Victoria?
Am cunoscut odată un revoluţionar. Unul din ăla adevărat, dinainte de 22. Fusese urmărit, arestat, bătut animalic la tălpi. Distribuise manifeste şi o încasase sălbatic de la Secu. De la carceră, l-au scăpat evenimentele, altfel îl terminau sigur. Întâlnisem un erou adică. Unul real, nu din ăla din cărţi. Numai că eroul ăsta a redevenit rapid un om “normal”. A muls statul de recompense pentru gestul său şi l-a iubit sincer pe Iliescu. Ăla care zdrobea senin studenţii la mineriade împreună cu Chiţac, călăul de la Timişoara. Tocmai de aceea, pentru o delimitare mai sigură a meritelor de la Revoluţie, trebuie crezut doar atât – adevăraţii eroi sunt în pământ.
Sale
Cu haina umflată de bancnote, descind la hypermarket cam cum ar coborî Napoleon în gară la Hârlău. Am venit să-mi iau televizor din ăla ciumete. În consecinţă, mă aştept ca toţi angajaţii să mă pupe în cur de la intrare. Nesfârşiţii pereţi de plasme aşteaptă parcă de ani un cumpărător, iar acum, l-au găsit. Identific o sculă la un preţ incredibil şi dau să chem angajaţii ăia care mi-au omis totuşi curul la intrare. După vreo 20 de minute, apare El – selărul model, prototipul viermelui dintre rafturi. Un ins dubios, cu faţă de distrus şi un telefon mereu dus la ureche.
Dialog:
Eu: “E numai 8 mil. jumate ăsta. La un Sharp cu diagonala asta cum se explică?”
El: (după o ezitare şi un scurt supt de măsea) “E ultimul”
Eu: “Bun, n-are a face că e ultimul, dar are ceva anume?”
El: (cu o umbră de jenă): “N-are nimic, cum să aibă?”.
Chilipirul e monumental, aşa că mă cotrobăi deja de sume.
Eu: “Dar văd că stă să cadă. Postament are?”
El: (deja cu o urmă de dezamăgie): “Păăăăi are. Ştiţi, tocmai asta e problema, că-i uşor zgâriat”
Eu: “Daţi să-l văd, o zgârietură acolo n-o fi capăt de ţară”
El (dezamăgirea se adânceşte): “Ştiţi, nu pot, că-i lipseşte şi o piesă. Nu se poate lega de televizor. Dar puteţi să-i faceţi dvs. ceva din metal, la un maistru. Acuma mă scuzaţi, am o treabă”. Şi pleacă.
Punctişoare albe îmi dansează pe întunecarea ochilor. După alte 10 minute, călăul răbdării mele revine.
Eu: “Să zicem prin absurd că l-aş cumpăra aşa, ce-i însă cu pata asta deschisă din josul ecranului?”
El (o pauză, un moment de gândire): “Nimic serios, oi fi pus eu palma, da’ ce vă deranjează?”
Punctele albe se fac roşii. Întunecarea rămâne. Insul continuă să discute la telefon cu cineva , explicându-i că tocmai şi-a plătit factura la mobil. În vreme ce clientul murea cu produsul în braţe… Şi totuşi, chilipirul e mai tare ca balcoanele lui Anderson.
Eu: “Să zicem că trecem peste pata albă, peste postamentul zgâriat, şi fără piesă. Dar canalele de ce nu se schimbă?”
El (deja trist): “Păi ştiu şi eu… O fi ceva la senzor. Că celelalte modele merg cu telecomanda asta”.
Argumentul e zdrobitor. Orbit de durere, bâjbâi după un obiect dur să-i crăp capul boului. Într-o frântură de luciditate înşeleg însă că bostanul ăluia nu merită totuşi pocnit cu vreun Sony Full HD. Apuc doar să-l întreb de ce mă-sa n-a zis cinstit, din capul locului, că scula e muribundă şi a încercat trageri în piept. Simţind că sale-ul e pierdut, coteşte brusc privirea, ieşind demn din scenă: “Doamnă, căutaţi ceva?”.
Rupt de durere, călătoresc în cealaltă parte de oraş, ca un baduin după firul tămăduitor de apă. La megastore, pustiu. Mii de metri pătraţi devastaţi straşnic de urgia crizei. Printre rafturi, doi tâmpiţi. Eu după un TV şi o babă care căuta un bec. Iarăşi aşteptări, iarăşi angajaţi dispăruţi. Apoi, cu tricou spălăcit, barbă de un metru şi sictir asemenea, apare un zmeu. Mă tutuieşte pe toată perioada discuţiei, răspunde în silă la întrebări şi mă trimite la un banc de probe unde colegul n-are chef nici să taie cu cuterul o cutie. Într-un final, mă priveşte sictirit căznindu-mă cu preţiosul ecran la subraţ. În expresia ochilor mai apuc să citesc clar: “Gata, ţi-am luat banii. Şi acu’ ieşi în pizda mă-tii afară din magazinul meu!”.
Patria
Noiembrie 1916. Regimentul de Cavalerie 2 Roşiori încearcă să scape de încercuire trupele române de lângă Bucureşti. Într-un gest nebunesc, 5.ooo de călăreţi dau Şarja de la Prunaru împotriva mitralierelor germane. Scapă 134.
Tot noiembrie 1916. Escadronul 3 din Regimentul 9 Rovine, rămas doar cu un ofiţer, forţează scoaterea din luptă a artileriei germane. În Şarja de la Robăneşti ia parte şi voluntarul Gheorghe Donici, de 67 de ani (veteran de la 1877). Din 110 săbieri, scapă 18.
Eroic, nu? Doar câteva amănunte de adăugat. Unul dintre supravieţuitori consemnează: “Nu se poate trece cu vederea purtarea locuitorilor din satul Robăneşti care, după încetarea luptei, au început să jefuiască cadavrele, ba mai mult, a existat un caz în care locotenentul Neculce (strănepotul cronicarului şi alăturat ca voluntar operaţiunii), rănit fiind, a fost omorât de un sătean pentru cismele sale”.
A, şi încă ceva. Căpitanul Alexandru Filitti, comandantul de la Robăneşti, a fost dat afară din armată de comunişti, torturat în puşcărie şi condamnat la muncă silnică pe viaţă împreună cu fiica sa. Patria, veşnic recunoscătoare.
“Nimeni nu e patria. Nici măcar călăreţul
Care, semeţ, când se crapă de ziuă într-o piaţă pustie,
Străbate timpul pe un armăsar de bronz,
Nici ceilalţi care privesc din marmură,
Nici cei care şi-au risipit cenuşa în fapte vitejeşti
…
Nimeni nu e patria, nici măcar simbolurile,
[...] Nici măcat timpul, covârşit de lupte, spade şi exoduri,
Prieteni, patria este o faptă săvârşită necontenit,
Cum necontenită este lumea”.
Jorge Luis B.
Dumnezeu Are Cancer
Nu sunt multe lucruri care să conteze. Existenţa stă spânzurată de câteva fire deasupra hârdăului cu nimic. Iar când firele astea încep să plesnească…
Iubesc puţini oameni pe lumea asta. Dar pentru ăia, câţiva, mi-aş da oricând o mână. Ei mă ţin deasupra, mă conving să respir mai departe. Numai că azi, una din veştile alea abjecte mi-a muşcat creierii: “Pe situl său oficial, legendarul star rock Ronnie James Dio a anunţat că îşi întrerupe brusc turneul în Europa deoarece…”.
E la stomac, din ăla care consumă urât, metodic, omul. Medicii promit să facă tot ce se poate, deşi pacientul e trecut de 67. Nu ştiu dacă o să-l văd vreodată acolo sus, în lumini, cu eleganţa lui absolută, cu vocea aia supremă. Nu ştiu nici măcar dacă scapă. În tot cazul, ca niciodată, în următoarele luni o să am gândul numai la “Dio”. La ăla care a inventat the devil’s horns.
Sunete
Muzica e ca sexul. Dacă e o continuă labă tristă, atunci vorbim de rataţi gen Muse. Screm nişte chestii triste la un microfon, sperând să nu se prindă lumea că e doar un fel de Suede cântat mai pe nas. De regulă, orice onanist snob ascultă trupe cu nume imposibile, care mai de care mai decăzute ca sound. Pentru ca un cur din ăsta să se dea însă interesant, trebuie să se ştie despre el că bagă chestii cât mai disonante, mai fără coaie şi neapărat “necomerciale”. Atunci e cu necesitate cool. Evident, când iau la cunoştinţă despre preferinţele mele, bagă textul cunoscut: “Vai, chiar ăia… Dar sunt aşa de…”.
Revenind la analogia cu sexul. Poţi să te freci ca nasoii, cu toate proastele. După dicţionar, se cheamă întreţinere de raporturi, dar nu e nicioo bubuială acolo. Nimeni nu se dă cu capul de pereţi iar mintea nu pleacă nicăieri. Stă să se plictisească şi ea cu tine când tragi pedale ca boul. Dacă e animăleală însă, şi dai drumul la minte din cuşcă, atunci chiar se zice că fuţi. Când toată chestia mai are şi un substrat mai fin, discret, atunci e bubuială totală. Tocmai de aceea, ofer spre exemplificare afrodisiacul muzical personal, în forma sa apolinică şi dionisiacă.
Povesteşte Bastus!
După replica asta, ştiai că urmează ordinăria omului. Băga tânguiala aia jegoasă a lui, cu faţa pocită de un nas gigantic. Ca puştan, eram în delir. Atunci îl iubeam şi pe Paraipan, secătura întotdeauna vitală, cinică, împodobită cu inflexiuni hilare ale vocii.
La teatru nu l-am văzut. Lumea zice că a fost şi acolo mare. Nu atât de mare ca alţii, ăia gigantici, cred. Şi asta pentru că făcut mereu un singur personaj. Chiar dacă genial. Apoi, la sfârşit, m-a întristat faptul că nu s-a respectat. După “De ce trag colopotele Mitică?” şi “Enigma Otiliei” nu face să cobori la telenovele.
Dar asta a fost. S-a terminat. La sfârşit, l-a cuprins ideal în cuvinte povestirea unui prieten de-al lui, tot actor: “Pe timpuri, eram cu Dinică la băute prin Bucureşti. Pe maestru îl lovesc nevoile şi se duce la o toaletă publică. Când iese, în loc de doi bani, cât era taxa, Gigi întinde o sută de lei. Femeia de la intrare face ochii mari <<Vai domnu’, da cât aţi lăsat?>>. Domnu’ răspunde însă sec <<Ei, ce-am lăsat? Iaca un rahat>>. Femeia nu se lasă şi insistă <<Dar n-am să vă dau atâta rest>>. La care Dinică, cu un gest imperial declamă: <<Nu-i nimic. Fac cinste la toată lumea!>>. Şi pleacă”.
Distracţii
Mă tot întrebam de ce naiba nu vine nimeni să cânte în urbea asta păduchioasă. Sâmbătă am primit şi răspunsul: pentru că suntem nişte cururi. Deşi ajung numai 3 trupe pe an, prostimea stă şi atunci în acasă sau suge bere în crâşme nasoale. Asta în condiţiile în care te poţi pili civilizat, ca un domn, acompaniat de muzici fine (şi de explicaţii artistice livrate direct de la o sunetistă focoasă). Mă rog, seara a fost îmbogăţită cu discuţii despre relaţii, prilej cu care, o amică mi-a oferit o remarcabilă justificare a infidelităţilor: “Viaţa este făcută din momente frumoase”…
N-a trecut bine miezul nopţii şi lumea s-a şi pus pe urări: “vai, dar să trăieşti, să dea bogăţia-n tine…etc”. Au fost şi câteva îndemnuri la fericire, dar timide. Curios e faptul că schema asta cu fericirea ţi-o urează numai fostele prietene. Adică, e un fel de: “Dragule, eu te cunosc. Nu m-am riscat la combinaţii grele cu tine, dar sper să o facă alta. Dacă nu, ai belit-o”. După un scurt repaos, amicii m-au harponat iar din aşternuturi, atrăgându-mă spre hoinăreli matinale. Ca un fucker veritabil ce sunt, nu le-am împărtăşit prea mult compania. Mă aştepta acasă o senzaţională repriză de sex. Un Windows pervers şi-a propus să mă sodomizeze de vreo 3 zile. Abia mai pot sta pe scaun.
Kill Bill vol. 3
Gates e un bou. Asta-i clar. Altfel, cum de ar face XP-uri aşa de fragile când sunt ciordite de inşi în nevoie, ca mine. De ce naiba n-a prevăzut că cine îi mangleşte softul nu se mulţumeşte numai cu ăla? Orice om de bine mai fură un Office, un Bit Defender, codecuri, playere şi cam tot ce vine pe lumea asta cu serial. Aşa că putea să renunţe la tentativele alea patetice de protecţie şi să nu mai plimbe clientul aiurea, pe saituri dubioase, în căutare de kituri compatibile. Iar ca să nu ma fie înjurat vreme de ore de aitişti amatori, ca subsemnatul, ar putea să pună şi un avertisment la kk-tul ăla de Windows al lui: “Dragi crăcuitori, vă rog să nu vă mai legaţi de mama dacă tot nu vă merge scula. Încercaţi totuşi să instalaţi mai înainte şi placa de bază”.
Fata cu baston alb
Nu sunt omul care să se agaţe de viaţă. Nu e chestie de bravadă sau cine ştie ce rahat din ăsta. Pur şi simplu nu duc o existenţă îndeajuns de palpitantă ca să am ce regreta. Dacă m-aş scălda în milioane sau aş dormita etern într-un hamac legănat de Sophie Ellis-Bextor, aş mai zice. Dar altfel, m-ar petrece cu cai mascaţi câteva rude ofilite şi nişte amici care n-ar avea nicio jenă să-ntindă tablele pe raclă aşa, de-o linie mică. Nici femeile nu s-ar îngrămădi să dea buzna, că înmormântările obosesc şi-ar apărea seara cu cearcăne în Office.
Recunosc însă, o singură dată m-am temut pentru supravieţuirea mea. Îmi înglodasem raţiunea în miriştea unui amor sălbatec, desfăşurat la cote atomice, doar că, evident, numai în capul meu. Trecerile de pietoni îmi păreau adevărate iaduri pândite de demoni pe patru roţi, gata să mi-o ia pe Ea luminii ochilor mei. Posibilitatea, chiar şi infimă, de a deceda subit, fără să o mai zăresc vreodată, mi se părea absolut îngrozitoare. Toate aceste spasme existenţiale au fost lămurite însă rapid tot de obiectul adoraţiei mele. Blonda m-a redat rapid realităţii asigurându-mă călduros că scara ei de valori preţuieşte slab amorul, mai ales când i se oferă la schimb dese sejururi Berlin-Paris. Iată şi motivele pentru care acum, la pietoni, când un autobuz cocoşat de lume încearcă să forţeze portocaliul, pun un picior ferm în faţa lui, rânjindu-i sfidător şoferului: “Ia să văd ratatule. Te ţin frânele la rablă?”.
Ro
Avea bunicul pe vremuri un vecin deodebit de mândru. Pe la şcoală nu trecuse, averea şi-o făcuse cu ciordeli de la CAP, iar unul din fii era alcoolic. Pe lânga asta, era pitic, cu nasul roşu, de claun. Când te întâlneai cu el însă, parcă se trăgea direct din hohenzollerni. Aşa că, ani la rândul am încercat să mă prind de unde i se trage îngâmfarea insului. N-am apucat să aflu nici după ce-a murit moşul Costache, iar boul ăla a dărâmat gardul, dublându-şi brusc proprietăţile. Dar probabil că asta e tocmai explicaţia căutată- nu există mârlan timid şi rezonabil. Când e lipsită de raţionalitate, mediocritatea se manifestă cretin, printr-un ego excitat. E o boală care face mai mulţi pacienţi decât ţi-ai închipui.
Numai ce dă bine frigul şi ne apucăm de serbat glia noastră scumpă. Liderii uită de mârlăneala lor cotidiană şi mănâncă rahat despre trecutul glorios, iar lumea pune câte-un steag în balcon. Cuvântul de ordine- “mândrie”. Cu motivaţia lui nimeni nu pare să-şi bată însă capul. Mai ales când realitatea e puturoasă. O recapitulare istorică nu strică niciodată.
Străbunii daci drojdeau de cădea ursul până le-a tăiat Burebista viţa de vie. Câţiva ani mai târziu, au luat-o la buci de la romani ca nişte barbari banali, fără să lase nimic important pentru civilizaţie. Ştefan era şi dânsul un pilitor de clasă. S-a bătut onorabil cu turcii dar, printre atâtea butoaie şi lupte, a uitat şi el de civilizaţie. A lăsat în schimb posterităţii trei mănăstiri chinuite, semn al primitivismului şi limitelor triste ale spiritului autohton. Mihai s-a chinuit cât a putut, dar minunea a ţinut un an. În rest, aceeaşi istorie patetică, în care ne-a frecat cine-a vrut, silindu-ne mai mereu la schema cu otrăvirea fântânilor. Cultural, am făcut o labă tristă. Eminescu a fost limitat de limbă, iar Cioran, mai deştept, a întins-o. Trăgând linie, nu avem motive gigantice de bombat pieptul. Străinii ne-au ciordit pământuri la greu, iar cu un compozitor şi trei poeţi nu rupi locul în panteonul mondial.
Astea sunt şi motivele pentru care, deşi am stomacul mereu lovit de felul în care au sfârşit, mă gândesc dacă nu cumva eroii de la Mărăşeşti n-au fost cumva bătuţi în cap. În loc să-şi vadă de treabă şi să se ducă la curve, s-au luat la ciocane în iţari tocmai cu nemţii. Patria a fost salvată, iar 90 de ani mai târziu avem bijuteria asta de ţară. Şi asta s-a întâmplat pentru că s-au încăpăţânat să lase posterităţii un mausoleu cu oasele lor, în loc să se dea deştept la o parte. Şi-ar fi văzut şi ei de cariceala lor, iar acum, poate eram şi noi un land înfrăţit cu Bavaria.
Sursa
Lupta a fost scurtă dar aprinsă. După câteva închideri bruşte, fiara parcă mi-a zis: “Hai lulă, să te văd acu ce-ţi poate brandul”. Provocat în modul cel mai direct, am refuzat din mândrie să sun vreun amic aitist, etalându-mi în schimb vastele cunoştinţe de calculatorist (să ştiţi de la mine, cu Control C copii ceva, iar cu Backspace ştergi…).
După mintea mea, semnele erau clare. Numai un virus bălos îmi putea omorî cutia atât de regulat şi sinistru. Drept urmare, am scos untul din Nod, scanând fişierele şi în chiloţi. O ultimă horcăială m-a trezit însă la realitate- nici cel mai parşiv troian nu face un PC să duhnească a ars. Şi stând aşa, cu mortul pe masă, m-am uitat la făptura inertă rumegând din disperare un nou gând: poate-şi revine totuşi dacă-l dau cu apă…
Jur să apăr…
Mănânc zilnic rahat politic. E meseria mea. Prostesc lumea cu vorbe puse în gura altuia, întreţinând iluziile celor îndeajuns de boi să mai creadă în ele. Învârt abil cuvinte pentru a omite adevăruri incomode, jegoase, chiar dacă odată aş fi omorât pentru Adevăr. Iar jocul ăsta macabru se face într-o zonă în care nimeni nu mai poate identifica precis binele şi răul. Îmi fac însă inutil probleme. Oricum, aici, în haznaua mea, nimănui nu-i pasă de himere etice.
În câteva săptămâni, îi voi face puternic reclamă chelului. Voi spune ce băiat drept şi bun este, într-un amplu efort de revirginare imagistică. Şi măcar aici, într-o urbe prăpădită, mizerabilul ăsta o să aibă poate 3 voturi şi din cauza mea. Suntem însă o ţară care nu merită mai mult. Un curvar jegos, beţiv, paranoic, mârlan şi violent, cu pretenţii justiţiare e tot ce putem da. Cel mai probabil însă, ăilalţi sunt încă mai nemernici şi boi ca el. Iar aşa se salvează chipurile şi conştiinţa mea- cauza e de rahat, dar altele put şi mai tare.
Îmi spun uneori că poate exagerez eu, poate văd prea mult anormal în jur. E posibil să deformez singur realitatea, iar ţara asta să nu fie chiar atât de absurdă…
Breaking News: “Întrerupem aici dezbaterea privind controversatul plan al preşedintelui de introducere a parlamentului unicameral pentru o ştire de ultimă oră. La Zoo Hunedoara au evadat doi trigri bengalezi înainte de ora mesei. Autorităţile au mobilizat câţiva poliţişti comunitari pentru a-i prinde vii”.
Praf
Seara a început cu un domn care îmi arăta chiloţii lui roz cu apelativul “iubi” şi s-a încheiat purtând discuţii sentimentale cu fosta damă a celui mai bun amic. Între cele două evenimente, nu prea ştiu ce s-a întâmplat. Când am ajuns la chef, eu aveam creierul limpede. Câteva sorbituri mai încolo, toate femeile mă doreau. Eu nu ştiam că se face paranoia de la Finlandia. Dar aia blondă, dată-n păr cu flori, aia cu cizmuliţe de piele întoarsă şi creaţa cu buze de vagin, garantat mă iubeau. Mă rog, parcă aş putea garanta pentru ceva în noaptea asta…
Din moment ce am dansat pe The Killers, am ştiut că va fi greu. Un strop de putere mi-a dat însă moşu Louie, bagabontul cu costum alb. Cine vrea să ştie ce-i ăla entertainment, să ia aminte la un curvar bătrân, dar ciumete, nu la sparta de Loredana. În fine, cât s-au perindat artiştii, s-o mai fi adunat ceva lichide la ecluze. Cam cât intră într-un an în Porţile de Fier. Viitura nu m-a dat însă gata. M-am ţinut tare. Cât să rătăcesc într-o pădure întreagă, în căutarea unei parcări, întrebând o şoferiţă trează dacă era chiar convinsă c-a venit cu maşina la party.
Like a day at the bitch
Am găsit! Asta e starea, aşa ar trebui să simţi. Când eşti cu ea, ar trebui să fie ca o zi lâncezită la soare. Linişte absolută, abandonare totală, sentimentul că eşti făcut din apă şi aer. Iar apoi, când ţi-ai aduna din nou puterile, să te scufunzi într-un val euforic care te scoate sigur la mal.
Pe marginea piscinei era însă una care semăna chiar cu Ea. Şi mi-am adus aminte de cât de bine era. Ca o noapte de plajă în noiembrie, pe o mirişte bătută de grindină. Brusc, m-au luat frigurile şi-am ridicat ancora spre casă. Mai dă-le-n mă-sa de piscine. Oricum bagă boii tone de clor.
Id
Nu o dată mi s-a reproşat că-mi irosesc talentele, că nu mă promovez corespunzător. Recente sugestii duceau chiar către ideea întocmirii unor cărţi de vizită personale. Nu e clar totuşi ce recomandare aş putea menţiona pe ele din moment ce nu mă ocup cu nimic serios în viaţă. Poate doar să trec sub nume aşa, bombastic, de nostimadă- “futător industrial”. În fine, o persoană apropiată s-a oferit chiar să-mi apere interesele scoţându-mă la produs. Evident, contra unui “mic” comision la fiecare număr prestat. Am refuzat însă politicos (procentul mi s-a părut scandalos).
Dincolo de astfel de propuneri dubioase, mă simt atras de tămăduirea sufletelor rătăcite. De alea feminine m-aş ocupa personal. Le-aş aburi că am calificare de fachir, făcându-le cunoştinţă cu şarpele din dotare. După câteva farmece, s-ar simţi garantat vindecate, fără să-şi dea seama că s-au bucurat de cobră deşi n-a cântat nimeni la fluier. Pentru partea masculină, câteva sutare m-ar face să dezvălui secretul terapiei infailibile. Are careva vreo durere în piept, se simte cumva singur deşi lâncezeşte într-o relaţie cu una? Doctorul Facăr recunoaşte simptomele şi recomandă cu încredere- Vulvagin Tamponat, 3 pe zi, după masă, neapărat cu străine. Luni, deschid cabinet.
Apă De Foc
Stau şi cuget. Cuget şi stau. Cât de ciumete popor trebuie să fii ca să dai nume unui trascău, astfel încât oricine drojdeşte sălbatec pe planeta asta să-ţi menţioneze cu evlavie numele? Pentru Finlandia ar trebui făcute lăcaşe de cult. Cine, cum are o durere, o mare încercare, să meargă să-i aprindă o lumânare. Căci ea ne-a dat fericire şi speranţă.
Azi e un moment mare. Sau a fost, că bate spre dimineaţă. O fostă febleţe m-a convocat să-mi prezinte noul prieten. Pare că a devenit un hobby personal în ultimul timp. Femeile nu stau să hohotească. Te-au plăcut? Asta a fost pentru 10 minute. Pe urmă, ura băiete! Găsesc urgent alt amator să le caute-n coarne.
Bun, acuma să nu mă dau lovit. M-am şi dat ciumete. De fapt, şi sunt. Am făcut-o pe inabordabilul. Dar, ca să fiu sincer, nicio femeie nu e îndeajuns de bună pentru mine. Aia are ceva, ailaltă altceva, şi tot aşa, nu-mi apare creatura care să-mi merite compania. Bat palma că într-o bună zi o să vină una misterioasă, drapată în negru şi purtătoare de coasă, cârâind lugubru: “Facăre, ai belit lula. În noaptea asta, mergi cu mine!”. Iar eu, dezgustat, îi voi răspunde scurt: “Hai sictir sluto. La câţi carbohidraţi ai băgat în tine, nu te caricesc nici mort!”.
Stai că trag
Ce-ţi poate strica oare o zi perfectă de plajă? Una trândăvită pe un nisip scurs din buza pădurii, într-un cot molcom al Prutului? Cine oare se poate deşerta cu exces de zel în locul tău de scaldă, doar fiindcă i s-a sculat lui de dimineaţă? Evident, organul. În loc să stea şi să rumege ca o vită ce este în ghereta lui unsuroasă, organul iese cu Carpaţiul la brâu să-ţi râgâie în faţă nevoia de aprobare. Aş fi luat aprobare de la mă-sa, dar greaţa de zoofilie m-a oprit din elan. Prin urmare, din toată fiinţa mea, urez mult sifilis, ebola şi gonoree la toţi boii purtători de uniforme din ţara asta (afară de pompieri).
Rock
La o lună de la eveniment, încă mă mai întreabă lumea: “Cum a fost bă la concert?”. Şi nu e deloc uşor să răspund. E inutil să mă apuc de explicat cum bubuia basul ori cam cât tunau tobele. Cea mai bună comparaţie e cu fututul (deşi nimeni nu-şi mai aminteşte o gaură după 30 de zile). Adică la rocăreală ai cam aceleaşi aşteptări ca de la un wrestling în aşternuturi. Faci un efort să te deplasezi până acolo, deci aştepţi să fii satisfăcut.
La trupele de duzină, e ca la masajul erotic. Te freacă unele fără finalizare. La animalele alea la care am fost eu, e ca la o damă din aia S&M. Adică mergi la dânsa crezând că-i faci puţa zob, da’ ea îşi pune o lulă de cauciuc şi te rupe la buci până-ţi curge sânge din nas. Aşadar, când mă mai întreabă vreounul cum a fost, o să-i răspund scurt şi sincer: “Senzaţii tari bă, senzaţii tari…”.
Crossroads
Întâlnesc zilnic oameni mai mult sau mai puţin idioţi. De obicei, mai mult. Tâmpenia asta nu e însă uşor cuantificabilă. Din contră, e atât de diversă, complexă, fascinantă chiar… Dintre toate cazurile, cele mai grave îmi par acelea ale “nemuritorilor”. Sunt indivizi pe lumea asta care-şi târâie zilele de parcă ar putea lua altele noi, de la piaţă. Mi-i şi imaginez cerând la o babă cu broboadă şi şorţ o legătură de duminici. Sunt genul de inşi care nu pleacă niciodată în vacanţă, care adună sub cur fiecare cent pe care pun mâna, care se ceartă pe moşteniri la 80 de ani.
Poate mi se pare mie, adică sigur mi se pare, dar parcă tot mai mulţi oameni din jur se îmbolnăvesc şi dispar. Şi totul se întâmplă brusc. Din zi în zi mai aflu de cineva fain că e internat pe undeva sau face deja chimio. Şi atunci, totul, chiar totul se schimbă. Nici destrăbălările, drojditul, fututul, iluziile de viitor nu mai sunt aceleaşi. Viaţa însăşi capătă o altă faţă, la care te uiţi neapărat altfel. Devii mai treaz ca oricând şi caşti bine ochii la fiecare răspântie. Şi nu e deloc uşor să alegi spre ce drumuri, locuri sau oameni să mai alergi. Cert e însă că alegerea lor am s-o fac dintr-o cu totul altă stare. De parcă aş şti în fiecare zi că am cancer.
Când eram doar un puşti, umblam de nebun la munte, la casa unei mătuşi. Drumul dădea, doar câţiva paşi mai sus, într-o răscruce care îmi aducea mereu rătăcirea. Şi poate ca un semn pentru mai târziu, despărţirea aceea stătea sub semnul unei femei. Căci gura spurcată a poporului, sensibilă la chestiunile metafizice, îi dăduse numele pentru a cinsti crâşmăreasa locului: “Între craci la Luminiţa”.
Killed by Death
15 ore de drum şi aşteptare pe ploaie, niciun dram de somn şi stat în picioare doar agăţat de adrenalină. După asta, rock. La 120 de decibeli, supravieţuirea devine incertă în primele rânduri. Din faţă se prăvăleşte un tunet infernal care îţi rupe fiecare neuron. Hoarda de dilimani o ia complet razna pe măsură ce fuckerii de sus dau în gură la scule.
Ritmul dement mă convinge că asta e ultima zi pe pământ. Bine măcar că mă aşteaptă un deces frumos. Într-un final, Lemmy se milostiveşte de suferinzi şi lasă drujba din mâini. Lumea urlă ca la sfârşitul lumii, spartă în ficaţi de un ultim distors de bass. Cu creierii brutal tocaţi, supravieţuitorii încearcă să realizeze ce li s-a întâmplat. Misterul e însă chiar dinaintea lor. Pe scenă, lângă tobe, pe măsură ce fumul se risipeşte, se poate zări staţia killerilor. E un monstru cât China, duios alintat- “Murder One”.
