Patria
Noiembrie 1916. Regimentul de Cavalerie 2 Roşiori încearcă să scape de încercuire trupele române de lângă Bucureşti. Într-un gest nebunesc, 5.ooo de călăreţi dau Şarja de la Prunaru împotriva mitralierelor germane. Scapă 134.
Tot noiembrie 1916. Escadronul 3 din Regimentul 9 Rovine, rămas doar cu un ofiţer, forţează scoaterea din luptă a artileriei germane. În Şarja de la Robăneşti ia parte şi voluntarul Gheorghe Donici, de 67 de ani (veteran de la 1877). Din 110 săbieri, scapă 18.
Eroic, nu? Doar câteva amănunte de adăugat. Unul dintre supravieţuitori consemnează: “Nu se poate trece cu vederea purtarea locuitorilor din satul Robăneşti care, după încetarea luptei, au început să jefuiască cadavrele, ba mai mult, a existat un caz în care locotenentul Neculce (strănepotul cronicarului şi alăturat ca voluntar operaţiunii), rănit fiind, a fost omorât de un sătean pentru cismele sale”.
A, şi încă ceva. Căpitanul Alexandru Filitti, comandantul de la Robăneşti, a fost dat afară din armată de comunişti, torturat în puşcărie şi condamnat la muncă silnică pe viaţă împreună cu fiica sa. Patria, veşnic recunoscătoare.
“Nimeni nu e patria. Nici măcar călăreţul
Care, semeţ, când se crapă de ziuă într-o piaţă pustie,
Străbate timpul pe un armăsar de bronz,
Nici ceilalţi care privesc din marmură,
Nici cei care şi-au risipit cenuşa în fapte vitejeşti
…
Nimeni nu e patria, nici măcar simbolurile,
[...] Nici măcat timpul, covârşit de lupte, spade şi exoduri,
Prieteni, patria este o faptă săvârşită necontenit,
Cum necontenită este lumea”.
Jorge Luis B.
Dumnezeu Are Cancer
Nu sunt multe lucruri care să conteze. Existenţa stă spânzurată de câteva fire deasupra hârdăului cu nimic. Iar când firele astea încep să plesnească…
Iubesc puţini oameni pe lumea asta. Dar pentru ăia, câţiva, mi-aş da oricând o mână. Ei mă ţin deasupra, mă conving să respir mai departe. Numai că azi, una din veştile alea abjecte mi-a muşcat creierii: “Pe situl său oficial, legendarul star rock Ronnie James Dio a anunţat că îşi întrerupe brusc turneul în Europa deoarece…”.
E la stomac, din ăla care consumă urât, metodic, omul. Medicii promit să facă tot ce se poate, deşi pacientul e trecut de 67. Nu ştiu dacă o să-l văd vreodată acolo sus, în lumini, cu eleganţa lui absolută, cu vocea aia supremă. Nu ştiu nici măcar dacă scapă. În tot cazul, ca niciodată, în următoarele luni o să am gândul numai la “Dio”. La ăla care a inventat the devil’s horns.
Sunete
Muzica e ca sexul. Dacă e o continuă labă tristă, atunci vorbim de rataţi gen Muse. Screm nişte chestii triste la un microfon, sperând să nu se prindă lumea că e doar un fel de Suede cântat mai pe nas. De regulă, orice onanist snob ascultă trupe cu nume imposibile, care mai de care mai decăzute ca sound. Pentru ca un cur din ăsta să se dea însă interesant, trebuie să se ştie despre el că bagă chestii cât mai disonante, mai fără coaie şi neapărat “necomerciale”. Atunci e cu necesitate cool. Evident, când iau la cunoştinţă despre preferinţele mele, bagă textul cunoscut: “Vai, chiar ăia… Dar sunt aşa de…”.
Revenind la analogia cu sexul. Poţi să te freci ca nasoii, cu toate proastele. După dicţionar, se cheamă întreţinere de raporturi, dar nu e nicioo bubuială acolo. Nimeni nu se dă cu capul de pereţi iar mintea nu pleacă nicăieri. Stă să se plictisească şi ea cu tine când tragi pedale ca boul. Dacă e animăleală însă, şi dai drumul la minte din cuşcă, atunci chiar se zice că fuţi. Când toată chestia mai are şi un substrat mai fin, discret, atunci e bubuială totală. Tocmai de aceea, ofer spre exemplificare afrodisiacul muzical personal, în forma sa apolinică şi dionisiacă.
Animăleală
Să nu crezi niciodată gagicile cu pirs în limbă. Mai ales când promit destrăbălări sălbatice cu rocăreală. Mi-am pus tricoul negru cu balauri, brăţara aia cu cruci celtice şi-am dat cu uşa de perete la locul unde ar fi trebuit să se dărâme pereţii. Mă aşteptam deja la armate de pletoşi rupţi în ficat de vodcă, la urlete şi ameninţări cu moartea pentru manelişti. Când colo, locul era plin tocmai de manelişti. Pe jos, parchet alb, la mese, scaune albe, pe scaune, putori cu cizmuliţe albe. Ca să nu mă duc totuşi ca boul acasă, am luat o lojă şi o licoare. Mă gândeam că o fi totuşi vreo poantă cu camera ascunsă şi că zdrenţele au de fapt maieuri cu Sepultura pe sub bluzele cu Gucci. Apoi, doi cetăţeni au început să zgândărască nişte instrumente şi lumea aplauda cuminte după fiecare interpretare. La un moment dat a apărut şi o guristă de nuntă, cu un stil uşor diferit de Pantera. Şi când s-au încumentat şi artiştii să bage un GnR pentru sufletul rătăciţilor, mă trezesc cu promoţie la Bacardi. Un barman cu sexualitate incertă a îngenuncheat lângă mine, propunându-mi o mişcare de du-te - vino a paharului. Moment în care orice imitare a lui Slash mi s-a părut irelevantă. Fundamental era să nu mă trezesc cu o mână străină pe picior.
Haznaua de Aur
O poveste
Cineva era combinat odată cu una. Nu era mândru de asta. Chiar regreta. Ea era o… A, dar să revin. Ce voiam de fapt să spun? Aşa, când era combinat cu aia, a avut o discuţie. Lui nu-i plăceau discuţiile. Mai ales cu prietenele lui. Când se ajunge la discuţii, treaba e deja puturoasă. Pe ea o mânca însă în cur să discute aşa, în general, despre lume. Ascultaţi aicea la mine, evitaţi orice discuţie metafizică pe marginea patului! E moartea pasiunii. Adică, printr-o ignoranţă autoimpusă, omul încearcă să nu se gândească cu cine s-a încurcat de fapt (considerând că, oricum, alta mai bună nu găseşte). Ea va ţine însă mereu să-i amintească. În cazul ăsta, a fost o privire lungă, plină de înţelesuri periculoase, având ca suport lingvistic un text de genul: ” O ştii pe Gigela? Ea e fericită. S-a mutat cu Marcel şi or să se căsătorească. Tu eşti fericit?”.
Mic tratat despre fericire
Ca invenţie a indivizilor animaţi de iluzii şi speranţe de rahat, fericirea e marca idiotismului. Imbecilă convenţie de limbaj, ea denotă lipsa oricărei legături cu realitatea înconjurătoare. Să vedem însă ce presupune această aberaţie. Persoana în cauză, împodobită cu un zâmbet tâmp, zboară. Ea simte că zboară peste câmpii şi blocuri, scăldată de un puhoi de endorfină. Femeile (că n-am auzit până acum nicun bărbat care să bată câmpii despre fericire) au şi o reţetă precisă pentru asta. Dacă deţin o coşmelie de beton şi pe unu care să le gâdile regulat sub coadă, lumea poate să se ducă în mă-sa. Nicio boală sau război de pe faţa pământului nu mai are relevanţă pentru viaţa lor. Învăluite într-un halo de nesimţire, tratează orice nenorocire cu stupiditatea senină a inconştienţei. Şi atunci, dintr-o vastă mărinimie, vor suna toate prietenele care încă nu zboară, pentru a le îndemna să aibă discuţii despre fericire la marginea unui pat. În unele cazuri însă, prietenele astea se aleg doar cu patul. Care, şi ăla, e tot o fericire.
Povesteşte Bastus!
După replica asta, ştiai că urmează ordinăria omului. Băga tânguiala aia jegoasă a lui, cu faţa pocită de un nas gigantic. Ca puştan, eram în delir. Atunci îl iubeam şi pe Paraipan, secătura întotdeauna vitală, cinică, împodobită cu inflexiuni hilare ale vocii.
La teatru nu l-am văzut. Lumea zice că a fost şi acolo mare. Nu atât de mare ca alţii, ăia gigantici, cred. Şi asta pentru că făcut mereu un singur personaj. Chiar dacă genial. Apoi, la sfârşit, m-a întristat faptul că nu s-a respectat. După “De ce trag colopotele Mitică?” şi “Enigma Otiliei” nu face să cobori la telenovele.
Dar asta a fost. S-a terminat. La sfârşit, l-a cuprins ideal în cuvinte povestirea unui prieten de-al lui, tot actor: “Pe timpuri, eram cu Dinică la băute prin Bucureşti. Pe maestru îl lovesc nevoile şi se duce la o toaletă publică. Când iese, în loc de doi bani, cât era taxa, Gigi întinde o sută de lei. Femeia de la intrare face ochii mari <<Vai domnu’, da cât aţi lăsat?>>. Domnu’ răspunde însă sec <<Ei, ce-am lăsat? Iaca un rahat>>. Femeia nu se lasă şi insistă <<Dar n-am să vă dau atâta rest>>. La care Dinică, cu un gest imperial declamă: <<Nu-i nimic. Fac cinste la toată lumea!>>. Şi pleacă”.
Distracţii
Mă tot întrebam de ce naiba nu vine nimeni să cânte în urbea asta păduchioasă. Sâmbătă am primit şi răspunsul: pentru că suntem nişte cururi. Deşi ajung numai 3 trupe pe an, prostimea stă şi atunci în acasă sau suge bere în crâşme nasoale. Asta în condiţiile în care te poţi pili civilizat, ca un domn, acompaniat de muzici fine (şi de explicaţii artistice livrate direct de la o sunetistă focoasă). Mă rog, seara a fost îmbogăţită cu discuţii despre relaţii, prilej cu care, o amică mi-a oferit o remarcabilă justificare a infidelităţilor: “Viaţa este făcută din momente frumoase”…
N-a trecut bine miezul nopţii şi lumea s-a şi pus pe urări: “vai, dar să trăieşti, să dea bogăţia-n tine…etc”. Au fost şi câteva îndemnuri la fericire, dar timide. Curios e faptul că schema asta cu fericirea ţi-o urează numai fostele prietene. Adică, e un fel de: “Dragule, eu te cunosc. Nu m-am riscat la combinaţii grele cu tine, dar sper să o facă alta. Dacă nu, ai belit-o”. După un scurt repaos, amicii m-au harponat iar din aşternuturi, atrăgându-mă spre hoinăreli matinale. Ca un fucker veritabil ce sunt, nu le-am împărtăşit prea mult compania. Mă aştepta acasă o senzaţională repriză de sex. Un Windows pervers şi-a propus să mă sodomizeze de vreo 3 zile. Abia mai pot sta pe scaun.
Doar o curvă
Extrem de sofisticată, cu şuviţele ei mov şi înfăţişare glamour, aştepta să se facă verde. Prin ochelarii săi eleganţi, negri, privea senin o dimineaţă mohorâtă, străină. La 15-16 ani, totul părea să-i fie un vis, un zbor uşor care se aproprise, doar pentru o clipă, la un banal semafor. Secunde mai târziu, fragila ei alcătuire s-a arcuit într-un chin abject. Visul şi zborul uşor erau doar o închipuire a mea. Mişcările chinuite, schimonosirea feţei nu mai lăsau loc niciunei iluzii: avea sindrom extrapiramidal, dovada crudă că viaţa, pentru a mia oară, e doar o nenorocită de curvă.
Kill Bill vol. 3
Gates e un bou. Asta-i clar. Altfel, cum de ar face XP-uri aşa de fragile când sunt ciordite de inşi în nevoie, ca mine. De ce naiba n-a prevăzut că cine îi mangleşte softul nu se mulţumeşte numai cu ăla? Orice om de bine mai fură un Office, un Bit Defender, codecuri, playere şi cam tot ce vine pe lumea asta cu serial. Aşa că putea să renunţe la tentativele alea patetice de protecţie şi să nu mai plimbe clientul aiurea, pe saituri dubioase, în căutare de kituri compatibile. Iar ca să nu ma fie înjurat vreme de ore de aitişti amatori, ca subsemnatul, ar putea să pună şi un avertisment la kk-tul ăla de Windows al lui: “Dragi crăcuitori, vă rog să nu vă mai legaţi de mama dacă tot nu vă merge scula. Încercaţi totuşi să instalaţi mai înainte şi placa de bază”.
Fata cu baston alb
Nu sunt omul care să se agaţe de viaţă. Nu e chestie de bravadă sau cine ştie ce rahat din ăsta. Pur şi simplu nu duc o existenţă îndeajuns de palpitantă ca să am ce regreta. Dacă m-aş scălda în milioane sau aş dormita etern într-un hamac legănat de Sophie Ellis-Bextor, aş mai zice. Dar altfel, m-ar petrece cu cai mascaţi câteva rude ofilite şi nişte amici care n-ar avea nicio jenă să-ntindă tablele pe raclă aşa, de-o linie mică. Nici femeile nu s-ar îngrămădi să dea buzna, că înmormântările obosesc şi-ar apărea seara cu cearcăne în Office.
Recunosc însă, o singură dată m-am temut pentru supravieţuirea mea. Îmi înglodasem raţiunea în miriştea unui amor sălbatec, desfăşurat la cote atomice, doar că, evident, numai în capul meu. Trecerile de pietoni îmi păreau adevărate iaduri pândite de demoni pe patru roţi, gata să mi-o ia pe Ea luminii ochilor mei. Posibilitatea, chiar şi infimă, de a deceda subit, fără să o mai zăresc vreodată, mi se părea absolut îngrozitoare. Toate aceste spasme existenţiale au fost lămurite însă rapid tot de obiectul adoraţiei mele. Blonda m-a redat rapid realităţii asigurându-mă călduros că scara ei de valori preţuieşte slab amorul, mai ales când i se oferă la schimb dese sejururi Berlin-Paris. Iată şi motivele pentru care acum, la pietoni, când un autobuz cocoşat de lume încearcă să forţeze portocaliul, pun un picior ferm în faţa lui, rânjindu-i sfidător şoferului: “Ia să văd ratatule. Te ţin frânele la rablă?”.
Skid Row and a few chicks
Lung urinat de nori pământii, afund mintea în amintiri de demult. Suspend pe nesimţite realitatea, reîntorcându-mă “acolo”. La naiba, cum mai era atunci… Zeci de întâmplări şi feţe revin amestecate, deformate de plumbul anilor. Cei mai retardaţi şi cool prieteni îmi trec dinainte, umbre ale unor timpuri halucinante.
Nu nimerisem la un liceu de figuranţi. Profesorii de la şcoală credeau că le-aş face instituţia de râs, aşa că m-am combinat cu nişte lepre. Au urmat 4 ani de delir, vreo 3 corigenţe, căpitănia echipei de handbal şi câteva bătăi old fashion. Atunci m-am îndrăgostit de rock şi de două tipe în acelaşi timp. Am dat foc la părul ţigăncii Pintilie şi m-am aruncat cu colegul Foca îmbrăcat în Ştrand. Acolo îi scoteam peri albi profei de română şi vomam la ora de franceză.
Mama venea la şedinţe mergând mereu jenată, ca Pantera Roz. Reclamaţiile erau interminabile, oferindu-se însă o rază de speranţă părintelui. Diriga îi spunea mamei că aş fi băiat bun dacă nu m-aş înhăita cu Burlacu, mamei lui Burlacu îi spunea că ăla ar fi băiat bun dacă nu s-ar înhăita cu mine. Într-un final, după n ore de meditaţii şi scandaluri, tânărul a trecut vama admiterii spre înălţimile facultăţii. Acolo a pierdut ultima urmă de inocenţă, bucuros fiind în schimb de cea mai mare realizare a vieţii lui- nu va mai da niciodată lucrare la chimie cu madam Iliescu.
Se mărită cineva?
“Vaaai măi copile, dar cum nu te-ai însurat? Tu eşti băiat deştept, ar trebui să-ţi găseşti o fată frumoasă, să ne chemi şi pe noi la nuntă”. Lamentările mătuşilor au mereu reprezentări hilar-dramatice, cu mâinile duse la piept şi glas subţiat. Prezenţa mamei este obligatorie, ea dând resemnată din cap, în vreme ce fiul incriminat se mulţumeşte să rânjească cu dureri de p…
Dar poate că şi bătrânelele astea or şti ceva. S-ar putea să dau totuşi peste una frumoasă şi blândă care să-mi simtă lipsa şi cât mă duc până la budă. Să nu rupă vodka sau iarba, să nu frece instalatorul. Să mă aştepte dimineaţa devorată de doruri pe prispa căminului (presupunând că am avea unul), puţin supărată (aşa, mai mult de alintare) c-am tras-o toată noaptea pe poker cu golanii. Am avea 3 copii blonzi, cu ochii neapărat verzi, care ar zburda zglobii, fericiţi şi departe de cenuşiul lumii. Şi nu, nu ar fi nicicum posibil ca aia să fie o vacă, la fel ca multe altele dinaintea ei. N-ar putea să facă crize şi să se umfle ca o poarcă, satisfăcută de semnarea actului. Pruncii n-ar semăna nicicum cu vreo soacră slută şi acră, mereu nemulţumită de cât câştigă omul feti-si. Iar toate astea s-ar întâmpla negreşit pentru că aşa garantează mătuşile. Alea care lăcrimează tâmp la enormităţile lui Bittman şi la presupusele nefericiri ale unuia care încă nu-i “la casa lui”.
Trăieşte încă
Împăratul respiră. E poluat sentimental, dar încă mai mişcă. Poate fi găsit la ceas de noapte, în locuri de pierzanie, gata să-ţi dea o pildă, un sfat de viaţă. Şi chiar prin ceaţa a o mie de shoturi mai recunoaşte o pereche remarcabilă de sâni. E drept, chiar şi pe el l-au mai lăsat puterile. Nu te mai îmbie, ca pe vremuri, la o destrăbălare apocaliptică. Acum te invită discret la căţărări nevinovate, înlocuind femeia cu nişte pereţi abrupţi. Să fi îmbătrânit oare, să fi schimbat ceva în firea lui? Tot el îţi dă răspunsul: “Bă Facăre, am văzut-o pe fosta ta gagică. Era cu altul. Da’ avea o haină de blăniţă…”.
Aiurea
Aşadar, picoliţa aia simpatică chiar e combinată. Cu un emo… Să-mi fut una… Mă rog, era de aşteptat. Orice lucru fain pe lumea asta are un defect funciar. Altfel, dacă fata ar fi fost perfectă, se prezenta virgină, virtuoasă, şi mă adora forever numai pe mine.
În consecinţă, de supărare, am tras-o toată seara gay. Mi-am tot pus-o cu unu’ Jack. Şi-am luat atâta oral cu cola, că de la un moment dat am simţit că mi-a amorţit o falcă. Tratament ar fi fost, dar la dugheana aia naturistă, spre care mă prăvăleam noaptea ca un Mig avariat, era închis. Iar prin bezna deznădejdii, am desluşit doar numele său fabulos- “Vraciul”. Şi aşa, zăbovind pierdut cu ochii în reclamele la coada calului, am cugetat în sinea mea: pe asta cred că aş fi iubit-o, să fiu al dracului dacă n-aş fi iubit-o. Dacă nu, poate totuşi aş fi îndrăgit-o. Sau măcar aş fi… Da, asta sigur da.
Ro
Avea bunicul pe vremuri un vecin deodebit de mândru. Pe la şcoală nu trecuse, averea şi-o făcuse cu ciordeli de la CAP, iar unul din fii era alcoolic. Pe lânga asta, era pitic, cu nasul roşu, de claun. Când te întâlneai cu el însă, parcă se trăgea direct din hohenzollerni. Aşa că, ani la rândul am încercat să mă prind de unde i se trage îngâmfarea insului. N-am apucat să aflu nici după ce-a murit moşul Costache, iar boul ăla a dărâmat gardul, dublându-şi brusc proprietăţile. Dar probabil că asta e tocmai explicaţia căutată- nu există mârlan timid şi rezonabil. Când e lipsită de raţionalitate, mediocritatea se manifestă cretin, printr-un ego excitat. E o boală care face mai mulţi pacienţi decât ţi-ai închipui.
Numai ce dă bine frigul şi ne apucăm de serbat glia noastră scumpă. Liderii uită de mârlăneala lor cotidiană şi mănâncă rahat despre trecutul glorios, iar lumea pune câte-un steag în balcon. Cuvântul de ordine- “mândrie”. Cu motivaţia lui nimeni nu pare să-şi bată însă capul. Mai ales când realitatea e puturoasă. O recapitulare istorică nu strică niciodată.
Străbunii daci drojdeau de cădea ursul până le-a tăiat Burebista viţa de vie. Câţiva ani mai târziu, au luat-o la buci de la romani ca nişte barbari banali, fără să lase nimic important pentru civilizaţie. Ştefan era şi dânsul un pilitor de clasă. S-a bătut onorabil cu turcii dar, printre atâtea butoaie şi lupte, a uitat şi el de civilizaţie. A lăsat în schimb posterităţii trei mănăstiri chinuite, semn al primitivismului şi limitelor triste ale spiritului autohton. Mihai s-a chinuit cât a putut, dar minunea a ţinut un an. În rest, aceeaşi istorie patetică, în care ne-a frecat cine-a vrut, silindu-ne mai mereu la schema cu otrăvirea fântânilor. Cultural, am făcut o labă tristă. Eminescu a fost limitat de limbă, iar Cioran, mai deştept, a întins-o. Trăgând linie, nu avem motive gigantice de bombat pieptul. Străinii ne-au ciordit pământuri la greu, iar cu un compozitor şi trei poeţi nu rupi locul în panteonul mondial.
Astea sunt şi motivele pentru care, deşi am stomacul mereu lovit de felul în care au sfârşit, mă gândesc dacă nu cumva eroii de la Mărăşeşti n-au fost cumva bătuţi în cap. În loc să-şi vadă de treabă şi să se ducă la curve, s-au luat la ciocane în iţari tocmai cu nemţii. Patria a fost salvată, iar 90 de ani mai târziu avem bijuteria asta de ţară. Şi asta s-a întâmplat pentru că s-au încăpăţânat să lase posterităţii un mausoleu cu oasele lor, în loc să se dea deştept la o parte. Şi-ar fi văzut şi ei de cariceala lor, iar acum, poate eram şi noi un land înfrăţit cu Bavaria.
Sursa
Lupta a fost scurtă dar aprinsă. După câteva închideri bruşte, fiara parcă mi-a zis: “Hai lulă, să te văd acu ce-ţi poate brandul”. Provocat în modul cel mai direct, am refuzat din mândrie să sun vreun amic aitist, etalându-mi în schimb vastele cunoştinţe de calculatorist (să ştiţi de la mine, cu Control C copii ceva, iar cu Backspace ştergi…).
După mintea mea, semnele erau clare. Numai un virus bălos îmi putea omorî cutia atât de regulat şi sinistru. Drept urmare, am scos untul din Nod, scanând fişierele şi în chiloţi. O ultimă horcăială m-a trezit însă la realitate- nici cel mai parşiv troian nu face un PC să duhnească a ars. Şi stând aşa, cu mortul pe masă, m-am uitat la făptura inertă rumegând din disperare un nou gând: poate-şi revine totuşi dacă-l dau cu apă…
Jur să apăr…
Mănânc zilnic rahat politic. E meseria mea. Prostesc lumea cu vorbe puse în gura altuia, întreţinând iluziile celor îndeajuns de boi să mai creadă în ele. Învârt abil cuvinte pentru a omite adevăruri incomode, jegoase, chiar dacă odată aş fi omorât pentru Adevăr. Iar jocul ăsta macabru se face într-o zonă în care nimeni nu mai poate identifica precis binele şi răul. Îmi fac însă inutil probleme. Oricum, aici, în haznaua mea, nimănui nu-i pasă de himere etice.
În câteva săptămâni, îi voi face puternic reclamă chelului. Voi spune ce băiat drept şi bun este, într-un amplu efort de revirginare imagistică. Şi măcar aici, într-o urbe prăpădită, mizerabilul ăsta o să aibă poate 3 voturi şi din cauza mea. Suntem însă o ţară care nu merită mai mult. Un curvar jegos, beţiv, paranoic, mârlan şi violent, cu pretenţii justiţiare e tot ce putem da. Cel mai probabil însă, ăilalţi sunt încă mai nemernici şi boi ca el. Iar aşa se salvează chipurile şi conştiinţa mea- cauza e de rahat, dar altele put şi mai tare.
Îmi spun uneori că poate exagerez eu, poate văd prea mult anormal în jur. E posibil să deformez singur realitatea, iar ţara asta să nu fie chiar atât de absurdă…
Breaking News: “Întrerupem aici dezbaterea privind controversatul plan al preşedintelui de introducere a parlamentului unicameral pentru o ştire de ultimă oră. La Zoo Hunedoara au evadat doi trigri bengalezi înainte de ora mesei. Autorităţile au mobilizat câţiva poliţişti comunitari pentru a-i prinde vii”.
Ne cunoaştem din vedere
Unii au boli de stomac, de plămâni, de ochi sau de coaie. Alţii îs cu capul. Mai precis, cu memoria. Cică 4 oameni în lume rup locul la amintiri. Reţin tot şi pentru totdeauna. Nume de străzi, preţuri la magazine, numere la case şi maşini, evenimente ori replici banale înregistrate de ani de zile îi bântuie zilnic, terminându-le liniştea şi sănătatea. Circumstanţe personale mă fac, din nefericire, să-i înţeleg din plin. Nu că aş ţine minte tot. Am chiar dificultăţi serioase de memorie în privinţa lucrurilor mărunte (de pildă, cum naiba am ajuns până la urmă acasă as-noapte).
Mă regăsesc însă în trânta lor cu amintirile de căcat. Pe scurt, cu gânditul la femeile răposate sentimental. Adică ele au roit-o din viaţa reală, dar stau toate călare pe creierii mei. Se perindă pe-acolo, mai îmbrăcate, mai despuiate, frecându-se de neuroni ca de nişte bare de striptease. Iar atunci, toată amnezia mea obişnuită se risipeşte la moment, făcând loc la rememorări precise, brutale, ca nişte şuturi cu bocanci în ceafă. Evident, ca buda să fie şi mai adâncă, impresiile sunt amestecate, de genul- “Vai, dar ce chip sidefat mai avea Maricica…Cu pulbere de mărgăritar parcă era suflată….apoi imediat- Dar era şi vacă, vaca. Şi cât mă mânca la ficaţi nenorocita…”.
Şi tot aşa, înainte şi-napoi, îmi strofoc capul, frecându-l cu amintiri rose-căcănii, până când simt că-mi curge pe nas pilitură de fier. Moment în care, probabil ca ăilalţi 4, mi-aş dori să dau cu parieto-occipitalul de pământ, lucru care mi-ar uşura nespus tumultul emoţional. Adică, dacă m-aş combina cu una şi aş sta cu dânsa vreo 3 ani, aş putea să mă trezesc într-o dimineaţă, să-i ard un cot în coaste, zicându-i contrariat, dar senin: “Şi tu cine pizda mă-tii eşti?”.
Insomnie
O oaie, două oi, cinci oi…Merge o laie. Poate dacă aş încerca mai degrabă cu vaci, cu gâşte… Mda, din astea mi-aş aminti câteva, dar atunci, chiar mi-aş strica repaosul. Pe messenger au murit toţi, teveul e înecat în reluări. Ar trebui să mă gândesc la ceva plictisitor, incredibil de plictisitor. De pildă, la cum făceam amor cu…Dar mai bine nu. Pe urmă aş lua somn vreo 3-4 zile.
Evident, ultima soluţie e un radio la căşti. Iarăşi ghinion. 90% din posturi o trag la 2 noaptea numai pe drum@bass. Agonia continuă cu Trinitas şi topul de rahat al unui post rock. Chiar, unde-s vremurile când luam caprele din liceu la un bluz pe Sepultura?… Aşadar, n-am să dorm. Asta-i sigur. Măcar dacă aş găsi ceva interesant, o chestie care să-mi panseze creierul…
Când toate speranţele se arată deşarte, când scurgerea dureroasă către dimineaţă pare iminentă, apare şi salvarea. Din tenebrele undelor, un moderator spart de somn ţine pe fir un bovan în direct: “Deci spuneţi că aţi avut o relaţie cu sora soţiei dumneavoastră…”.
Sentimente Abisale
Ce face omul la amor nici lui nu-i vine să creadă. După ani de la cataclism, am descoperit produsul artistic al exaltării personale. Ca notă de picior, pot preciza că destinatara a tresărit. Iar ăsta, credeţi-mă, chiar era un miracol.
Ochiul lumii
Ochii tăi îmi cântă iubito un cântec,
Trist cântec despre nesfârşita durere a lumii.
Senină eşti şi neştiută, gata în pântec să prinzi
Început de om, tu, făcătoare de moarte.
Nu scuipaţi pe poet. Era fatal rupt de muză.