar un sugător trist. În plus, are și versuri faine. Sigur, sunt despre viața ei ușoară, dar chestia e că le scrie cu talent. Căci, chiar și în industria asta a distracției facile de club, trebuie totuși ceva talent ca să ajungi în halul ăsta de faimos. Mai ales când ai fața aia…

Nu place la toată lumea, e enervantă? Perfect de înțeles. Ce zic eu n-are însă treabă cu gusturile. E ca la filme. Poți să fii liniștit fan Tarkovski. Nu poți nega însă că Terminator este o producție tare. Tare în felul ei, judecată strict față de ceea ce-și propune, raportată la genul pe care o abordează. Așadar, lecție de succes: o fată din cluburi lasă facultatea de arte și arată curul la lume. Ca produs muzical, ca marketing prin vizual, ca reușită în viață. Cunoașteți multe cazuri de asemenea proporții? Eu nu. Tocmai de aceea, dacă din cine știe ce motive, o damă cu tocuri și măști abracadabrante și-ar face apariția în bombele unde mai viețuiesc eu, mi-aș scoate respectuos pălăria, susurându-i formula cuvenită: “Săru-mâna tanti Gaga, chiar sunteți o mare pizdă”.

Foto: glossymagazine.ro

Press

Când mai eram încă în presă, era vremea marilor lovituri. Se făceau transferuri spectaculoase de personal. Ziarele normale își pierdeau mai toți oamenii buni fiindcă Realitatea și Antenele stricaseră piața salariilor. Au început brusc să ofere triplu. Toată branșa era bulversată de chestia asta și nimeni nu știa clar unde o să se ajungă. Ei bine, s-a ajuns aici.

Asta e o parte din România de azi. Evident, ăia care se dau șocați în emisiune, fac exact același lucru. Numai că prentru alți clienți.

Foto: Panoramia.com

Arrivederci

Ador momentele în care cretinismul se plătește. Boul care e strivit de propria-i prostie îmi dă speranța dreptății pe lume. Bucuria e însă umbrită în cazurile în care hazardul mi-a rezervat nefericirea de a naviga pe aceeași corabie a nebunilor. Așa trăiesc de ceva timp tot mai acut groaza că sunt împresurat de oligofreni. Concetățenii mei parcă sunt cu toți,i până la unul, bătuți în cap. De sus până jos, toată țara asta e populată de campioni ai inconștienței.

Gradele nebuniei sunt totuși diferite. Unii ignoră pur și simplu realitatea. Sunt genul de oameni care nu țin televizor în casă și trăiesc numai ca să descarce filme de pe net. Catastrofele nu există pentru ei fiindcă ele nu dau buzz pe messenger. Există apoi ăia care sunt preocupați de vinovați. Care vinovați sunt mereu alții decât ei. Americanii cu schemele lor financiare, companiile de rating,  partidele, chelul, cu toții au greșit. Victimizarea devine un pansament salvator în fața realității. Faptul că și ei au trăit mereu pe datorie, că au făcut mereu presiuni să le crească lefurile, că s-ar fi opus oricăror măsuri de stopare a delirului nu mai contează. În fine, sunt cei care se opun tratamentului. Li se spune că au un picior cangrenat și că trebuie tăiat. Se opun din răsputeri oricărui remediu și se bucură că mai scapă 5 minute de bisturiu. Nu contează că boala se extinde, că urmează colapsul. Ei cred că cineva îi va salva cu necesitate, că e imposibil ca șandramaua să cadă. Cu toții, incredibil pentru mine, îmi sunt vecini, colegi, prieteni.

Iată însă că a venit și nota de plată. În sfârșit. O așteptam demult. Mi-o închipuiam încă mai dură. Mă așteptam să văd cozi, cu oameni ținând farfurii goale pe stradă, aștreptând să primească supă la cazan din milă. Încă nu e târziu. Românii performează în ratare, așa că nu e nimic pierdut. Patria e în vrie și fundul hăului se apropie repede. Iar soluțiile de salvare, din ce în ce mai mult, par doar cele personale. Așadar, până la urmă, se pare că voi fi nevoit să fac ceea ce trebuia să fac demult: să-mi reneg originile Îmi fac o bocceluță cu 3 cămăși și o iau ușor, ușor, de disperare, spre Cizmă. Mă bag sclav la o pizzerie sau dau cu vâsla la Veneția.O să uit graiul strămoșesc și-o să vorbesc numai limba lui Dante. Iar dacă vreun compatriot o să recunoască accentul și-o să pună întrebări aiurea, o să-i răspund scurt, printre dinți: mai dute-n mă-ta de țigan acasă.

Foto: Treakearth.com

Patria e în vrie și

Friguri

Lumea se poate răsturna într-o noapte. Te trezeşti dimineaţa şi nimic nu mai e la fel. Simona Sensual e doamnă cu acte, ţiganii îl calcă pe Minune şi Diaconescu e umflat cu brăţări de fier. Mă întreb unde se va ajunge. Va face Gina Pistol master în filosofie, îşi va dona Ţiriac mălaiul boschetarilor? Orice e posibil. Chiar şi Becali ar putea deveni dramaturg. Şi asta, pentru că nu s-a inventat încă un teatru atât de absurd. Un singur lucru este însă imuabil în acest univers- colega nebună va purta, până la sfârşitul timpurilor, iarna, vara, vestă, bască, flanea pe gât şi faciba în birou.

Foto: advocacy.britannica.com

Sentimente

Or fi şi femei altfel. Eu n-am cunoscut. Doar aud mereu de ele. Romane şi filme povestesc despre existenţa lor miraculoasă, la fel de credibilă precum un basm cu inorogi. Realitatea e însă alta. Încă de când sunt copile, îşi proiectează o matrice emoţională aparte. E o formă umplută iniţial cu prinţi şi miri fictivi în aşteptarea maturităţii. Ele vor să iubească şi să îndeplinească un plan afectiv. Punct. Nu contează atât de mult pe cine, cu cine. Conţinutul care umple forma e în mare parte irelevant. Cine e cu adevărat, ce gândeşte sau ce vrea insul pe care îl pun în matricea asta e puţin important. Esenţial este să fie Cineva acolo. Dramoletele, supărările în batistă şi smulgerile de păr în cazul despărţirilor nu au nicio legătură cu sentimentele abisale. Nu au legătură pentru că, de fapt, nu le-a interesat niciodată ce e în esenţa lui omul ăla de lângă ele. Bocesc doar că a plecat, că le-a golit forma de conţinut. Hohotelile nu ţin însă mult. Cesuleţul biologic face tic-tac şi ele trebuie să facă rost de alt conţinut. Şi iar se emoţionează şi iar iubesc. Irepetabil, desigur.

Foto: Ffffound.com

Canal

Când nu-şi mai poate înfrâna poftele, omul închide ochii şi le satisface oriunde. Iaca aşa m-am dus şi eu la bazin. În al doilea oraş al ţării, singura baltă acoperită se cheamă “Baia Comunală”. Sună sexy, nu? Într-o cadă circulară, unde abia ai putea întoarce un Logan, 3 inşi încercau să se ude cu apa până la gât. Mai multă nu pun, că e scumpă şi ar speria şi hoaştele cu copii. După vreo 4 ani de renovări şi sute de mii de euro sparte, Primăria a băgat gresie şi căldură. Şi chiar dacă ard doar jumate din becuri şi e plin de igrasie, progresul e gigantic. Magherniţa are 22 de angajaţi, adică vreo 6,5 pe cap de client. Există weceu, apă curentă şi n-am zărit niciun gândăcel. Asta chiar dacă de dimineaţa locul oferă moca boschetarilor ceea ce poetic se numesc “duşuri sociale”.

În tot cazul, mi-am dat cu aghiazmă slipul (cică te păzeşte de ciuperci) şi am făcut bulbuci în hazna. Un domn chelios, intens tatuat, trăgea flegme din călcâi. N-am  îndrăznit să-i fac sesizări. Nici lui şi nici altui cetăţean cu ciorapi de plastic care mi s-a părut că fentase duşul. Şi asta, deşi erau rugăminţi scrise pretutindeni ca persoanele cu scurgeri şi erupţii să se abţină. Îngrozit de posibilităţile contagioase, m-am retras pe un scaun căuntând paranoic semne pe piele. Dar chiar dacă mâncărimile întârziau să apară, evacuarea locului mi-a părut cel mai înţelept gest de sub soare. În drum spre ieşire, când regretam alea 200 de mii sparte pe bilet, un avertisment de pe perete m-a lovit mai rău ca o dermatită. Pe o foaie mare, cu ştampilă de la sanepid, înotătorii erau avertizaţi: “Urinarea şi defecarea în bazin se amendează cu 50 de RON”. Brusc, un rânjet dement mi-a încolţit pe faţă: “Stai că am banii ăştia”…

Bubico

Cipuri obligatorii pentru toate patrupedele, toţi câinii luaţi de pe stradă, reguli stricte privind tratamentul animalelor de companie, dovada posibilităţilor materiale şi locative pentru adoptatori, primăriile, obligate să facă padocuri, provizorii, nrevendicarea în termen de 7 zile atrage eutanasierea maidanezilor… În sfârşit, un licăr de civilizaţie în primitivismul românesc. Ţara asta împuţită ca o stână ar putea deci să nu mai semene cu o junglă. Ar putea, dar nu-i sigur că va şi reuşi. Toate haitele de isterici s-au pus deja pe protestat. Creştinii, miloşii de toate felurile, Vadim şi Zăvoranca sunt grămadă pe televizoare ca să protesteze. Cine nu mai vrea carnasieri pe drum este, desigur, un nazist scelerat, un Mengele însetat de sânge.

În orice ţară normală, pentr japonezul ăla sfârtecat acum câţiva ani, potera i-ar fi luat cu duba pe protectorii javrei. La noi, teveurile s-au cufurit vreo două zile, barosanii comunitari au ridicat din umeri şi gata. Ţărână uşoară niponului. Dă-l în gura mă-sii de galben, că a avut ghinion. Ce căuta boul cu gamba în capitala noastră? Dă-i în mă-sa şi pe ăilalţi morţi de care au mai zis la ştiri. Boschetari răpănoşi, puşti nesupravegheaţi sau oameni negri la suflet. Căţeii le-au simţit răutatea şi i-au mâncat. Ălora care-au scăpat numai cu picioare sfârtecate, feţe perforate şi traume psihice (doar vreo 10.000/an în Bucureşti) să le fie de bine. Nu contează nici bălţile de pişat şi rahat, spaima zilnică de a le ocoli botul ori urletele nocturne. Cum vine vorba de hingheri, aceleaşi teveuri bagă imagini cu un cuţu-cuţu trist după zăbrele şi idioţii se înmoaie degrabă.

Soluţiile “pacifiste” se bat şi ele cap în cap. Să fie toţi prinşi şi ţinuţi în orăşele-padoc de zeci de mii de suflete, iar municipalităţile să le dea mâncare şi asistenţă medicală pe viaţă etc. Sau să fie toţi sterilizaţi (asta nu le aduce aminte de nazism) şi să le dea drumul înapoi, ca să ne bucurăm de ei. Realismul acestor propuneri este dezarmant. Sterilizări şi padocuri se fac de 20 de ani. Rezultatul e sublim- costuri enorme, haite şi mai mari. Poate că lăsatul pe stradă e mai bun. Presupunând că hingherii ar avea o eficienţă absolută, alţi 20 de ani vom trăi ca în pădure, aşteptând să moară natural blănoşii.

Desigur însă, ăia care se gândesc la oameni şi nu la javre vagaboande sunt nişte criminali. Ucigaşi în serie, planificatori ai unui masacru inimaginabil în secolul 21. Masacru care este comis oriunde este asfalt în lume. Tocmai ca să nu-ţi rămâna vena în caninul fiarei la Londra sau Paris. Dar numai la noi sunt nazişti. Cine vrea injecţii letale pentru puzderia de animale reproduse aberant  e neapărat rubedenie cu Adolf. Masacrul de văcuţe şi iepuraşi pentru fripturică şi căciuliţe de blană albă nu se pune. Pentru scroafele proaste care apără puricii jivinelor  asta nu e cruzime. Nu militează să se facă padoc pe viaţă pentru cornute şi urechiaţi. Proabil că dacă ar avea şeptelul pe stradă şi purtătoarele de uger ar da cu copita la trecători, atunci s-ar emoţiona şi s-ar opune secţionărilor de jugulară. Dar dacă-s blânde şi rumegă tăcute, să fie servite în sânge. Ca să nu lungesc vorba, mesajul principal e următorul: le urez tuturor scroafelor care dau mâncare din pungă la javre vagaboande să fie muşcate de pizdă.

Păduchele Liric

(Ca să nu creadă lumea că mă ocup numai cu prostii, mi-am adus aminte de un text serios. Unul inspirat din fabuloasa lume a scriitorilor de provincie. Cu ăsta am câştigat, ceva vreme în urmă, un premiu literar şi fabuloasa sumă de 2 milioane de lei. Nu e chiar Herder, dar mi-am luat din el un pulovăr galben. Asta, până când însăşi gloria îmi va ţine de cald)

“Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse:
Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă,
Trupul făcându-le hrană la câini şi la feluri de păsări…”

Hotărât lucru, istoria poeziei putea să se oprească la prima sa operă. Grecul acesta orb a spus tot. Tot ce se putea gândi ca forţă de expresie, ca metaforă şocantă ori supremă muzicalitate a versului, era acolo. Prin Iliada, limbajul poetic îşi este suficient, nici nu mai trebuie reinventat, e clasic şi modern deopotrivă, într-o ipostază ce stă sub semnul fabulosului.Cât de greu se mai poate scrie ceva care să nu fie o inutilă adăugire la supremul Homer! Şi totuşi sunt unii care au făcut-o… Puţini mari, enorm de mulţi rataţi. Cei mari sunt ştiuţi, imitaţi, veneraţi, făcuţi nemuritori de propriul lor geniu. Ceilalţi însă… Mai exotic şi mai complex chiar decât geniul, poetul ratat e fascinant. Cât orgoliu prost, câtă închipuire în râma aceasta visătoare! Ce siluire de cuvinte, ce avort mintal, câtă frenetică masturbare! Da, imensul lui noroc e că hârtia suportă tot. Cuminte şi albă, stă acolo şi aşteaptă să fie strivită sub rime. Ce dramă dacă ar avea conştiinţă!

Poetul mic e un neînţeles. Prea mare pentru o lume aşa neînsemnată, născut mereu într-o epocă nepotrivită, este victima unei umanităţi oarbe. Dacă ar şti ceilalţi cu cine sunt contemporani, dacă ar realiza absconsele lui tâlcuri, numai dacă s-ar trezi şi ar înţelege colosalul său talent… Dar nu, contemporanii sunt prea mărunţi pentru a pricepe norocul peste care au dat. În loc să-l preţuiască, să-l preacinstească, să-l adore chiar pe acest iscusit demiurg, ei dormitează în ignoranţă. Când se vor trezi, va fi prea târziu… Îşi vor muşca mâinile că zeii le-au trimis pe unul de-al lor şi nu s-au învrednicit să-l preţuiască aşa cum se cuvine. Cine ştie când vor mai avea o şansă ca asta? Peste o sută, poate o mie de ani? Ori poate… Da, poetul mic stă sub semnul eternităţii. Geniile recunoscute au avut noroc. N-au fost atât de mari pe cât se spune. El este chiar şi mai mare! N-o spune deschis, căci prostimea ar râde de el. O ştie doar nevasta lui. Numai ea a fost vrednică să vadă altceva-ul, singură ea ştie lângă cine are privilegiul să trăiască.

Poetul mic are energie. Poetul mic se zbate. E amic cu alţi poeţi mici, dar nu chiar prieten. De fapt îi urăşte. Doar el e unic, nu? Îi tolerează înţelegător în augusta lui umbră. Imperator al spiritului, îşi întinde divina sa mână peste aceşti bieţi versificatori. Ar putea să-i strivească dintr-un zvâc de condei, dar îi lasă… Nu merită efortul, energia lui e atât de preţioasă încât ar fi o inconştienţă s-o risipească în amănunte. Poetul mic are o responsabilitate faţă de propria sa excelenţă. Ar priva omenirea de alte şi alte nepreţuite comori dacă s-ar irosi aşa…

Eroul nostru e rău. Autoînchipuit unic, mâncat de negre umori, cu spume la gură, cu sânge în ochi, înjură pe toţi. E prea puţin loc sub soare pentru atâtea talente. Pământul nu-i încape pe toţi. E prieten cu unii şi-i urăşte pe ceilalţi, apoi se schimbă şi scuipă pe foştii amici. Se ceartă şi suferă, se zbate şi oboseşte. I se cuvine totul şi i se dă prea puţin, arta sa e atacată nedrept. Doar a adus generos lumina peste o lume în beznă… Ce lume! Ce timpuri! Dar nu-i nimic, posteritatea îi va fi recunoscătoare. Odată şi-odată adevărul va ieşi la iveală ca diamantul din noroi, căci diamant e versul său…

Poetul mic nu vrea nemurirea numai în cele ale spiritului. Cetatea ar trebui să profite de incredibila lui viziune, de neţărmurita sa înzestrare. Ar trebui să fie întrebat, să i se ceară sfaturi. În fond, el poate fi şi filosof. N-a spus oare chiar Platon că filosofii ar trebui să conducă? E drept că tot el voia să alunge poeţii din cetate, dar ce mai contează? Asta a fost o rătăcire, lui i se poate ierta.

“Astfel i-a zis, iar pe el îl acoperă norul durerii,
Neagră cenuşă înpumnă şi-o-mprăştie-n capu-i sluţindu-şi
Mândrul obraz şi se umple de ea strălucita lui haină,
Însuşi în pulbere apoi, cât este de mare, se-ntinde,
Părul şi-l smulge nebun cu mâinile schimonosindu-l.”

Da bătrâne Homer, tragic poet al zorilor lumii, prin gândul tău, lumea nu a mai fost la fel. Dacă totul s-ar fi sfârşit la începutul tău…

Foto: main.nc.us

Copilării

Cea mai tare jucărie din copilăria personală a fost un tanc. Unul bestial, adus de tata de la ruși. Dotat cu antenă și baterii, rula imperturbabil pe șenile până pocnea vreo mobilă. Țeava tunului se termina cu un bec roșu, avertisment că, dacă ar fi fost adevărat, monstrul ar fi făcut moarte de om. Evident, fascinația era totală. Scoteam zilnic untul din el, până când curiozitatea l-a dat gata. O amplă inspecția cu șurubelnița i-a dat gata circuitele, trecându-l pentru totdeauna în hangarul amintirilor.

Ani mai târziu, o altă jucărie avea să-mi atragă fascinația. Nu era de la ruși, dar semăna. La fel, era dotată cu ce-i trebuia și rula la fel de imperturbabil. Și la volan, și pe jos. Ba chiar uneori, după niște chestii ludice mai îndelungate, avea gura de foc tot roșie. Chestia e că asta s-a stricat din senin. Sau o fi avut defecte de fabricație? Cert e că, după asta, am avut curiozitatea să mă uit o vreme sub turela ei. N-avea niciun circuit normal…

Foto: farm3.static.flickr.com

666

Ziua resurecţiei e dată-n mă-sa. Dă poporul năvală la popă ca musca la căcat. Babele trag speranţă să le treacă reumatismul, pensionarii se roagă s-o mai ridice şi ei o dată din mormânt, nasoalele speră să se mărite iar coardele…, coardele dau cu agheazmă la puţă, să nu rămână borţoase. Toată lumea iese în câştig. Popei îi iese de-un Logan, prostanii se încarcă de nădejde. Bine că se termină postul şi se eliberează lumea. Care cu slobozeală la pântec, care cu dezlegare la muie. Nici nu e neapărat ca oamenii să se rupă cu credinţa. O exista, n-o exista, pe cine fute grija? Important e ca fiecare să se simtă bine şi să-şi pună sufletul la adăpost. Asta, în caz că ăla chiar o ardea pe levitaţie.

Acestea fiind zise, a venit momentul dezvăluirii unei mari taine. Mi-am făcut un examen de conştiinţă şi sunt gata să spun tot. Mărturisesc că şi eu cred. Cred că, în seara de înviere, o să mă urc pe-un bloc de lângă mitropolie şi-o să arunc pungi de căcat cu catapulta. Să simtă şi gloata adevăratul gust al raiului. Iar dacă, prin absurd, insul ăla dubios chiar ar fi avut relaţii sus, sunt pregătit pentru ce e mai rău. Oricum, doctorii îmi spun că-s pe ducă. De aia am dat dispoziţii să-mi pună în raclă baxul cu prezervative şi tuburile de lubrifianţi. Cică bagaboantele tari răposate trag tot la smoală.

Foto: listal.com

People I Know

Acum câţiva ani, ştiam 3 oameni în oraşul ăsta. 1 ca lumea, 1 aşa şi aşa, iar ultimul, de-un complet rahat. Dar măcar erau relaţii uşor de administrat. Îmi era clar care cum e, ce-i poate pielea şi de ce-i în peisaj. Acuma, ştiu o mie. Cum naiba s-au înmulţit ăştia ca sporii, habar n-am. Deşi nu mai ţin exact minte, pe unii,  ăia decenţi, cred că i-am ales eu. Dar restul? De unde gura mamii lor au apărut ăia, restul? Cum m-am ales totuşi cu atâţia indivizi  care se simt lejer să mă ia cu “ce faci bă koaie?”. Cum naiba mă nimeresc în tovărăşia atâtor boi care, eventual, mă mai şi urăsc? Probabil însă că văd eu întuneric de atâta lumină cât îmi oferă. Drept urmare, ca o mărturisire de recunoştinţă pentru  contribuţia la nemărginita mea fericire, o să le fac un cadou. O să le trimit câte-un plic cu o mie de parai. Iar cei care, ca surpriză, or să găsească antrax în plic, să ştie că nu-i de la mine. S-a făcut o încurcătură la poştă.

Foto: 123rf.com

Partners In Crime

Țara asta e așa de ratată, că nici hoți ca lumea nu mai are. Competența și stilul au dispărut până și din ciordeală. Hoțul nu mai așteaptă să se ducă baba duminică, la slujbă. Intră ca boul peste dânsa în casă și-i dă în cap ca să-i ia pensia. Ca să nu mai zic de hold-up-uri. Apar tot felul de ratați pe la case de amanet și ciuruiesc funcționarii cu bile de cauciuc. Umflă două lanțuri de aur și, pe urmă, douăzeci de ani de frână. Ultimul caz a rupt însă gura la toți.

Oricine bănuia că statul e cangrenat de mafie, dar n-avea reprezentarea ei concretă. Își închipuia că rețeaua-i condusă de vreun super ciumete, de un fost megasecurist care umblă fin la judecători și poteră. Când colo, iaca Voicu! Un țigănete obez și analfabet învârtea pe ghiul o țară întreagă. El și cu nenea Vanghele. Nașii de abanos ai mânărelilor cu dosare. Iar când până și ultimul julitor din tramvai știe că toate telefoanele se ascultă în țara asta, luzării ăștia își explicau faptele la celular. Nu făceau corespondență deștept, printr-un curier de nădejde, nu stăteau cotiți de procurori prin boscheți. Prostanii aranjau potlogăriile pe fir și cereau mălai la restaurant, sperând să nu-i dea în gât chelnerii.

În fine, așa popor, așa hoți. Eu însă m-am gândit demult. Dacă o fi vreodată să-mi bag picioarele în simțul cetățenesc și să mă apuc de furat, măcar o s-o fac cu stil. N-o să mă risc la o valiză de parai și pe urmă să forțez granița la bulgari. Nu tată, dacă e de trăit în pericol, atunci pericol să fie. Planul meu era să sap o gaură de la metrou, până sub sediul BNR, la tezaur. Iar dimineața, când s-ar fi dus Isărescu la muncă, să se trezească fraierul că tot aurul patriei a trecut la privat. Care privat viza o plecare de poveste, cum altfel, decât în Mexic. Odată chiar i-am expus planul meu unei persoane cu care imaginam o echipă gen Bonnie and Clyde. Nu s-a arătat impersionată. Era combinată din interes. Prin urmare, nu-și risca viitorul liniștit pentru un gangster închipuit. Trebuia să mănânce și ea o pâine. Chiar dacă tot într-un fel de pușcărie…

Foto: Bonnie and Clyde, The movie

Cinecitta Per Sempre

În sfârșit, am fost la mall să văd un film. Dacă aveam o bâtă, o foloseam. Ce spectatori, ce fețe… 4 săli pline ochi pentru producții cu uciganii (eu am intrat alături). Mai mult ca sigur, poveștile erau pentru toți la fel. Erou bun+ situație proastă, eventual balauri+damă care-l ajută+suspans, criminalul e ăla, ba nu, e ălălaltul+alergături, pistoale, mașini de poliție, gata. Handicapații și-au luat porția de imbecilitate și s-au dus liniștiți acasă. America i-a distrat, i-a înnobilat intelectual. Asta confirmă și mai vechea mea teorie: cine se uită la Oscar e un idiot. Zace cu ochii sparți o noapte ca să afle că The Hurt Locker e capodoperă…

În fine, dacă tot nu dorm nopțile, m-am reapucat de vizionări. La Notte, ca să fiu în atmosferă. Păi filmul ăsta… Acuma înțeleg de ce e poporul adăpat cu blockbustere. Nu poți să mulgi turma de bani cu chestii intelectualiste, golite de story, zdrobindu-i creierii cu angoase despre alienarea postmodernistă. Plus că nu mai are cine să le facă… Mai mult, în mod absolut șocant, ăia care puteau, marii maeștri, au trăit mereu cu umilința Hollywoodului. L-am văzut odată pe alt grande, Fellini, la 70 de ani, în fața Academiei. Era umil, terminat de emoție, cu glasul pierdut în fața industriașilor de film. Și în loc să țină, ca un colos ce era, un discurs arogant, scandalos, a la Mussollini, s-a scuzat că răpește prea mult timp audienței. M-a dezamăgit teribil. Atunci, pentru prima dată, ca o răzbunare pentru toți făcătorii și înghițitorii de rahaturi pe celuloid, aș fi vrut să-l văd renunțând la absurda lui modestie și, arătând curul la sală, să arunce profetic, antebecalian, faimoasa formulă: “Băăăă, vă dau la toți muie pe partea cinematografică!”.

Foto: Marcello Mastroianni, La Notte, R. Antonioni

FKR Jr.

A observat cineva că nu se mai fac copii? Adică se mai fac, da’ rar al naibii. De obicei fac ăia ceva mai avuţi şi colegii nasoi din liceu (tâmpiţii au mereu plozi sănătoşi). În rest, suntem o generaţie de condomari. Fetele socializează cu pastilele în poşetă, iar marile iubiri sfârşesc cu un chiuretaj. Nu există însă ins, cred, care să nu se fi gândit la ce creatură ar ieşi din el. Personal, n-aş băga mâna în foc că aş da lumii vreun urmaş olimpic. Oricum, i-aş da foc la ghiozdan dacă ar păşi pe astfel de cărări greşite. Mai sigur e că ar fi o combinaţie de Marilyn Manson cu Kat von D, genul de puştan care ar face eseuri la şcoală despre homosexualitatea reprimată a lui Isus. Tot ce mai trebuie e să găsesc o mamă responsabilă care să-i golească pe ascuns Coltul de plumbi atunci când s-ar supăra pe profesoare. Dar am avea un cămin fericit. Simt asta.

Bancul cu Marcu 4

Se vede treaba că somnul meu face perversiuni cu o vecină. Altfel n-ar fi plecat mai mereu pe la 3-4 spre dimineață. M-a lăsat în schimb cu foamea. Și asta face ca toți dracii când o apucă. Mai ales dacă frigiderul nu-i închide gura decât c-o conservă de ton. Stomacul bușit nu ajută odihna, așa că stârnesc și mai tare agonia. Nu-i nimic, trag și avantaje din chestia respectivă. Cu ochii lipiți de tavan, la asemenea ore, pot să pretind că sunt și împărat peste țara asta. Nu vine nimeni să-mi zică să mă tratez. Mai ales pe așa vreme… Chiar, oare curvele de la benzinăria de sub pod cum rezistă? Își dau cu antigel la pupăză să o țină funcțională? Mă rog, treaba lor. Câștigă și ele o pâine. Ca și Stallone de altfel. Noaptea e aproape spartă și eu tot îmi bușesc ochii la ultima ecranizare Rambo. Mi s-a părut la o scenă că l-au dat chiar cu rimel pe la ochi, să-i facă privirea mai pătrunzătoare. Cre-că de asta  nici dușmanii nu știau dacă să tragă în el sau să-l dea la buci cu vaselină. Simt totuși că nu rezist până la final. Eroul e împresurat, bombele curg gârlă, dar iată că s-a înapoiat repausul. Nu-l întreb cu care vecină, nu zice dacă i-a fost bine. Îi primesc împăcat miluirea, promițând în gând o faptă bună: cu prima ocazie, le cumpăr o pătură la fete. Că numai ele, acolo, sub pod, mai știu cât îs de grele nopțile albe. Mai ales alea fără vreun macho convingător, dar cu un pește de rahat.

Foto: Rambo

Cu Fetele

Dezvăluiri scandaloase, amintiri scoase de la naftalină. “‘Mai ții minte când aia s-a combinat cu ăla, da’ de fapt și-o punea cu ălălaltu?”… Pe urmă, râs isteric, tone de licori, dansuri senzuale pe Pantera și schimbări de câteva baruri. Spre dimineață, otrăvire de la Mac și somnolență pe Fărămiță Lambru. Una e singură, alta iubește, ultima se mărită. Toate au câte un of. Și totuși, probabil că numai mie mi s-a părut, cel puțin pentru o clipă, că totul e așa ca demult. Adică…