Cu Fetele
Dezvăluiri scandaloase, amintiri scoase de la naftalină. “‘Mai ții minte când aia s-a combinat cu ăla, da’ de fapt și-o punea cu ălălaltu?”… Pe urmă, râs isteric, tone de licori, dansuri senzuale pe Pantera și schimbări de câteva baruri. Spre dimineață, otrăvire de la Mac și somnolență pe Fărămiță Lambru. Una e singură, alta iubește, ultima se mărită. Toate au câte un of. Și totuși, probabil că numai mie mi s-a părut, cel puțin pentru o clipă, că totul e așa ca demult. Adică…
Caveman
Ultimele strofocări ştiinţifice au făcut până şi şobolanii mai deştepţi. Dacă li se introduc nişte substanţe tari în creier, procesul de învăţare e accelerat uimitor. Se speră în progresul acestei tehnici şi la oameni. Astfel, în viitor, trataţi corespunzător, indivizii vor deveni mai deştepţi de la generaţie, la generaţie. Tocmai de aceea, dacă întâlniţi prin barurile Iaşului un bou mare, cu coadă, care începe să înjure lumea din senin, nu faceţi la fel ca femeile care l-au cunoscut, adică să-i futeţi un ciocan în faţă. Lăsaţi-l să se întoarcă sub piatra lui, acolo unde frustrările şi laba tristă îi cimentează reputaţia. Şi cine ştie, poate că peste 50-100 de ani, prin mila chimiei, nişte pastile sau câteva injecţiii vor face şi din el un om.
Pink Rat
Clădirea sigur avea șobolani, dar pe om nu l-am văzut. Numa o sclipire chelioasă de spermatozoid revoltat zărită de după o pădure de mâini. În mod miraculos, n-a adormit lângă microfon și n-a muit publicul. Ba chiar a cântat corect, deși puteam să-i aduc și eu niște boxe mai decente de-acasă. Oricum, puștimea de 16 ani nu părea să facă mofturi la gâjâielile din scule. Îți tuna capul și era ritmat, așa că adolescenții erau numai cu “bestial” și “marfă” la gură.
La “dau două beri goale pentru una plină” eram deja pe scări cugetând adânc la soarta rockului. Îmi făceam griji de pomană. Din clubul de alături, valuri de fani noi, cu paioane și gesturi sugestive, se revărsau spre concert. Iar când o petrecere gay se sparge ca să nu piardă o animăleală alternativă, viitorul îmi pare categoric roz.
Picture: Ratatouille
Renaissance
Animăleala și-a reintrat în drepturi. Sărmanul Hand a renăscut din propria dărâmare, încântând clienții cu răgete de trupă și damfuri infernale de vopsea. Dar amatori au fost. Unii au prins crăpatul de zi, alții au dat colțul repede. Mă rog, viii cu viii, morții cu decedații. Ăia care-au rămas s-au dedat însă la lucruri inimaginabile. Fiecare se arunca în cap cum putea. Bărbați cu femei, femei cu femei (sărut mâna doamnelor), bărbați cu bărbați. Este posibil să fi fost și animale la mijloc, dar potera a intrat să urle doar că-i gălăgie. N-am plătit eu amenda, așa că am ignorat momentul Garcea. Singurul deranj l-a produs Împăratul, care, ca un fin ce este, a răspândit la toate damele zvonul cum că am fi combinați. Nu-i port pică, din moment ce și eu sugerat că ar fi la andropauză (se pare că am fost crezut). Și tocmai când cugetam mai adânc la motivul pentru care un club de pe planeta asta s-ar chema “Hand”, am găsit și răspunsul. Ruptă în ficați, o dudă emo încerca să borască responsabil, cu capul între chiuvete, la budă. Iar în ultimul moment, când echilibrul îi devenise absolut precar, consumatorii au sărit eroic să respecte regula de aur a locului: fiecare bagă cât poate dar nimeni, niciodată, nu va ieși de acolo călcat pe mână.
Au!
Eu credeam că-s beton armat, un panzer fulgerând câmpiile amorului, un crucișător semeț pe ape învolburate. După câteva perforări de venă și chiorât la microscop, niște cucoane în capoate albe mi-au tăiat macaroana. Se pare că n-am trup de marmoră after all. Nu-s nicicum panzerul lui pește, ci o mobră rablagită. Mai mult, câteva însemnări cu roșu torpilau serios o epavă ruginită. Eșuat pe banchiza suferinzilor, am cugetat la o viață risipită în abuzuri. Iar când viitorul îmi părea zdrobit de mormane de pastile, nenorocirea unui aproape mi-a părut un adevărat balsam. Rușinată în fața ghișeului, o doamnă de la țară suporta verdictul strident al vacii de la ghișeu: “Aia nu, ailaltă tot nu, sifilisul se confirmă”.
Bluff
Ieși, nu ieși în oraș, sâmbătă noaptea situația e cam aceeași. Dai oricum peste o tută cu status sexos care dă reizuri la orice golani prinde la masă. Și când îți aduni și tu puterile, încercând s-o înghesui cu o mână tare, insa dovedește că până și unei vampe date-n draci îi tremură genunchii la propuneri de “all in”. Și-aveam chintă…
Am Înţeles
Persoane cunoscătoare, cu spirit pătrunzător, mi-au desluşit fiinţa de rahat care sunt vorbind lămurit. Cusururi grave şi neajunsuri impardonabile mi-au fost identificate, cu şanse de vindecare pare-se mai mici ca la o Ebola. Cum să mai doarmă omul în aceste condiţii, în ce chip să-şi găsească atunci liniştea nocturnă? Gânduri negre, remuşcări neîmpăcate îi bântuie sufletul şi trupul, punându-l în patrulare între pat şi budă. Asta mai ales dacă seara a făcut abuz de suc.
Încremenit la trei ceasuri spre dimineaţă, timpul lasă loc de revelaţii. Poate că totuşi lumea are dreptate. Ignor lucruri fundamentale, uzez de criterii răposate şi valori răsuflate. Nu înţeleg esenţa vieţii, chestiunile cu adevărat importante. Aşa ca ei… Mda, ar trebui să reflectez adânc, să iau măsuri şi să mă îndrept. Partea proastă e că şi experţii ăştia au sfaturi diferite, dau importanţă unor lucruri uimitor de contradictorii. E totuşi posibil ca teoriile lor să fie o defecare a ignoranţei? Peste putinţă. Dacă oamenii ştiu, atunci chiar ştiu. Gura mă-sii, şi serialele astea s-au terminat demult, nici suc nu mai este…
Epuizat de admirarea pereţilor goi (cum naiba am ajuns totuşi să am toată casa roz?), cedez tentaţiei şi mă arunc în braţele vechiului meu viciu - teveul. Iar de acolo, o altă persoană înţeleaptă, în spiritul celor amintite, îmi vorbeşte din “Canalul Banilor” tot despre un lucru magic care ar putea să-mi salveze sufletul: “Farmecul contabilităţii primare”.
Lirism Imobiliar
Bezna cerurilor s-a lăsat străpunsă de-o orbitoare lumină. Am înţeles (chiar dacă în al 13-lea ceas) cum ar trebui să trăiesc. Adică din chirii. Dacă chiar aş avea, printr-o fabuloasă împrejurare, două străduţe şi eu pe lumea asta, una prin Mayfair, alta colţ cu Park Lane, aş trage definitiv pe dreapta cu osteneala. Nu m-ar mai atinge vreo nevoie, nu m-ar deranja nicio grijă. Aş deveni un fel de Becali, numai că mai trândav şi mai cu rupere de sfinţi. Şi atunci aş sta o viaţă de pomană, numărând plictisit biştari sterlini, tot c-un sticlonţ academic în faţă, contrariat de ce arde aşa tare “profesorul” ăla pe gât (ce-au mai scumpit ţăranii ăştia Jack-ul…). Deocamdată însă, bubui un zar pe-o tablă colorată, cu tort branduit FKR şi speranţe de monopol, visând la ziua în care toate problemele mele, financiare şi de altă natură, se vor rezolva cu un simplu: “Pac-Pac”.
A Touch of Evil
După o noapte spartă la poker cu golanii, până şi clicul mausurilor din birou e greu de suportat. Lespedea somnului m-a trăsnit peste creştet şi-s gata să iau drept pernă până şi un ştecher. Nevoit s-alung tentaţiile onirice, caut febril o chestie hard care să-mi pompeze energie în vene. Ceva dement care să mă trezească şi, în acelaşi timp, să mă ducă departe de grajdul ăsta. Câteva strofocări pe Youtube îmi scot în cale raritatea anului - o piratare după Priest de la reuniune. Transa mă cuprinde instant, alimentată de animăleala totală a poporului. Şi când chitarele urcă spre tonuri deja înalte, când oamenii dau mai abitir în gură la piesă…apare EA.
Câteva zâmbete discrete prevestesc urgia. Se aşează comod pe scaun şi mă ia mărunt, mărunt. “Vaaaai, ce pulover frumos ai azi “………….. Pauză………. “Îţi stă bine”………….. Pauză………………. “Şi cum ai petrecut aseară? Ţi-ai chemat prietenii acasă sau ai fost în oraş? Tort ai avut?”…………….. Iar linişte……………. “În general mergi la mol? La filme te duci?…….. Mda. E 200 de mii biletul. Mult. Eu nu mă duc”………. O vreme, linişte. “Mă duc în schimb la teatru. Cu soţul. La teatru e frumos. Este acum o piesă… Actorul seamănă cu tine”…….
Prin potopul de întrebări, la al cincilea rewind, desluşesc cu greu: “I’m so afraid/But I still feed the flame/In the night…”. Speranţa se reaprinde, reuşind chiar să identific un riff de-al lui Downing.
“Ţie de ce nu-ţi place să petreci? De ce nu te bucuri aşa, în general?”……..Pauză…….”Ar trebui să faci ceva, să te schimbi. Mie mi se pare că trece viaţa pe lângă tine”…………..”Ai putea măcar să-ţi dai jos căştile? Vorbesc totuşi cu tine. Mie mi se pare că mă cam ignori. Adică nu sunt demnă să vorbesc cu tine sau cum?”…….Pauză tensionată.
Profit de prilej şi prind un fragment de bass cu voce pe: “Aroused with desire/You put me in a trance/A vision of fire”…. Halford e deja ambalat spre partea finală, sunetul îl susţine amplu pentru ţipătul lui antologic…
“Dar la Avatar ai fost?”.
Să cresc mare
Astăzi e ziua meaaa…/ Zi frumoasă ca mineee…./ Mi-am adus ghiocei, ca să-mi murmure ei/ Cât de mult mă iubeeesc…
Desigur, câțiva măgari profitori și-au prezentat deja omagiile în speranța unei animăleli moca. Persoanele se știu, așa că nu mai merită menționate. Din varii motive, este încetățenită ideea că bucuria sărbătoritului trebuie dărâmată cu chefuri desprinse din Caligula. Puhoaie de vodcă ar trebui să le înece ficatul într-un banchet animat eventual de femei despuiate reglementar. Petrecerea va fi însă privată, serbând singur, în tihna căminului, șansa de a fi martorul propriei existențe de atâția ani. Astfel, cine resimte o afecțiune fierbinte pentru mine să meargă la cel mai luxos bar și să consume după cât îl lasă inima. Cu cât mai scumpă băutura, cu atât mai mare dovada de dragoste. Iar când apare la urmă nota de plată și vă gândiți la mine, atunci să știți că tot atât de mult vă iubesc și eu.
Rasismul e rău
Piaţa Unirii, Iaşi. Un grup de persoane se agită încoace şi-ncolo cu vociferări stridente. O femelă rămâne în urma grupului, lovită brusc de-o nevoie. Se lasă brusc pe vine, lângă statuia cu uniriştii lui Cuza, crăcănându-se cu o detaşare dezarmantă. De sub fuste, puhoiul de pişat se revarsă aburind peste mozaicul cu zimbrul moldav. Vaca se ridică şi rage după restul haitei colorate. Lumea e stupefiată, nimeni nu zice nimic.
Nu e zi în care lăbari occidentali sau de-ai noştri să nu ne frece ridichea cu rasismul. Vai, dar ce grav e, ce atitudine dăunătoare… Când îşi ia casă, lumea nu vrea ţigănie în preajmă, mamele îşi sperie pruncii că-i dau la căldărari dacă fac prostii, iar Guţă e acoperit cu urări de moarte prematură. Bestiile care suntem se îngreţoşează inadmisibil şi ilegal de aceste fiinţe asuprite, înzestrate, evident, cu deplină demnitate umană.
Evident, puzderie de asociaţii luptă aprig cu acest rasism grav, îl combat zi de zi cu indignarea la vedere. Mălaiul curge gros de la UE, aducând prosperitate şi viaţă liniştită gladiatorilor echităţii etnice. Românului i se bagă riguros în cap faptul că este vinovat, responsabil pentru soarta acestor năpăstuiţi, iar guvernul, adică tot boul de român contribuabil, marcă alt mălai pentru ajutorări în ţigănie. Că nimic nu se schimbă, asta e altă treabă. Şatrele sunt şutate de colo-colo prin Italia, Franţa le plăteşte să dispară în alte ţări şi totul rămâne la fel. De ce oare? Simplu - pentru că nu se poate altfel. Sună grav, deranjant pentru birocraţii şi snobii de prin Bruxelles şi guverne, dar e adevărul pur. Contribuabilii au marcat riguros banul gros pentru rapenii ăia nomazi, dar niciunul nu s-a făcut mai şcolit, mai cinstit, mai spălat. E cazul cel mai scandalos de eşec al scârboasei corectitudini politice.
Rromul este însă o victimă incontestabilă a rasismului. El este chinuit de albii insensibili şi răi care ar trebui să bage alte miliarde grele în curul lui. Asociaţiile pentru drepturi ţigăneşti ţin să-ţi reproşeze asta mereu. Când mănânci, când munceşti, când te duci la budă, ar trebui să te ruşinezi că piranda suferă. Şi nu, în niciun caz, n-ar trebui să te întrebi de ce căldărarul refuză munca, igiena, educaţia, îşi sparge în pumni famelia, îşi vinde virginitatea fetelor pe galbeni şi trimite puradeii la cerşit. Alte şi alte campanii, cu finanţare PHARE ori autohtonă şi nesimţire snoabă, îmi vor băga în cap că e impardonabil refuzul meu de a mai da bani pentru porcăria asta, că ţigănetul, sau măcar 80% din el, nu e un dezastru cultural, nu e un scandal pentru civilizaţie, nu e o aberaţie demografică, nu umblă murdar, nu e ameninţător zi de zi pe stradă, nu pute. Toate astea sunt, nu-i aşa, doar o prejudecată a mea.
Să o sugem moral
Acum câteva zile, s-au apucat să-i lingă memoria. Ce eroină, ce exemplu de urmat Elisabeta Rizea este… Târâturile de la Jurnalul Naţional storceau emoţie dintr-un subiect faţă de care, în mod normal, ar fi trebuit să se ascundă sub un strat gros de căcat. Însă, ca autoritate morală ce se pretinde, ziarul a evocat de la obraz, cu mândrie, combaterea aprigă a tiraniei. Aşadar, cinste femeii care a ajutat rezistenţa din munţi, a făcut vreo 11 ani de puşcărie, nu a trădat pe nimeni şi a suportat atâta bătaie şi chin încât, strivit de remuşcare, torţionarul ei s-a spânzurat 40 de ani mai târziu!
În aceeaşi săptămână, pe aceleaşi pagini târâturile evocau meritele altui erou. Venit tot din trecut, dar jegos de contemporan. Domnul Dan Voiculescu, profesorul, întreprinzătorul, patronul binefăcător, marele om şi prieten al românismului era slugărit riguros şi atent de sclavii cu pană. Tăticul securiştilor, turnătorul, Iuda absolută şi groparul arhivelor incomode îşi ejacula puturos planurile pentru ţară. Dădea sfaturi de biznis şi etică pentru cetăţeni. Era modelul aşteptat, rugat să ne cuvânteze despre conştiinţă. Unul care nu se va spânzura niciodată, pentru nimic. Unul care sigur zice în sinea sa: “Madam Rizea? Mai dă-o-n pula mea de babă. Nu ştiau ăia să bată. Oricum era o săracă”.
* Foto: Mediafax
G.I.
De regulă, nu-s violent. Las omul să mănânce căcat în legea lui până se satură şi tace. Din ignorarea unui cretin ies mereu mai câştigat. Afară de cazul în care handicapatul mă loveşte cu gândul în plex. Atunci mi-aş face buzdugan. Unul din cazurile alea e atunci când o vacă oarecare are panseuri despre război. Bush a dispărut, deci Irakul s-a cam fâsâit. La modă e Afganistanul. Soldaţii mor pe capete şi vita cugetă. N-a citit în viaţa ei o carte de geopolitică, n-are nicio noţiune de militărie sau istorie, nu urmăreşte ştirile, succesiunea evenimentelor, n-are nicio educaţie privind religia şi antropologia culturală a locului respectiv. Dar ea are păreri. Ca regulă de aur, americanii sunt nişte criminali. Au căutat-o cu lumânarea şi dă-i în mă-sa că mor. Să se ducă la ei acasă. Războiul e urât şi rău. După care, îşi deschide tacticoasă pacheţelul cu salam şi-şi linge lacomă provizia de lipide.
În timpul ăsta, la mii de kilometri distanţă, într-un pustiu de praf şi pietre, nişte puştani au grijă. Au grijă ca maimuţele alea fanatizate (vai, cât de incorect politic sună…) de islamism să nu vină. Să nu vină la vită şi să-i fută o bombă în mol, în tren sau avion. Căci vita nu poartă burka, nu linge tălpile vreunui mulah, nu e lapidată pentru masturbarea la Bănică. Lucru care cam sună a satanism pentru ciracii lui allah. Dar scroafa poate să stea liniştită tocmai pentru că de vreun secol şi ceva, G.I.-ul ăla yankeu, aşa ignorant şi mârlete cum e el, şi-a lăsat oasele prin toate războaiele lumii ca să asigure civilizaţiei o chestie simplă şi vitală care se cheamă “freedom”.
E urât şi brutal războiul? Al dracului de adevărat. Speră cineva la o pace eternă? Numai idioţii. Violenţa e în natura oamenilor, iar nebunii, accidente frecvente ale umanităţii. Prin urmare, combinaţia asta de violenţă, demenţă şi religie se opreşte doar cu puşca, nu cu flori în păr. Nu ştiţi să ţineţi în mână un M16? Atunci fiţi recunoscători că există unii care ştiu. Şi ca gratitudine, să le sugeţi cu dibăcie pula când vin de la război. Dacă mai vin.
Ea
“- Du-te dracului, eşti sonat”… Nu mă supăr, ştiu că-i adevărat. Măcar în parte. Reacţiile feminine la concepţiile mele despre familie (sau măcar un eventual concubinaj) sunt de înţeles (golanii, evident, râd). Nu întind însă vorba şi abordez abrupt subiectul. Pentru prima dată în public, precizez clar atributele pe care o domnişoară, o doamnă, mă rog, o fiinţă feminină, ar trebui să le aibă pentru a mă risca la love@marriage.
1. Să aibă o prezenţă considerabilă. Adică, atunci când apare, să simt că mă tamponează un Logan în stomac.
2. Să ştie, măcar cu aproximaţie, PIB-ul României (probă că nu stă cu capul numai la cluburi) şi de unde importă ţara asta hidrocarburi (să nu creadă că aparatul ăla din bucătărie dă gaze singur, de nebun)
3. Să nu râdă ca proasta când mă pocnesc cu genunghiul de piciorul vreunei mese
4. Să nu vorbească franceza ori italiana (am eu balauri de demult). Şi nici spaniola (ar înseamna că-i o trândavă telenovelistă).
5. Să-mi creeze o stare de bună dispoziţie când o găsesc dimineaţa mişunând prin casă, fără nevoia de a-i sugera activităţi în altă parte de continent.
6. Să mi-o pot imagina fără groază, ba chiar cu drag, cu figura pocită, umflată într-o maternitate, în poziţia aia clasică, cu mâinile sprijinindu-şi şalele.
Bine, lista e deschisă, căci contactul cu dura realitate adaugă nevoia unor noi paveze pentru cordul meu greu încercat. În tot cazul, momentul marii întâlniri nu poate fi departe. Administraţia Bush a anunţat demult că NASA îşi pregăteşte sculele ca să ajungem pe Marte. Dacă băieţii cu cosmosul se ţin de treabă, prin 2050 sigur găsesc persoana perfectă. O fi mică şi verde, da-i fac instructajul necesar şi treaba o să meargă ca unsă. Totul e să-i facă ăştia actele pentru Pământ.
“Jana nu e moartă, Jana se transformă”
După îndelungi ani de sforţări intelectuale, am tras pe dreapta cu capul, resemnat fiind că misterul universului zace în Chimia de-a 7-a. Nicio entitate divină, nicio schemă esoterică trasă pe nas mai târziu nu m-a putut narcotiza în aşa hal încât să ignor o evidenţă zdrobitoare - toată structura lumii e făcută din nişte atomaşi care se îngrămădesc mai cuminte sau mai turbulent în structura materiei. Şi poate că acest drum către iluminarea personală ar fi fost mai scurt dacă vaca aia de profă (golanii din clasă zvoneau că ea şi cu fiică-sa sunt nişte curve care se fut cu negri) ar fi stăruit să explice picilor formula magică: “Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul…”. Astfel, toată bezna de mai târziu şi-ar fi găsit lumina din timp şi eu aş fi înlocuit amfiteatrele cu hamacul de pe plajă, liniştit fiind că până şi tainele femeii zac tot în tabelul lui Mendeleev.
Acum însă e altceva. O grozavă înţelepciune mi-a liniştit creierii, tulburat fiind încă doar de faptul că porcii de la mol iau pielea de pe tine pentru un amărât de hamac. Filosofia din mine debordează însă puternic. Să emit de exemplu un gând. Să zicem despre iubire. Toată lumea e atentă, enciclopediile de profil sunt gata să consemneze? Bine, atunci cuget - femeia, atunci când nu mai mişună, ea mai există? E ca aporia aia cu trosnetul copacului căzut în pădure. Dacă nu îl auzi, are el realitate? Aşa şi cu dama. Mai poate fi învestită cu darul fiinţării dacă nu mai este, adică se duce de la tine? Fiţi siguri că există. Există, dar pentru alţii, gata să îi asculte gemetele când uscătura le cade. Evident, la pat. Aşadar, ea nu moare. Nimeni nu pierde, nimeni nu câştigă. Numai dânsa se tot transformă, de n-o mai recunoaşte nici dracu’. Dar ăsta e un mister adânc, atât de adânc, încât n-o să vi-l explice nici măcar o curvă care se fute cu negri.
Scurgeri
Iubesc interesat. Recunosc. Nevoia m-a împins să implor la telefon persoane insensibile și mereu ocupate. Dar când, în sfârșit, una mi-a apărut la ușă, dragostea s-a aprins ca o văpaie. Pamela n-ar fi avut așa impact la inima mea. E drept, relația noastră a trecut și prin momente grele. Coteala bruscă în timpul prestării era agravată de figura pocită de palincă. Și parcă nici asta nu era așa de rău, dacă nu venea cu o scuză absurd-metafizică - “trebuia să merg până într-un loc”… Aș fi vrut să lichidez însumi persoana, s-o trimit în neant, adică acolo unde s-ar fi dus lipsit de loc și treburi, dar nevoile îmi erau presante. Chiar dacă i-am văzut și crăpătura bucilor cât i-am suportat truda. La urma urmei, nu găsești ușor ființe care să-ți umble în 4 labe prin casă pentru 150.000. Asta, dacă nu vrei să faci Anul Nou împing prosoape într-o țeavă fierbinte și spartă, hohotind între pereții abia renovați. Oricum, dacă dorește cineva senzații tari la domiciliul meu, ofer jacuzzi pe parchet, în sufragerie. Rățușcă să-și aducă de-acasă.
Testament
Se zice că femeile minione sunt și rele (eu vreau să cred altfel, dar dacă așa se zice…). Iar dacă sunt rele, automat îs și răzbunătoare. Iar dacă sunt răzbunătoare, să te păzească naiba să-ți fie și foste prietene. Mai ales dacă te cheamă la un vin fiert și prăjituri. Cu atât mai mult dacă prăjiturile sunt făcute chiar de ele.
Prins într-un moment de slăbiciune, animat de atmosfera reconcilierilor de sezon, am acceptat formal o invitație în alb. Când vrea ea, fără analiză de laborator la produsele de patiserie, neluând în calcul eventuale vendete sângeroase pentru trecutele prejudicii sentimentale. Astfel, dacă la autopsie mi se vor găsi doze aberante de stricnină, să știți că făptuitoarea e o actriță amatoare, cu voce subțire, cunoscută după numele de scenă: “Aia mică”.
Împăcat cu iminența sucombării, le las toată averea mea celor rămași să-mi bolească dispariția după cum urmează:
Lui Alm. Cristian, îi donez lanțul de agățat la blugi, cu care făceam ravagii când iubeam prin cluburi,
Lui Mih. Ștefan, îi ofer laptopul, teveul ăla nou, alături de modestele mele economii.
Lui Dude George, îi las cu limbă de moarte toate datoriile personale, făcute într-o viață de om.
Care nu-i mulțumit de împărțeală să mă pupe în cur. Chiar acu lucrez la un mulaj după prețioasele mele buci. Amin.
Victoria?
Am cunoscut odată un revoluţionar. Unul din ăla adevărat, dinainte de 22. Fusese urmărit, arestat, bătut animalic la tălpi. Distribuise manifeste şi o încasase sălbatic de la Secu. De la carceră, l-au scăpat evenimentele, altfel îl terminau sigur. Întâlnisem un erou adică. Unul real, nu din ăla din cărţi. Numai că eroul ăsta a redevenit rapid un om “normal”. A muls statul de recompense pentru gestul său şi l-a iubit sincer pe Iliescu. Ăla care zdrobea senin studenţii la mineriade împreună cu Chiţac, călăul de la Timişoara. Tocmai de aceea, pentru o delimitare mai sigură a meritelor de la Revoluţie, trebuie crezut doar atât - adevăraţii eroi sunt în pământ.
Sale
Cu haina umflată de bancnote, descind la hypermarket cam cum ar coborî Napoleon în gară la Hârlău. Am venit să-mi iau televizor din ăla ciumete. În consecinţă, mă aştept ca toţi angajaţii să mă pupe în cur de la intrare. Nesfârşiţii pereţi de plasme aşteaptă parcă de ani un cumpărător, iar acum, l-au găsit. Identific o sculă la un preţ incredibil şi dau să chem angajaţii ăia care mi-au omis totuşi curul la intrare. După vreo 20 de minute, apare El - selărul model, prototipul viermelui dintre rafturi. Un ins dubios, cu faţă de distrus şi un telefon mereu dus la ureche.
Dialog:
Eu: “E numai 8 mil. jumate ăsta. La un Sharp cu diagonala asta cum se explică?”
El: (după o ezitare şi un scurt supt de măsea) “E ultimul”
Eu: “Bun, n-are a face că e ultimul, dar are ceva anume?”
El: (cu o umbră de jenă): “N-are nimic, cum să aibă?”.
Chilipirul e monumental, aşa că mă cotrobăi deja de sume.
Eu: “Dar văd că stă să cadă. Postament are?”
El: (deja cu o urmă de dezamăgie): “Păăăăi are. Ştiţi, tocmai asta e problema, că-i uşor zgâriat”
Eu: “Daţi să-l văd, o zgârietură acolo n-o fi capăt de ţară”
El (dezamăgirea se adânceşte): “Ştiţi, nu pot, că-i lipseşte şi o piesă. Nu se poate lega de televizor. Dar puteţi să-i faceţi dvs. ceva din metal, la un maistru. Acuma mă scuzaţi, am o treabă”. Şi pleacă.
Punctişoare albe îmi dansează pe întunecarea ochilor. După alte 10 minute, călăul răbdării mele revine.
Eu: “Să zicem prin absurd că l-aş cumpăra aşa, ce-i însă cu pata asta deschisă din josul ecranului?”
El (o pauză, un moment de gândire): “Nimic serios, oi fi pus eu palma, da’ ce vă deranjează?”
Punctele albe se fac roşii. Întunecarea rămâne. Insul continuă să discute la telefon cu cineva , explicându-i că tocmai şi-a plătit factura la mobil. În vreme ce clientul murea cu produsul în braţe… Şi totuşi, chilipirul e mai tare ca balcoanele lui Anderson.
Eu: “Să zicem că trecem peste pata albă, peste postamentul zgâriat, şi fără piesă. Dar canalele de ce nu se schimbă?”
El (deja trist): “Păi ştiu şi eu… O fi ceva la senzor. Că celelalte modele merg cu telecomanda asta”.
Argumentul e zdrobitor. Orbit de durere, bâjbâi după un obiect dur să-i crăp capul boului. Într-o frântură de luciditate înşeleg însă că bostanul ăluia nu merită totuşi pocnit cu vreun Sony Full HD. Apuc doar să-l întreb de ce mă-sa n-a zis cinstit, din capul locului, că scula e muribundă şi a încercat trageri în piept. Simţind că sale-ul e pierdut, coteşte brusc privirea, ieşind demn din scenă: “Doamnă, căutaţi ceva?”.
Rupt de durere, călătoresc în cealaltă parte de oraş, ca un baduin după firul tămăduitor de apă. La megastore, pustiu. Mii de metri pătraţi devastaţi straşnic de urgia crizei. Printre rafturi, doi tâmpiţi. Eu după un TV şi o babă care căuta un bec. Iarăşi aşteptări, iarăşi angajaţi dispăruţi. Apoi, cu tricou spălăcit, barbă de un metru şi sictir asemenea, apare un zmeu. Mă tutuieşte pe toată perioada discuţiei, răspunde în silă la întrebări şi mă trimite la un banc de probe unde colegul n-are chef nici să taie cu cuterul o cutie. Într-un final, mă priveşte sictirit căznindu-mă cu preţiosul ecran la subraţ. În expresia ochilor mai apuc să citesc clar: “Gata, ţi-am luat banii. Şi acu’ ieşi în pizda mă-tii afară din magazinul meu!”.
Fuck Paris
Mă seacă teribil mania asta cu promenadele afară. Cum dau de unul mai înstărit, trebuie să-i suport mofturile: “Vai, dar am fost pe Champs, în Soho, am bătut barurile prin Dam Square”… Capricii de rahat, snobisme răsuflate. Dacă unii îşi amintesc de desfătările Romei, eu visez să revin la splendorile Dorohoiului. Are domnule oraşul ăla ceva anume, un mister nedesluşit care se duce direct la pieptul omului. Să fie ceva magic, sau doar praful fabricii locale de porţelan, asta nimeni nu poate şti. Cert e că, dacă ai fost odată, te obsedează toată viaţa. Farmecul locului, oamenii deosebiţi, totul te trage înapoi, ca funia pe un bou, spre par.
În plus, puţele adevărate n-au treabă cu Postdamer Platz. Mesagerele frumosului îşi arată splendoarea lumii doar pe bulevardul Victoriei, acolo unde şi Banderas ar fluiera a pagubă. Dacă cerul te-a înzestrat măcar cu o Dacie 1300, eşti dumnezeul lor. Genetica pare să fi încremenit tocmai acolo, limitând toate puţele la maximum 19 ani, vâstă propice impresionărilor facile. Sunt fete sincere, iubitoare, cu respect faţă de dorinţele trecătorilor. Cine le vizitează urbea, trebuie să plece mulţumit şi ele se achită conştiincios de sarcină (pardon, urât cuvânt). Acesta este şi motivul pentru care sunt apreciate şi li se închină imnuri, dovedind apetitul devastator pentru lirism al localnicilor. Spre ilustrarea şi evocarea patosului dorohoian, iată şi un crâmpei din trăirile unui anume DJ Sfârşit (versurile-s mă-sa).