Amin
Zgâriind pielea oamenilor din jur, dai de rahat. Nu de ăla din fundul, ci din capul lor. Care are treabă cu evlavia. Într-un anumit sens, chiar dacă indiscutabil mai soft, retrăim într-un fel de Ev Mediu, în care tonele de știință ale modernității sunt strivite sub munți de ignoranță mistică.
Și tocmai în speranța unei noi Renașteri, a unei dezvrăjiri de ultimă instanță, a apărut cartea aceea albastră din colțul ecranului. Salut așadar cu o nemărginită bucurie eforturile făcute în aceeași direcție de confrați de pe alte meleaguri. Urmăriți filmul de mai jos cu mintea larg crăcănată spre rațiune și dați mai departe lumina dezrobirii de prostie!
7,62
E momentul! Vremea reînprospătării speranței a venit! Că doar asta ar trebui serbată- nașterea Certitudinii. Și totuși, dacă încă n-ați dat iama în țuică, puteți sesiza grozave și radicale confuzii în superba noastră țară. De exemplu, 15 proști dezgroapă iar Revoluția la televizor și constată că încă pute. Că ăia care au murit sunt eroi și ăia care au tras sunt tot eroi. Constatăm din nou că primii au luat plumbi în piept de pomană, ciuruiți de panica celorlalți. Și ca să nu recunoaștem că am fost tâmpiți, credem cu toții, evident fără absolut nicio dovadă, într-o gigantică și perversă conspirație.
Dar nu-i nimic, turnătorii și foștii călăi sunt bine. Ăia de rupeau oamenii la beci, pe vremuri, sunt mândri de trecutul securist. În fond, ei ne-au apărat atunci de noi înșine și ne croiesc acum destinele. Ca să nu ne rătăcim în libertate.
Dar să nu ne lăsăm mintea pradă haosului. Iată că patria are puteri miraculoase de regenerescență. În mod cartezian, deși ne putem îndoi de orice pe glia strămoșească, ne putem baza totuși cunoașterea pe măcar un singur adevăr trainic, indubitabil- mâlosul trecut al doamnei Columbeanu e dovedit acum cu acte. Întemeindu-ne așadar gnoseologia pe pumnii și ștăngile proxeneților, putem aspira ca, în timp, încetul cu încetul, să aflăm și unde a dus cadavrul Cioacă, cât a dat Corina Chiriac la ghicitoare, cine a busculat oamenii la demonstrația din 21 și cât câștigă Esca la ProTV. Iar dacă nici așa nu va afla plebea nimic, nu trebuie să dispere. În fond, se poate trăi foarte bine și în fals sau abis moral. Că doar de asta ni l-am născut pe Isus.
Foto: roncea.ro
Ca notă de subsol, la TVR a fost difuzată înregistrarea comunicației radio între blindatul faimosului colonel “terorist” Trosca și unitatea lui, atunci când a ajuns în fața M.Ap.N-ului, trimis să apere clădirea. Episodul a fost inspirația pentru “Hârtia va fi albastră”, perfecta exemplificare a sublimei noastre Revoluții:
-Col. Trosca: “Am ajuns în fața obiectivului. Raportez: ăștia care ne-au chemat aici au început să tragă cu mitraliera de pe tanc în noi!”
Baza: “Recepție. Cum să tragă, dom’le, îs nebuni?”
-Col. Trosca: “Trag, dom’le, trag! Nașterea mamii ei de țară!”
Baza: “Alo, m-auzi? Recepție!”
-Col. Trosca: ………
Eu Vreau!
Hitchens is dead. Cine a fost Hitchens? Un foarte deștept și un foarte stupid om. Deștept fiindcă era deștept și stupid fiindcă și-a fumat esofagul. Prieteni, chiar nu vreau să merg la înmormântări inutile. La înmormântările voastre. Futeți, urlați, dați-vă cu capul de pereți! Dar scuipați cartonul din gură! Vreau să vreți! Ca dar de la Santa.
Foto: carteadenisip.ro
Să-l Ierte
Înmormântarea e un sfârșit doar pentru ghinionist. Pentru supraviețuitori, e doar un prilej de update social. De exemplu, eu am aflat că popii țin acum morții din capelă în poziție aproape verticală, în niște frigidere de sticlă. Nu că aș fi ținut neapărat să-i admir de aproape, dar văduva m-a înhățat zdrobită de durere de mână trăgându-mă înăuntru cu un obsesiv: “Vino să-l vezi! Trebuie să-l vezi ce mutilat e!”. Așa că, dacă tot mă întrebam cam cum e la filmările unui clip Rob Zombie, acum m-am lămurit din plin.
Oricum, funeraliile ortodocșilor nu se compară cu nimic. În mod sigur, altor credincioși nu le-ar fi dat prin cap să bage în tradiție obligativitatea sticlei de Floriol la capul decedatului. Care, tot în linia datinei, fie iarnă, fie vară, trebuie acoperit neapărat cu o pălărie. Pentru ca sufletul răposatului să se ridice totuși în tihnă la cele sfinte (asistența a fost asigurată în mod repetat că așa se va întâmpla), s-a distribuit și vin liturgic, luat direct de la biserică (evident, fără timbru fiscal).
Sunt însă liniștit. Spre amintirea acestor duioase momente, o băbătie din asistență își fleșuia insistent mobilul spre raclă. Așa că, la nevoie, pot să înrămez pozele și să-mi bucur sufletul oricând cu atmosfera asta de basm. Mai ales că, la ciorba și rachiul de după, o rubedenie chiar a remarcat reușita momentului: “Să fiu al dracului, de la ultimul parastas în familie nu ne-am mai distrat așa!”.
Foto: Wikipedia.org
Categories: Cool Stuff,Home
Tagged with Personal
T2
Ziceam că trudesc la o piesă de teatru. Acu e gata. Așa cum prevedeam, o mulțime de persoane crede că se regăsește printre replici. De asta voi pretinde mereu că totul e 100% fabulație. Sau că e vorba de alter ego. În tot cazul, trimit opera la un concurs anume așa, de nostimadă. Pe urmă, caut persoanele potrivite pentru producție. Când e de văzut ceva, dau sfoară-n țară.
Foto: cttheatre.org
Șoimul Patriei
Într-un pervers și straniu mod, îmi datorez viața comunismului. Mumă-mea nu mai voia încă o odraslă pe cap. Că erau vremuri al naibii de grele. Dar era legea aia cretină de pe timpuri care băga femeile în pușcărie dacă erau prinse. Așa că, s-a chinuit clandestin ca să mă avorteze. Parcă era și un film faimos pe tema asta. Ideea e că, dacă vreun nemernic din ăsta nostalgic mi-ar auzi povestea, ar sări imediat să-mi scoată ochii că sunt nerecunoscător regimului. Făcând jegos abstracție de faptul că, dacă nu era comunismul, vremile erau sigur altele. Și poate că nici genitorul meu nu mai era nevoit să încerce să scape de mine.
Ca un demon care refuză să dispară, de nicăieri, a apărut iar să ne bântuie nea Nicu. Juniorul de data asta. Și, pentru a mia oară, totul e relatat strâmb, absurd, amestecând slugărnicii tardive, cu agresivități isterice. La tv, foștii amici de pahar și lachei îi ling memoria. Ce băiat bun era… Nu e adevărat că sugea masiv vodcă. Doar mai gusta din când în când. Dar făcea bine la oameni. Și nu era de acord cu dezastrul. Deși se pregătea să preia frâiele. Nici nu abuza de proaste. Doar de Nadia Comăneci. Iar cum persoana e erou național, se evită subiectul. De partea cealaltă, sar ăia arși de regim. Care n-au timp de fapte. Urlă doar din auzite. Cum că beizadeaua învârtea milioane, se bătea cu Piersic în benzinării, viola stadioane de femei.
După ore de răgete și scrâșneli, luminile se sting de noapte bună. Nemernicul ăla e mort de mult, la fel ca și taică-su. Făcându-ne pe noi să ne lamentăm într-o eternă și nepătrunsă confuzie. În care, uneori, chiar regretăm că ne-am lichidat călăul. Lăsându-mă probabil printre puținii care, ca un câine turbat, dacă timpurile alea s-ar întoarce, aș mușca mâna liderului care m-a crescut și care m-a hrănit, împușcându-mi fără să clipesc binefăcătorul.
Mână Birjar Şi Du-Mă-N Noapte
Am mers până la urmă cu tramvaiul. După ani de umblat pe jos sau cu taxiuri. Că doar aşa zice ecologismul: să nu poluezi, să nu spurci aerul cetăţenilor cu autoturismul personal. Aşa am ajuns să constat că, în puturoasa mea urbe, transportul în comun e ca un gag zilnic întâmplat fraierilor. Şi cum un bicisnic destin m-a împins pentru o săptămână în ghearele muncii, am fost şi eu printre fraierii ăia. Fraieri care, pe vânt, soare, ploaie sau ce mă-sa mare o mai curge din cer, trebuie să zacă nervoşi măcar 15-20 de minute în nişte staţii băloase.
Abia urcat sprinţar într-un hârb din ăsta antic, am realizat că nimerisem în mijlocul unui fel de congres al boschetarilor. Brusc, simţeam că toţi păduchii umanităţii păreau că se târâie dinspre călătorii ăia siniştri fix către mine. Şi cum mă îmbărbătam eu aşa că nu e cazul să fiu paranoic, se aşează în faţa subsemnatului o creatură cu vagi semne de feminitate. Iar cum scaunele sunt al dracului de apropiate, zăceam cam la jumate de metru de o figură mongoloidă, cu palide semne de viaţă. Nu zăbovesc mult în studiul acestei exotice fiziologii că fiinţa începe să horcăie scurt. Masa de carne se concestionează, se hurducă din toate părţile şi, spre nesfârşita mea delectare, produce un gigantic guguloi de flegmă care-i atârna duios din gură. După un mic moment de uluială, distinsa doamne se hotărăşte să-şi colecteze creaţia în palmă. Cu celălalt membru al său scotocind agale prin poşetă după vreun petec de hârtie.
Spre imensa mea uşurare, la prima staţie au coborât. Şi ea, şi guguloiul. Locul binecuvântat de dumneai n-a rămas însă multă vreme neocupat. Un domn cu certe trăsături alcoolice s-a aşezat imediat într-o postură meditativă. Ochii de un albastru şters, cu vinişoare roşii şi buze subţiri, vinete de trascău, mi-au dat o speranţă de bine. Ba, la un moment dat, părea că insul a luat seamă la propriul meu tremurat. Şi chiar mi s-a părut că se uită la mine blând, duios, aşa, ca la un confrate bahic.
După el, doar un pensionar. Un simplu pensionar care nu făcea niciun lucru extraordinar. În afară să pută. Şi o făcea cu un talent ieşit din comun. Lucru care mi-a eclipsat cu desăvârşire cele 5-6 produse cosmetice cu care îmi protejasem de dimineaţă făptura.
Aşadar, nu mergeţi cu tramvaiul, cu autobuzul, cu metroul, cu nimic ce-i la comun. Decât dacă v-a produs iubita dumneavoastră mumă pe la o Berna, un Zurich ceva. Altfel, o să sfârşiţi făcând genoflexiuni din 2 în 2 minute la toată pensionărimea care aşteaptă arogant un loc de la tineretul obraznic. Sau mergând la infecţioase pentru testul ftizio. Unde sigur o să schimbaţi impresii de călătorie cu toţi vatmanii de pe traseul lui 11.
Foto: ccib.ro
Live
Am fost și eu la niște trupe românești. Să le-aud răcnind. Rocărind adică. Jale… Și nu zic de muzică. Pe alocuri, chiar le ziceau decent. Dar apariția… Măi tată, băieții ăștia au fost făcuți de genitori pe bucăți de la Cântarea României și se vede că microbul s-a transmis. Adică ei se dădeau supărați, puși pe rebeliuni, muind sistemul și viața din rărunchi, dar stând țepeni la microfon. La toate bandele, vocalul stă țeapăn, chitaristul, țeapăn iar basistul, stană de piatră. Toboșarul mai mișcă el ceva, prin natura meseriei, dar dacă n-ar fi atentă lumea, dă impresia c-ar sta și el țeapăn.
Evident, m-am contrazis cu toată lumea pe tema asta. Că nimeni nu pare să fie deranjat de starea de stupor afișată de molâii ăia. Eu m-am simțit însă lezat în demnitatea mea de blecsabatist feroce. Adică, nene, dacă îi zici cu “să moară mama”, atunci dă-te cu capul de boxe. Dacă ragi că viața n-are sens, dă cu basca de pământ, arată dracului că te mănâncă disperarea în mațe. Arată-mi că tu chiar crezi ce debitezi acolo. Transmite publicului impresia că trăiești în lumea asta pe ultima sută de metri. Iar dacă nu știi cum se face, învață de la bunici: de la Ozzy, de la Iggy, de la marii dilimani care au mișcat la începuturi mulțimile. Altfel, o să-mi dai senzația că ești plictisit de propriile tale baliverne și-ai venit la concert numai ca să sugi bere din biletul ăla amărât plătit de mine.
Apoi, pune dracului o haină decentă pe tine! De ce dracu aș veni la un spectacol ca să văd niște oameni banali? După ce am văzut toată ziua, pe stradă, alte mii de oameni banali? De aș dori să mă uit la un lache cu bulendre sh? Cu adidași albi, scofâlciți și cu budigăi cu buzunărașe? Unul ca ăsta să-i cânte lui mă-sa, nu mie. Pune dracului deoparte mălai la salariu și ia-ți și tu o pereche de cizme ciumetă! Bagă un inel de argint, o freză dată-n depărtări, un pierce, orice căcat care să te facă diferit cumva! Fiindcă muzica, mesajul și imaginea merg într-un singur pachet. Îs sătul până-n gât de fraieri cu înfățișări banale, care ar avea ceva talent, dar care și-l risipesc cu teoriile alea idioate cum că ei resping celebritatea. Preferând să se bată pe burtă cu aceiași 3 fani băuți, într-o deplină sărăcie. În fine, cel puțin eu, mi-am stabilit recent un standard ferm pentru rocăreală: nu mai merg niciodată la o cântare unde am senzația că aș putea combina mai multe dame decât guristul trupei.
Foto: apple.com
aztiroiM
-Mormântul Mădălinei Manole. 1 an de la sinucidere. Soțul, distrus, pune o coroană. Părinții ei îi urlă că-i criminal. Reporterii îi bagă microfoanele în gură: “Cum vă simțiți?”
-3 instituții publice din Maramureș cercetează milimetru cu milimetru râul Lăpuș. Un localnic pretinde că sunt crocodili
-Un fotograf a pozat de jos pe ministrul Udrea. Breaking News la televiziuni: i s-au văzut chiloții! Pe Realitatea, subiectul declanșează o aprinsă dezbatere
-Reporterii mondeni ai B1, în casa unei controversate vedete: “Nu schimbați canalul! După publicitate, vă arătăm ce are în frigider!”
-La Sarmisegetusa Regia, 3 muncitori au dărâmat un zid al cetății antice. Ca să facă parcare pentru turiștii veniți să vadă cetatea antică.
Voiau unii dintre voi să plece afară? Sunteți nebuni. Dați cu piciorul unui gigantic Ionesco live. Unde cântăreața cheală suntem cu toții.
Foto: weetstraw.com
Id
A zis că trebuie să ne cunoaștem. Era păcat altfel. Că viața e scurtă. Și ne-am cunoscut. A aflat însă că lucrez. End of story. Fiindcă ea avea deocamdată probleme cu profa de bio. Dar văzuse filmele cu Lagerfeld și Valentino. Și mi s-a părut straniu. Că te poate conduce acasă o fată dintr-o lume la ani lumină și totuși să nu te simți deloc singur.
Foto: FFFFOUND.COM
Dope
N-am pus în viața mea rahat în gură. După câte se pare, n-oi pune nici de-acu’ încolo. Și asta, pentru că asociez mereu drogurile cu ratarea și căderea umană.
Nu că n-aș fi fost vreodată căzut. Dar urăsc ratarea și de aia prefer să-mi suport căderile live, fără adjuvante chimice. Plus că dezvolt dependență de la orice. De la sport, câteva filme, anumiți autori și, vremuri în urmă, de la ceva dame.
Așadar, nu e greu de închipuit ce s-ar alege de un om care face sevraj și de la cola. De aceea, când îmi simt corăbiile înecate, mai scot o damă la straße sau îmi iau doza de note. Bag la timpan chestii care fac cât un butoi cu LSD. Cum ar fi chestia asta de mai jos. Deși treaba e discutabilă. Adică cine știe, poate că nu asta era intenția artiștilor să transmită. Că m-a întrebat odată cu stupoare un ins care pretindea că-i rocker: “Cum dom’le, Ozzy chiar a luat vreodată droguri?”.
Foto: Ffffound.com
Stele Verzi
Acum câteva zile, la Moscova se serba o jumătate de secol de la lansarea primului om în spațiu. Când un puștan de 27 de ani își punea bucile la bătaie ca să fie tras cu praștia în nori pentru gloria umanității. Și asta, într-o vreme în care modulul ăla cosmic avea mai puțină electronică decât un celular de astăzi. Cum de s-a băgat în aventura aceea și ce fel de om era, se poate lămuri printr-un fapt divers. Deși savanții îi dădeau șanse 50-50 să se întoarcă viu, la jumătate de oră până la epocala lansare, sistemele de bord i-au înregistrat ritmul inimii: 64 de bătăi pe minut…
În același timp, și la București, într-un studio tv, se serba ceva- supraviețuirea unei domnișoare de Dorobanți după o aventură de spus la urmași. Cică explorase cu capul, ritmic și zgomotos, într-o parcare, portbagajul partenerului de club. Și tot așa, deși guarzii din zonă îi dădeau șanse 50-50 de supraviețuire, se pare că a fost ejectată cu succes pe asfalt. Desigur, nu putem ști ritmul cardiac al persoanei după o asemenea încercare, dar cei care o cunosc insistă că are tot o inimă de aur.
O să spuneți poate că fac asemenea paralelisme în scop sarcastic. Departe de mine acest gând. Chiar există similarități frapante. De pildă, deși a scăpat la milimetru de suprimare, Gagarin s-a oferit să exploreze tot el Luna. La fel, ani mai târziu, căzătura noastră cică s-ar fi arătat dispusă să exploreze Londra. Dacă ar fi dus-o acolo tocmai “pericolul”. Din nefericire însă, aventurii i s-a pus capăt prematur. Dar nu ca la Yuri, printr-o catastrofă aviatică. Ci mult mai crud- omorâtă de plictiseala șmenarului.
Schizoid Mood
Care-i suprema realizare în viață? Poate răspunde careva? Liniște… Bănuiam eu. Firește, pot apărea prostii de genul: bani, nevastă, casă, copii, carieră. Ele nu demonstrează însă decât faptul că oamenii trăiesc stupid, făcând fatala confuzie între scop și mijloc. Adică, dacă însurătoarea, mălaiul și mașina îți sunt scopuri, înseamnă că evoluția trebuia să bată pasul pe loc, la maimuță. N-avea rost să ne strofocăm atâtea mii de ani ca s-ajungem la specimenul ăsta idiot. Nu domnilor, scopul existenței este banalul “să fii liniștit cu tine”. Evident, fără a jena simțirea de bine a ăluia de lângă tine.
Astfel, orice țel după care se agită vulgul devine absolut secundar ca relevanță. Reprezintă cel mult un mijloc pentru ca individul să se simtă mai confortabil cu sine și cu lumea. Prin urmare, dacă paralele îți dau liniște, fă parale. Dacă o damă și niște puști ți-ar colora viața, fă acte și procreează! Firește, după aceea, oamenii aceia ar deveni scopuri și nu mijloace pentru tine. Dar asta trebuie să se întâmple cu oameni, nu cu ideea de nevastă și ideea de copil. Diferența e fundamentală.
Această sublimă filosofie îmi face umbră zilelor din timpuri imemoriale. Realizări visate de atâția muritori îmi sunt și acum puse în palmă de întâmplare și totuși deschid degetele să le văd risipite. Tocmai pentru că nu aduc niciun plus de bucurie. La ce bun o carieră? Să dovedesc ce? Cui? De căutat femei interesante, inutil. Am găsit una aseară. Iar scopul ei în viață părea un barman emo. Apoi, urmașii mi-s greu de imaginat. Știu sigur că ar performa doar ca piromani. Și atunci, pentru ce mi-aș târî hoitul la soare? De ce aș vedea iar oameni? De ce aș răspunde la telefon dimineața? Nu mai sunați prieteni. Până la 12-1, e o crimă să mă treziți. Atunci îmi desăvârșesc cariera. Singura care mă face fericit.
Foto: Ffffound.com
Amp.
O trag pe rock de când mi-a dat muma urechi. Casa ideală ar avea un pat, o budă și pereți de Marshall. Nu e zi în care să nu bag hard la timpan. Și cu toate astea, îmi vine rău când văd fanul regulat de metale. Care simte nevoia să arate ca o ciumă și să facă mutre dacă mă vede cu niște haine decente pe mine. Și asta pentru că, în mintea lui creață, rockerul “adevărat” trebuie să zacă doar prin locuri dărâmate și neapărat să arate a boschetar. Firește, unul cu pretenții, dezgustat de orice fărâmă de eleganță din natură. Cât mai sărac dacă se poate și invariabil slinos, cu burtă de bere.
Evident, cine nu se conformează șablonului e considerat un intrus. Tocmai de aceea, cu deosebit regret, o să fac câteva precizări despre lumea ciumeților din branșă. Nimeni, dar absolut nimeni dintre ăștia care au ajuns să facă turnee mondiale nu e sărac. Circulă doar cu Rolls, Maserati ori Learjet. Locuiesc în vile aberant de luxoase și fut numai dame valabile. În plus, spre tristețea admiratorilor, se spală, se dau cu parfum și sparg mii de coco pe niște cizme de calitate. Fiindcă rock-ul înseamnă tot un fel de glam fraierilor, cu singura condiție să rămâi liber pe dinăuntru și să nu devii un om de căcat. Și tot rock-ul înseamnă muncă, enorm de multă muncă. Plus talent și ambiția de a reuși în viață. Tocmai de aceea, n-ar trebui să fiți uimiți dacă, prin absurd, întâlnind pe vreunul din idolii voștri, s-ar uita la voi murmurând cu tristețe: “Aoleu, ce luzări…”
V.S.O.P.
Habar n-am cum ar trebui să trăiesc. Oricum, într-o lume cu repere atât de iluzorii, asta ar fi desigur imposibil. La câți imbecili și oameni urâți știu, mi-e clar însă cum nu trebuie să trăiesc. De asta tratez cu un extrem sictir pe toți cei care își duc murdar, de un mediocru absurd zilele. Pentru că nu mi se pare nimic mai penal decât un ins banal care să pretindă vreodată că se trăgea de șireturi cu mine. Dar destul cu mofturile elitiste. În vreo două ceasuri, îmi voi deplasa augustul meu trup într-un bar. Așa, de dimineață, în disprețul truditorilor lipsiți de speranță. Cine se simte vrednic să-mi transmită un gând deștept și elegant în acest răstimp va fi tratat cu Martell sau Remy după pofta inimii. Să nu fie din clasici, că ard la buci plagiatorii.
Foto: mifashionblog.com
Și-am Vânat Un Iepuraș…
Când eram eu puștan, ăla care trăgea șuturi era Moș Gerilă. Un nene neafiliat religios, cu origini clare în intemperiile de sezon. Marca o jucărie și niște mălai la subsemnatul și gata socoteala. Acuma văd că s-au bălărit treburile. Mucoșilor li se bagă pe gât un rahat cu damfuri mistice, fiind dresați de mici că, dacă-s buni și cuminți în viață, or să cadă buluc darurile pe ei. Deșteptarea depinde însă și de mediul fiecăruia. Dacă odrasla e cufundată în obscurantism de rubedenii imbecile, o să creadă mereu în recompense și salvări supramundane. Dacă are însă norocul meu, de a crește cu o mătușă slobodă la gură, atunci va afla încă din zorii existenței sale raportarea justă la fenomen:
“Moș Crăciun cu plete dalbe
Pe la noi să nu mai vii
Eu te bag în pizda mă-tii
Și mă cac pe jucării”.
Imagine: Akalol.files.wordpress.com
Câtz
Ce înseamnă să n-ai coliba ta… Stai la cheremul persoanelor nevricoase, cu păreri prăpăstioase despre peturi. Orice aluzie blănoasă e întâmpinată cu pufnituri și amenințări cu chiria. Mda… Amară viață! Dacă fericirea ta nu stă într-un chiștoc de iarbă sau damigeană la subsol, ci într-o chestie cu coadă, iar asta e irealizabil, mai merită ea trăită? Așadar, dacă moșul cu renii o să mă găsească atârnând de lustră, să se știe că n-am bocit după vreun crac de damă. Mi-am făcut seama pentru o altă felină imprendibilă. Una pe care aș fi poreclit-o tandru-”Râie”.
Foto: fffound.com
Sânge din Sângele Lor
La ultima numărătoare, îmi ieșeau 21 de veri. Nu mai pun la socoteală nepoții, mătușile și unchii. Puzderie, nu glumă. Pe unii nu i-am văzut niciodată. E posibil să fi și sucombat între timp dintre ei. Cert e că le știu extrem de vag viețile și nici nu mă omor cu apdeituri. Din când în când, mai aud de-o boală, naștere sau divorț. În rest, sunt prieten cu toate rubedeniile în măsura în care le văd cât mai rar. Oi fi eu al dracului și mizantrop, dar când epuizezi cu careva în 10 minute o conversație după 5 ani de înstrăinare, atitudinea pare de înțeles.
Evident, uneori mă mai apucă și pe mine nostalgiile. Îmi amintesc afectuos oameni și locuri până țârâie telefonul. Moment în care, invariabil, o bunelă din clan îmi reproșează îndepărtarea emoțională. Enumeră lucruri pe care ar trebui să le fac în viață și grija ei îmi zgândărăște pervers emoții latente. Și când să promit că mă voi îndrepta și voi suna mai des, se plânge că intelectualii au dus țara de râpă și că fabrica lui fiu-su mergea mai bine pe timpuri. Dovadă irefutabilă că rudele idioate trebuie tratate cu curul și vizitate doar la înmormântări. Singurele excepții admise fiind cazurile în care lasă moșteniri. Din nefericire, din 21, nimeni nu pare în stare…
Foto: Psychologytoday.com
De Strajă Patriei
La televizor e frumos. Îmi plac emisiunile cu animale. Mai ales alea cu două picioare. Care urlă, zbiară și debitează prostii la grămadă. Adică exact ca noi toți. Fiindcă România nu e o țară. E o isterie colectivă. O păruială generalizată între mine și tine. Pentru că eu vreau să-mi fie bine mie. Chiar dacă sunt un trântor. Iar tu vrei să-ți fie ție bine. Chiar dacă ești un bou și un hoț. Și pe amândoi ne doare în cur dacă se duce de râpă coșmelia. Și ea chiar se duce. Că oricum nu-l taie pe nimeni mintea cum s-o repare.
Asta e însă la știri. Înainte însă, sunt emisiunile despre viață. De obicei, este chemată o doamnă în platou. Flori, atenții, politețuri. Apoi se sugerează că e o muistă și se savurează revolta persoanei. Nu se poate nici fără morți. Că la noi nimeni nu crapă natural. Obligatoriu sunt mâini criminale, bănuieli. Că dacă ăia nu scot rating nici din paranoia, degeaba mai sunt contemporani cu Diaconescu. Și ne place, să nu ne căcăm pe noi că nu ne place.
Pe urmă, iar discuții grave. Până noaptea. De data asta, fără flori, fără politețuri. Despre vitele din guvern, cu vitele din opoziție. Ațâțați de o haită moderatoare. Care până ieri îi ațâța pe ăilalți, dar acu a schimbat patronul. Și toți aiurează și mint fabulos. Iar pentru răul care se întâmplă e de vină întotdeauna altcineva. Căci lumea, nu-i așa, va fi mereu mai bună fără cel de lângă tine. Sau cel puțin așa îți place să crezi. Deși la televizorul ăla ne vedem chiar pe noi. Pentru că ăia nu sunt cu obsolut nimic mai răi și idioți decât sunt eu sau ești tu. Iar dacă te revolți și spui că nu ești idiot ca ei, nu te cred. Măcar pentru faptul că, la fel ca mine, încă ești aici.
CV
Până la urmă, mi s-a înfundat. Vremea când combinam două-trei servicii și scoteam lejer de-o grisină s-a cam dus. De-acuma, trebuie să scormonesc după diplome și recomandări, să-mi împopoțonez abilitățile. De parcă l-ar fute pe careva grija de abilitățile mele. De felul meu, mă cam pricep la multe. Scriu, dau sfaturi, comunic roz situații de kkt. Zilele astea însă, parcă nu mai știu să fac nimic. Sau ce fac eu parcă ar ști deja să facă jumate din România.
Criza de inspirație m-a împins chiar și în brațele netului. Dacă aș fi făcut și eu vreo măscare economică, gâdilam niște bilanțuri contabile la umbra unui salariu obscen. Dar pe mine m-a împins dracul la chestii spirituale și științe sociale. Motiv pentru care, singura disponibilitate găsită pe domeniul meu e un post de pictor iconar. Așadar, dacă vedeți pe stradă o lucrare cu Isus făcând rimming la un negru, să știți că nu face minuni. Mai mult, nici nu e cazul să înjurați artistul recalificat. Mai scoate și el un ban.
Cartoon: robstrantings.files.wordpress.com
